Nevointele ascetice in dobandirea filosofiei dragostei

Nevointele ascetice in dobandirea filosofiei dragostei Mareste imaginea.


Nevointele ascetice in dobandirea "filosofiei dragostei"

In secolul al V-lea erau destui crestini culti si numarul lor se marea. Persoane culte, cunoscatoare ale filosofiei, se gaseau si in randul monahilor. Teodoret mentioneaza, nu o data, nivelul teologic sau filosofic ridicat al unuia sau altuia dintre iubitorii de Dumnezeu.

Dumnezeiescul Agapet era instruit, cum trebuia si foarte bine format in aceasta palestra, pana intr-atat incat celebritatea lui l-a invrednicit de scaunul arhieresc. Zenon primea carti de citit de la tovarasii sai, iar Baradat era - cum am vazut - impodobit cu o inteligenta aleasa, punand intrebari si stiind sa dea raspunsuri foarte bune; adesea argumentang mai bine si mai puternic decat cei versati in labirintele logice ale lui Aristotel. Marcian era teolog de precizie si combatea pe Arie, pe Apollinaire, pe Sabelliu, pe euchiti si pe altii.

Teodoret insusi, monah de nivel intre cei pe care-i descrie, dovedeste o pregatire filosofica deosebita pentru vremea sa. El cunoaste, in domeniul medicinei, transformarea hranei in sange, trecerea acestuia prin ficat si mergerea lui la inima prin vena cava; el stie, de asemeni, ca hrana incalzeste cu sangele, prin vene, ca prin niste conducte, toate partile corpului. El sustine ca nu vesmintele sau asternutul, ci trupul da caldura si citeaza in sprijin experienta obisnuita. Registrul cunostintelor generale si speciale ale lui Teodoret e foarte intins. Ne multumim aici cu atat.

Uneori, in istoria religioasa filosofia e prezentata ca un lucru de o exceptionala valoare: "Filosofia e un lucru atat de vrednic de respect si pentru imparati si pentru toti oamenii, incat cei indragostiti si preocupati de ea obtin dupa moarte o glorie si mai mare". E ceva din ecoul imnului pe care Cicero il inalta filosofiei considerata drept "calauza a vietii, cercetatoare a virtutii, izgonitoare a viciilor.. profesoara a moravurilor si a stiintei" etc. Sau ceva din preludiul atmosferei in care Boethiu isi va fi primit filosofia drept consolatoare in celula inchisorii.

Dar nu trebuie sa ne inselam. Filosofia pe care o lauda Teodoret era practicata de monahul nestiutor de greceste si probabil analfabet Abrames. Nu era o filosofie a ratiunii, creatoare de civilizatie, ca la Cicero, sau o faptura mareata cu ochi stralucitori ca la Boethiu, ci o filosofie - suma a tuturor nevointelor monahale.

Sensul larg, general si generos al filosofiei din epoca clasicismului grec si a clasicismului latin evoluase spre un inteles mai special in care cercetarea migaloasa a problemelor sau a temelor in discutie nu cauta acord sau unanimitate intre ganditori, ci isi limita perimetrul la capacitatea, orientarea si exclusivismul fiecarui cugetator.

In secolul al V-lea fllosofia e tratata sever de Faustus de Riez, Sf. Ioan Cassian si altii. A se deda fllosofiei, insemna a se preda propriilor sale forte, a renunta la Sfanta Scriptura si la invataturile Sfintilor, a sustrage sufletul de la Dumnezeu si a-l face sa-si gaseasca punctul de reazem in el insusi, inserona a naste orgoliul, aceasta plaga cultivata de filosofi.

Filosofia profana nu mai era, pentru crestinii secolului V, o indreptatoare a pacatelor si moravurilor, ca in Tuseulanele lui Cicero, ea nu mai era mijlocul prin care sufletul se apropie de lucrurile vesnice; dimpotriva, ea era izvor de dezordine si confuzie; in loc sa curete sufletul de patimi, ea indeparta de la intelepciune si de la adevaratul bine: dupa cuvantul Sfantului Ioan Cassian, ea devenise o cursa a diavolului. Filosofii, zice acelasi Parinte, reintroduc in viata roonahului "zadarnicele zgomote ale veacului" si-l scot din singuratate pentru a-l azvarli din nou in "nebunia lumii si zadarnicia invataturilor umane". Protest in parte intemeiat, in parte exagerat.

