Pe timpuri în nopțile senine de vară se vedea cerul spuzit de stele. Acum nu se mai vede pe cer nici măcar lumina luceafărului de dimineață. Un văl de întuneric acoperă ochii omului care explorează galaxii îndepărtate dar și-a pierdut vederea spirituală și nu mai poate vedea pe cer steaua strălucitoare care a prevestit lumii nașterea Domnului. Dumnezeu însă aprinde în candelele inimilor celor care îl caută o lumină pe care întunericul nu o poate birui. Acea lumină dumnezeiască increată răvășește întunericul lăuntric și cel de pe cer spre a ilumina calea pelerinilor să poată vedea încotro merg.
Înțelegerea tainei dumnezeiști a nașterii Domnului nu depinde numai de capacitatea rațională, logică ori imaginativă a omului. Fiindcă minunea întrupării transcende legile naturii și ale fizicii, ale vieții și ale morții și poate fi percepută doar prin har și credință numai de aceea care au rațiune sensibilă și înțelegătoare și ochi spirituali care pot vedea și în a patra dimensiune transfigurată a realității, dincolo de hotarele spațiului euclidian și ale universului cuantic.
Dumnezeu se naște ca om fără a înceta să fie Dumnezeu, se face om pentru ca omul să se poată îndumnezei. În acest act chenotic-divin al întrupării pentru ca Iisus Hristos să umple firea omenescă de slava sa cel conceput ca ipostas al trupului luat din Fecioara Maria sfințește puritatea naturală a Fecioarei și ca Dumnezeu asumă patimile omenești spre a le birui. Astfel în persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască se unește cu firea omenească transfigurând-o pentru ca omul să se poată naște din nou în duh și adevăr.
Creştinismul, monoteismul treimic, este religia revelaţiilor dumnezeieşti pentru om şi pentru viaţa acestuia trăită în plenitudine prin puterea Duhului Sfânt făcut vizibil în icoana fiinţei. Prin întrupare se restabilește raportul teandric, tainic, trinitar, între Duhul Sfânt, trupul şi sufletul omenesc, între esenţa divină şi energiile omeneşti din trupul înduhovicit, transfigurat, recondiţionat şi reconstituit după chipul şi asemănarea Cuvântului.
Omul nu a fost creat să rămână în starea atavică, animalică, nici să se înalţe faustic, să devină supraom, ci să se sfinţească, să se înduhovnicească, adică să ajungă întreg la minte, suflet şi trup. Sfinţenia omului este iubirea făcută vizibilă, întrupată şi manifestată prin om în lume. Omul este coroana de glorie a creației dumnezeiești doar atunci când se smerește și se sfințește pe sine prin harul și puterea Duhului Sfânt.
Utopia este binele abstract al gândirii visătoare, iluzia de multe ori aparent necesară, dar în ultimă instanţă deşartă. Binele sensibil, adevărat, este binele întrupat, manifestat în realitatea concretă, în existenţă. Un duh neîntrupat este o arătare, o himeră, un vis, o utopie. De aceea Cuvântul s-a întrupat, pentru a se face vizibil, pentru a putea fi cunoscut și recunoscut și de cei care văd și de cei care nu reușesc să vadă.
Suntem atât de obsedaţi cu ideile mari filozofice, teologice de multe ori fără răspuns inteligibil, plauzibil ori comprehensibil. Este poate numai un reflex al neputinţei noastre de a ne trăi din plin condiţia umană. Viaţa printre idei este de multe ori un exerciţiu inutil şi ingrat al minţii. Avem falsa impresie că înălţându-ne pe umerii unei idei vom şi reuşi să-l vedem pe Dumnezeu. Poate şi de aceea Dumnezeu, Cuvântul, se întrupează şi devine om. Spre a ne face pe noi mai conştienţi şi lămuriţi de condiţia noastră, mai puţini curioşi faţă de taine care depăşesc puterea noastră de percepere şi înţelegere. De aceea Cuvântul s-a întrupat, ca noi văzând pe Fiul să-l înţelegem, şi tot astfel prin Fiul să-l vedem şi pe Tatăl.
Orice s-ar putea reproşa culturilor păgâne, dar nu acel zel al trăirii exuberante, al patosului şi al visării. Culturii postmoderne dimpotrivă însă nu numai că-i lipsesc astfel de veleităţi dar în procesul de reîntrupare şi renaștere neopaganismul postcreştin şi-a pierdut sufletul, vocaţia şi dimensiunea divină, transcendentală. Pare asemenea Pythiei care pierzându-şi inspiraţia divină ori demonică a intrat în starea de incoerent delir şi de beţie pseudo-spirituală şi ideologică.
Cultura postmodernă are nevoie de descoperirea omului adevărat, a adevăratului om, a omului cu trup şi suflet înduhovnicit. Dar aceasta nu este posibilă atâta timp cât omul neagă întruparea Cuvântului. Dacă Dumnezeu nu s-a întrupat, dacă nu s-a făcut om, atunci nici omul nu se poate îndumnezeii, adică nu poate deveni om adevărat.
Iubirea transcende toate limitele condiţiei omeneşti. Dar nici iubirea nu prinde rădăcini în conceptualizări teoretice şi abstracte, ci se întrupează în realităţi vii, concrete, organice. Iubirea în sensul abstract este o iluzie, fie şi aceasta iluzie intelectualizată, raţionalizată, sentimentală. Doar iubirea experiată ca trăire, ca experienţă de viaţă, chenotică, prin coborârea minţii din sferele contemplative intelectuale şi ridicarea din zonele lăuntrice, emoţionale ale inimii în etosul vieţii de zi cu zi, slujind nefăţarnic aproapele şi iertând duşmanii de şaptezeci de ori câte şapte tot aşa cum știm că Dumnezeu ne iartă și ne iubeşte pe noi.
Raţiunea se întrupează în existenţă înduhovnicind-o. Această dimensiune suprasensibilă a vieții îi lipseşte veacului acestuia atât de raţional, logic, eficient, abstract, rece, calculat, indiferent la nevoile transcendente ale sufletului omenesc. Omul modern și postmodern crează miracole științifice în afara sinelui, lăsând în întuneric sinele, miracolul însăşi al vieţii.
Mesajul soteriologic şi de rezistenţă spirituală întrupat în simbolurile religioase constituie o piatră de poticnire pentru oricine doreşte să înlocuiască ordinea şi continuitatea cu anarhia, sensul divin al vieţii cu absurdul și neantul ontologic. Dar chiar şi atunci când semnele şi simbolurile tradiţiei sunt ignorate ori îngropate în tăcere, ori înlocuite cu alte valori şi simboluri, sufletul viu, flacăra duhului arde lăuntric, chiar dacă nu este vizibilă la prima vedere. Precum frescele cu sfinţi care au fost acoperite cu var în vremuri vitrege, peste care au fost zugrăvite viziuni profane, mai devreme sau mai târziu adevăratele valori sacre sunt scoase la suprafață, sunt redescoperite de cei care continuă și vor contiuna să caute adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa din care încolțeşte în din noi grădina raiului. Este sămânţa care creşte în sufletele credincioşilor precum Iisus a crescut în neprihănitul pântec al Fecioarei.
Marin Mihalache
Din volumul Teologumena, Reflecții etice și teologice, Mirco Publishing, Chicago, 234 pages, January 2022
Marin Mihalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.