Realitatea de odinioara a copilariei s-a topit odata cu timpul scurs ca intr-un vis, parand acum doar o nalucire alunecand pe vesmantul de matase al infinitului. Calatorind ani multi prin maruntaiele lumii vestice, dorul de casa, in fiecare an in ajunul Craciunului, imi aluneca gandurile pe oglinda amintirilor inghetate in timp, acolo in satul meu de munte. Ma vad mereu traversand pe punti de sfoara, prinse de colturile cerului, arcuindu-se peste satele Apusenilor, unde Nasterea Domnului cutremura fiecare salas sufletesc.

In acele timpuri in seara Craciunului, noi copiii satului, ca niste postasi ai cerului, duceam vestea Nasterii de la o casa la alta, fara sa stim ca steaua noastra, in rotirea sa, misca lutul omenesc, trecandu-l fiorul credintei, data de puterea naturii noastre angelice.

De la aprinderea serii, pana la inima noptii, erau ceasuri lungi, in care pacea inaltului isi cobora ecoul in glasul colindelor, la casutele unde candela suflarii sufletesti era aprinsa si opaitul lumina ferestruica casei. Atunci luna, stapana noptii, prinsa ca o piatra pretioasa in inelul stelelor, isi pravalea potopul de lumina spre scena intinsa a satului, ca orice privire sa poata vedea ieslea cu pruncul Iisus. Noi copiii, adunati in cete mari, eram gata sa cutreieram muntii si vaile, prin nameti pana la subsuoara gardurilor, printre nuieluse cu coaja de sticla, printre nuantele sidefate ale zapezii, peste care un albastru adanc isi cernea Lumina Sfanta. Din orice colt al satului priveai, dadeai de turla bisericii infipta-n cer, pe un deal sub conul de lumina, pe fatetele careia se proiecta conturul casutelor si a muntilor, preumblate de umbrele angelice ale colindatorilor, albite de pulberea fulgilor .

Cand ajungeam la casuta de pe coama muntelui, totul era trait tridimensional, pentru ca acolo lumea era mai aproape de luminatorii cerului care faceau prin nuante astrale, un nou inceput de lume. Simtindu-ne la marginea unei galaxii, unde cerul contopit cu pamantul facea simtita prezenta Divinitatii. In acel decor, eram ca niste papusi de zapada, apropiati de pervazul ferestrei, cu suflarea plina de aburi, cap langa cap, ne dadeam tonul colindului in gand si incepeam: "Steaua sus rasare, ca o taina mare…" in timp ce privirile noastre aprinse de ger, traversau perdeaua de gheata a ferestrei, deslusind siluetele oamenilor ca intr-un glob de sticla cetos. Se putea zarii intr-un ungher intunecat, priciul acoperit cu tol vargat, si sub tavan, deasupra mesei agatata, lampa de petrol amestecandu-si lumina galbuie cu dungile rosiatice ale sobei ce-si trozea lemnele speriind somnul pisicii incolacita dupa soba pe scaunul cu trei picioare. Acolo, intre realitate si vis, colindul nostru sfredelea coloane sonore, batand ecouri sfinte in toaca stancilor, ce-si rasturna sunetul pe fundul vailor, intr-un abis emotional. La finalul colindului, cand usa casei se deschidea, mirosul bucatelor ne ametea sub lumina palpaitoare a lampii, ce ne proiecta umbre colosale pe peretii odaii, amestecand privirile noastre de faianta cu ochii piosi ai icoanelor. Acele clipe erau rupte din rai, prin bucuria aprinsa de ospitalitatea gazdelor ce ne fericeau pe deplin, plecand cu traista plina de nuci, mere, cozonac, etc.

Iesind din case, in lumina sidefata a lunii, simteam cum natura se alatura bucuriei noastre, facand schimburi de umbre aurii, dupa cum norii plimbatori acopereau sau dezveleau trupul alb al pamantului, iesind la iveala niste mogaldete miscatoare pe marele ecran alb. In acele clipe aveam senzatia ca disparem din realitate, reintorcandu-ne la luminita altei ferestere, cand dadeam de ochii scanteietori, ca niste bobite de apa, ai ortacilor nostri, ca in clipa urmatoare sa spargem vraja noptii cu fiorul colindului. Parca acum o vad pe sora mea mica si vioaie, inotand prin omat cu palmutele ei iesite direct din umeri ca niste aripioare facute din cojocelul de oaie, parand o papusa de lana pierduta pe ulita de vreun inger. Cetele colindatorilor in peisajul satului parea un desen de copil, unde micutii iesiti din realitate, se jucau cu pruncul Iisus in ieslea satului, ca apoi sa fie luati de degetul ingerilor si pusi la ferestrele caselor sa faca lumina in noaptea adanca a sufletelor.

Steaua Nasterii purta mesajul cerului venit din Betleemul sufletesc al copiilor sa vindece orbirea lumii la vedere vesnica. Punandu-ne pe noi, ingerasii pamantului, sa urcam pe scena vazduhului, sa intampinam cu colindul nostru, pruncul care intra in lume. Eram marturie vie in planul cerului, ce marca omenirea cu o noua istorie, iar glasul colindelor nu era altceva decat trambita inaltului ce trebuia sa aprinda jarul de credinta pe vetrele sufletesti, chemand toata firea la revelatia Divina.

Toate clipele erau orchestrate de sus, la caderea serii, cand puzderia de stele se aprindea, iar cerul isi tragea cortina norilor, lasand sa se vada scena de unde concertul Noptii Sfinte cuprindea realitatea. Acolo, noi ceata ingerilor pamanteni, cu inocenta fapturii angelice, paream o sculptura in bobul de grau, ducand potirul de cuminecare al luciditatii de la o cetate sufleteasca la alta. Ca apoi tarziu cand noaptea glisa spre ziua, si luminatorii cerului isi strangeau razele, nemaivazandu-se ferestrele, ne adunam pasii obositi pe la casele noastre, inchizand freamatul bucuriei sub ploapele calde de somn si noaptea traita in rai isi facea culcus vesnic in cutiuta inimii noastre.

Scenele acestea au crescut atat de adanc in fiinta mea, incat par sa dainuiasca in albumul meu sufletesc pana cand zarea eterna ma va lua la ea, lasandu-ma sa privesc in urma concertul de mistuire emotionala a Craciunului din copilarie. Asfel ca, in fiecare an in preajma sarbatorilor de iarna, la lumina trandafirie a serii, sinele meu pare sa dispara din realitate, dus de vis in acel loc nespus de frumos, departe, in satul meu de munte. Acolo sa ma plimb fara miscare, sa fiu iarasi, acel copil cu aripi de lana, papusa unui inger uitata in acel colt de rai, unde am a plutit ca intr-un vis invesnicit de Noaptea Sfanta.

Maria Sava
Kitchener

• Revelionul
  Publicat in : Anul Nou