Pentru monahii din istoria religioasa, mosofia e ceva foarte complex si foarte simplu in acelasi timp. Mai Intai, "mosofia" este viata in sine. Nu mosofia este conducatoarea vietii, cum zice Cicero - ci invers "Viata este Invatatoarea mosofiei", adica filosofia nu este un sistem venit sau impus din afara, ci este experienta vietii insesi si anume a vietii monahale. Aceasta viata e numita "filosofia adevarato", "filosofia" cutaruia dintre monahi, "culmea vietii evanghelice", "bogatia filosofiei", "stiinta filosofiei", "culmea filosofiei", "frumusetea sufletului", "cea mai buna filosofie", "acest fel de filosofie", manastirile sunt "scoli de filosofie", care au umplut satele si orasele vecine, intregul Orient, Palestina, Egiptul, Asia, Pontul si intreaga Europa cu filosofia lor. Monahii sunt "atleti ai filosofiei", "atleti ai virtutii", "chipuri exacte ale mosofiei", "arhetipuri ale filosofiei".

In notiunea de filosofie intra aici mai multe elemente: in primul rand virtutea, care e o bogatie scumpa pentru orice monah si care uneori e prezentata alaturi de filosofie, oarecum ca independenta de aceasta, dar facand parte din aceeasi familie.

Baradat intrecea pe specialistii in filosofia aristotelica, dar in acelasi timp era pe culmea virtutii, fiindca nu ingaduia gandului trufiei sa se ridice; "dintre bunuri numai filosofia si virtutea dureaza". De ce? "Ele biruie mainile talharului, limba calomniatorului, navala sagetilor si lancilor dusmane; pe ele focul nu le mistuie, valul nu le acopera, naufragiul nu le prabuseste. Timpul nu micsoreaza, ci mareste puterea lor"; un element care se integreaza virtutii si de care Teodoret face caz este rabdarea sau taria sufleteasca.

Intelepciunea este un alt element al filosofiei monahale; ea poate fi unita cand cu o inalta teologie si putere facatoare de minuni, ca la Marcian, cand cu o totala lipsa de cultura sau cu o simplitate suprema, ca la Macedonie, in care intelepciunea duhovniceasca unita cu increderea in dreptate ii dadea o putere deosebita, ca aceea a leului, dupa cuvantul ca "dreptul are incredere ca leul".

Uneori Teodoret enumera mai amanuntit componentele "filosofiei", cand caracterizeaza cutare figura impozanta ca monah, ca de pilda pe Polihroniu si ucenicul sau, sau pe Marcian: simplitatea, blandetea, modestia, dulceata cuvantului, placerea intalnirii, trezvia sufletului, cugetarea la Dumnezeu, statul in picioare, nevointele, privegherile, hrana, postul, saracia, indepartarea dorintei de onoare impreuna cu alte pofte, calcarea in picioare a slavei desarte.

Una din trasaturile caracteristice ale filosofiei de care vorbim este ca ea armonizeaza sufletele si moravurile vietuitorilor respectivi, facand de pilda, din Eusebonas si Abibio, un singur suflet in doua trupuri. Deosebirea e numai intre trupuri, nu si intre suflete. Natura nu imparte aceasta filosofie in doua, fiindca ea nu diferentiaza virtutea in masculina si feminina, "intrucat in Hristos Iisus nu e parte barbateasca si parte femeiasca" (Galateni III, 28 ). Aceeasi credinta a fost data si barbatilor si femeilor.

O alta trasatura este ca reusita "filosofiei" monahale, adica biruinta calugarilor asupra tuturor incercarilor pe care le aduce viata, cu deosebire impotriva curselor diavolului, este ajutata si asigurata de harul dumnezeiesc atras de cugetul fiecarui vietuitor. Nu firea umana, care e si ea muritoare si plina de nenumarate patimi asigura aceasta biruinta, "ci cugetul care atrage dumnezeiescul har". Ei au putut, gratie harului, sa oblige trupul sa se inteleaga cu sufletul. Se petreceau lucruri mai presus de firea omeneasca ce dovedeau prezenta harului Sfantului Duh.

Teodoret explica frumos acest lucru cand le zice: "Experienta monahilor ne invata limpede ca nu bizuiti pe puterea trupului s-au indragostit ei de cele mai presus de firea omeneasca, au depasit legile puse acestei firi si au trecut dincolo de limitele fixate atletilor evlaviei". Harul Sfantului Duh a implinit cele de lipsa.

In concluzie, "filosofia" monahala avea un continut si un sens diferit de cele pe care le are acest cuvant in limbaj universitar sau stiintific. Continutul ei il forma suma tuturor nevointelor recomandate sau sugerate de Sfanta Scriptura, in vederea desavarsirii sau a obtinerii mantuirii, prin imitarea cu zel a vietii vechilor sfinti.

Nevoitorii puteau fi oameni cu sau fara cultura; de obicei erau neinstruiti. Capitolele de seama ale nevointelor lor: virtutea, rabdarea, intelepciunea, dreptatea au - in general - un inteles diferit de acela din epocile elenistica, romana. tarzie si moderna. Ele se apropie uneori de intelesul din epoca clasica, asa cum il gasim in Tusculanele lui Cicero, de exemplu.

Virtutea este orientata practic, speculatiile sunt rare sau absente, adesea insotite de minuni. Minunile inlocuiesc cea mai inalta speculatie; ele sunt dovada ca nevoitorii care le savarsesc se afla pe "piscul filosofiei". De aceea, aceasta "filosofie" nu se imparte in teoretica si practica, ca in scoala clasica si nu e accesibila numai barbatilor ci si femeilor; ea nu e rezervata unei anumite varste sau unei anumite clase, ci tuturor oamenilor: de la senatori pana la servitori. Rezultatele cele mai alese ale vietii ascetice sunt, in parte, datorate si harului divin.

Principiul de baza al noii "filosofii", fiinta si puterea ei o formeaza dragostea.

Monahii au lasat toate ale lumii si si-au luat asupra-le nevointe grele din dragoste pentru Dumnezeu. Daca nimeni din afara "filosofiei" monahale n-a aratat puterea lor de rabdare si n-a putut rezista la nevointele lor, e din pricina ca dragostea de Dumnezeu i-a intarit sa depaseasca limitele firii; incalziti prin focul de sus, ei indura frigul si racoriti cu roua cereasca ei imblanzesc arsita soarelui.

Dragostea ii hraneste, ii stropeste, ii imbraca, le da aripi, ii invata sa zboare, ii face sa intreaca cerul si le arata - pe cat e cu putinta - pe Cel iubit. Totul cedeaza dragostei: si cele triste si cele placute. Lipsa dragostei e mai amarnica decat chinul Gheenei. Pavel a aratat ca ar prefera chinul amenintator la un loc cu dragostea, Imparatiei cerurilor fara dragoste.

"Nici inaltimea, nici adancimea, nici vreo alta creatura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru. Caci, zice el, nu numai ca prin dragostea fata de Mantuitorul si Rascumparatorul mai presus de toate cele vazute si nevazute, dar chiar daca ar aparea o creatura mai mare si mai frumoasa decat aceasta, nu ma va convinge sa schimb dragostea. Ci si lucruri placute de ar oferi cineva in afara dragostei, nu le voi primi; iar daca din cauza dragostei mi s-ar intampla lucruri triste, mi se vor parea vrednice de dorit si cu totul demne de indragit; foamea din cauza dragostei imi va fi mai placuta decat orice desfatare, prigoana mai dulce decat pacea, golatatea mai gratioasa decat purpura si decat vesmintele brodate cu aur, primejdia mai dulce decat orice siguranta si moartea violenta de preferat intregii vieti. Cauza suferintelor imi devine consolare. Din pricina celui ce iubeste si in acelasi timp a Celui iubit accept eu furtuna acestor suferinti".

Materia virtutii si a "filosofiei", zice Teodoret, este dragostea de Dumnezeu. E cu neputinta ca cineva sa reuseasca in aceasta filosofie, daca nu e indragostit fierbinte de Dumnezeu; aceasta este ceea ce se numeste "filosofie".

In adevar, Dumnezeu si este si se numeste intelepciune. Fericitul Pavel zice despre Dumnezeu: "Nemuritorului, nevazutului, singurului, inteleptului Dumnezeu" (1 Tim 1, 17). Despre Unul Nascut spune: "Hristos, puterea lui Dumnezeu si Intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor 1, 24). Si iarasi: "Ne-a fost data intelepciunea de la Dumnezeu si dreptatea si sfintenia si rascumpararea" (1 Cor 1, 30). "Prin urmare, cel ce e filosof cu adevarat, acela pe drept ar putea fi numit si iubitor de Dumnezeu, adica monah". Iubitorul de Dumnezeu netinand seama de toate celelalte si vazand numai pe Cel iubit, pune cultul lui mai presus de toate; el spune, lucreaza si cugeta numai cele ce plac Celui iubit si sunt spre cinstea acestuia si are oroare de toate pe care acesta le opreste.

Dragostea este, deci, adevarata "filosofie" si numai din practicarea ei monahii devin "filosofi" aievea. Dumnezeu fiind dragoste, Hristos si Sfantul Duh fiind dragoste si intelepciune, viata monahala care realizeaza aceasta dragoste si aceasta intelepciune, chiar si numai intr-o oarecare masura, face sa saIasluiasca dumnezeirea intre oameni, aduce raiul sau cerul pe pamant.

"Filosofia"dragostei, adica trairea dragostei cu toate implicatiile acestui fapt insemna o actiune morala de uriasa insemnatate pentru atmosfera secolelor IV si V. Ea suplinea si incultura atator monahi, pentru ca dragostea implica si depaseste cunoasterea, pentru ca in timp ce toate celelalte vor inceta, dragostea va dura in veci: "proorociile se vor desfiinta, darul limbilor va inceta, stiinta se va sfarsi, dar dragostea nu va cadea niciodata" (1 Cor XIII, 8). De aceea dragostea dumnezeiasca n-are saturare.

Frumusetea dragostei

Dragostea este esenta si izvor de frumusete intrucat ea le face fermecatoare pe toate cele asupra carora se asaza sau pe care le inconjoara. Folosind o imagine din Symposionullui Platon, Teodoret zice ca "dupa cum cei care sunt indragostiti de trupuri isi alimenteaza iubirea privind pe cei iubiti si-si maresc si mai mult dorinta, tot asa cei care primesc boldul dumnezeiestii dragoste, vazand cu sufletul acea divina si pura frumusete, ascut si mai mult sagetile dragostei si cu cat doresc mai mult s-o impartaseasca cu atat isi indeparteaza mai mult saturarea, in timp ce placerea trupeasca e urmata de satiu, dragostea dumnezeiasca nu admite legea indestularii".

Aceasta dragoste trezeste imaginea afectiunii dintre mire si mireasa pe care o invoca Sfantul Pavel pentru noi dupa tabloul Cantare Cantarilor: "V-am unit unui singur barbat ca sa va infatisez ca pe o fecioara neprihanita" (II Cor. XI, 2). Aceasta striga in Cantarea Cantarilor catre mire: "Arata-mi fata ta si fa-ma sa aud glasul tau, caci glasul tau e dulce si fata ta frumoasa" (II, 14).

Inaripata de istorisirile despre frumusetea lui, ea doreste sa-i vada si fata indragostit de aceasta frumusete, petitorul si insotitorul miresei, dumnezeiescul Pavel, a spus acest cuvant: "Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos?".

Frumusetea duhovniceasca este expresia si rodul dragostei. E o lege care e aplica tuturor si lui Dumnezeru si fapturilor Sale rationale. Atletii virtutii s-au indragostit de frumusetea lui Dumnezeu, pe care o releva texte din Sfanta Scriptura, indeosebi din Psalmi: CIII; XCIII; XCV; XLN, apoi in Isaia LXIII, Cantarea Cantarilor 1, 2, 3 etc., texte folosite in cult sau la imbracarea vesmintelor sacre. Aceste texte subliniaza intelepciunea, frumusetea si puterea lui Dumnezeu ca imparat, creator al lumii si forta irezistibila. Intelepciunea si puterea formeaza cununa frumusetii divine.

Frumusetea omeneasca a Logosului depaseste pe aceea a oamenilor, dupa cuvantul psalmistului: "Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor si har se revarsa de pe buzele tale" (Psalmul XLII, 3). Ca fiinta divina Logosul era si este frumos, deoarece Dumnezeu ca dragoste absoluta nu putea si nu poate fi decat frumusete absoluta.

Cand in faimosul text mesianic, Isaia zice despre Logos ca: "Chipul lui era hidos, dispretuit si nesocotit" (Isaia LIII, 3), aceasta dizgratiozitate se datora, probabil apasarii pacatelor noastre asupra firii sale omenesti, care o faceau sa zica in gradina Ghetsimani: "Parinte, fa sa treaca de la mine paharul acesta" (Matei, XXVI, 42). In alta parte, Isaia prezinta pe Logos ca fiind frumos (XXXIII, 17). Cantarea Cantarilor (V, 13-16), il infatiseaza ca pe o minune de frumusete si dulceata.

Teodoret pune accentul intai pe frumusete, pentru ca frumusetea este manifestarea vazuta a dragostei. Intrupandu-se, Logosul a luat in El tot neamul omenesc, care e frumos, ca chip al lui Dumnezeu. Prin aceasta El si-a insusit, in trup omenesc, propriul Sau chip, pe care-l daduse primului om nealterat de pacat.

Actul intruparii fiind un act al dragostei, cel intrupat nu putea avea, in general, decat expresia dragostei, adica a frumusetii. Daca frumusetea fizica a naturii sale umane a putut ceda, catva timp, din cauza poverii pacatelor noastre, ea a fost suplinita de frumusetea sufleteasca a Logosului fata de rastignitorii Sai prin cuvintele: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac".

Continutul mantuirii: adevarul, blandetea si dreptatea sunt aratate ca elemente ale frumusetii Logosului de Psalmist cand zice: "Cu podoaba si frumusetea ta, inainteaza, sporeste si imparateste pentru adevar, blandete si dreptate" ( Psalmul XVIV, 5).

Intelepciunea sprijinita pe textul: "S-a revarsat harul de pe buzele tale" (Psalmul XLIV 3) deriva din frumusetea divina, adica din dragoste. Puterea emana din aceeasi dragoste, caci nici o putere nu se poate compara cu cea a dragostei. Aceeasi este situatia bogatiei pe care Teodoret o prezinta in acelasi context al dragostei cand zice: "Acestea sunt ale lui: si frumusetea si bogatia si puterea", motivand cu textul din Isaia: "Acesta era frumos in vesmantul lui, mandru de belsugul puterii lui" (LXIII, 1).

Frumusetea Logosului intrupat venea din frumusetea Sa divina: "Vesmantul omenesc n-a acoperit frumusetea dumnezeiasca; desi imbracat in acest vesmant, (Logosul) slobozea margaritarele din Frumusetea Lui, ca sa-i oblige si sa-i atraga la dragoste pe cei care-L priveau".

Profetii, apostolii si martirii cunosc in chip deosebit frumusetea dragostei. Cununa lor filosofica este "virtutea cea mai desavarsita", orientarea lor este lasarea de o parte a lucrurilor de aci si indragostirea de frumusetea dumnezeiasca sau de frumusetea de negrait. De aceasta frumusete s-au aprins si noii atleti ai virtutii a caror viata a descris-o Teodoret.

Ce e, in fond, aceasta frumusete "Dumnezeiasca" sau de "negrait"? Ca element divin ea nu poate fi analizata sau cunoscuta pe cale obisnuita, ca orice act sau fenomen estetic, ci printr-o puternica incordare spirituata a credintei.

Contemplarea dragostei

Dragostea dumnezeiasca n-are satietate. Cei cuprinsi de ea nu vor avea niciodata indestulare, ci doresc din ce in ce mai mult sa vada, sa contemple aceasta dragoste. Asa s-a intamplat cu Moise, care fiind invrednicit de dumnezeiasca contemplare, cat e cu putinta unui om, auzea adesea glasul unui Dumnezeu. Stand 40 de zile inlauntrul norului, unde a primit legea dumnezeiasca, nu numai ca nu s-a saturat, dar a capatat o dorinta si mai puternica si mai fierbinte. Ca si cum ar fi fost toropit de betia acelei dragoste si agitat peste masura de nebunia iubirii, nu si-a mai cunoscut propria-i fire si a dorit sa vada lucrurile pe care nu-i era ingaduit sa le vada. Ca si cum ar fi uitat de stapanire si neingaduindu-se decat la dragoste, a zis catre Dumnezeu: "Iata, Tu imi spui: "Ai aflat har inaintea mea, si eu te cunosc inaintea tuturor". Daca am aflat har inaintea fetei Tale, arata-mi-te ca sa te cunosc." (Iesirea XXXIII, 12-13).

Moise a primit asemenea imbatare din dumnezeiasca dragoste, iar imbatarea n-a stins setea, ci a facut-o si mai arzatoare. Adaosul de bautura a intensificat dorinta si consumul ei a sporit pofta. Dupa cum focul cu cat e alimentat mai mult, cu atat arata o putere mai mare, intrucat aceasta creste prin adaosul materiei, si nu se slabeste, tot asa si dragostea de Dumnezeu se aprinde prin contemplarea celor Dumnezeiesti si primeste din aceasta o lucrare mai puternica si mai calda.

Sfantul Pavel a contemplat si el pe Dumnezeu sub aceeasi imbatare de dragoste. Se cunosc aprecierile lui asupra acestui stadiu al filosofiei monahale si crestine in general. Marele David a ranit cu dragostea de Dumnezeu pe multi prin psalmii sai, ca de pilda prin cuvinte ca acestea: "Cat de dulci sunt cuvintele tale pentru gatlejul meu! Pentru gura mea ele sunt mai dulci ca mierea" (Psalmul CXVIII, 103). Sau: "Judecatile Domnului sunt adevarate: toate-s deopotriva drepte. Mai dorite-s decat aurul si pietrele scumpe si-s mai dulci decat mierea si fagurul". (Psalmul XVIII, 9-10) sau: "Veseleste sufletul robului tau, caci catre tine Doamne, inalt sufletul meu" (Psalmul LXXXV, 4); "Sa se bucure inima celor ce-L cauta pe Domnul" (Psalmul CIV, 3) sau: "Gustati si vedeti, caci bun este Domnul" (Psalmul XXXIII, 8) sau: "Insetat este sufletul de Dumnezeu cel tare si viu" (Psalmul XVI, 2). Aceasta dulceata, bucurie si sete dupa dragoste dumnezeiasca au experimentat-o monahii cu viata imbunatatita ca, de exemplu, Julian, pe care bastinasii il numeau Sava si altii.

Contemplarea, cea mai inalta treapta a "filosofiei" dragostei, pe care Teodoret o numeste uneori si "ranire de dragoste dumnezeiasca", nu e un act de natura speculativa sau o privire aievea a unui obiect care ar fi dragostea dumnezeiasca sau Dumnezeu Insusi; ea este inundarea in suflet a unei mari lumini si bucurii duhovnicesti, ca rod al unei credinte puternice si incununare a unei cautari indelungate a desavarsirii potrivit legii lui Dumnezeu.

Contemplarea nu este si nu ramane un act abstract, rod al efortului religios individual. Cu cat virtutea se mareste cu atat colaborarea harului Sfantului Duh sporeste, si prin aceasta, energiile divine revarsa in suflet frumusetile dumnezeiesti, pe Dumnezeu insusi, dupa cuvantul Fericitului Augustin, contemporanul mai in varsta al lui Teodoret: "Doamne, m-ai chemat, m-ai strigat si ai rupt surzenia mea. Ai raspandit bun miros, eu l-am aspirat si acum ti-l respir tie. Am gustat, dar mi-e foame si mi-e sete. M-ai atins si m-am aprins de pacea Ta".

Fericitul Augustin face aluzie la convertirea sa, act in fond asemanator cu acela al contemplarii. Contemplarea e insotita sau urmata de realizari mari ca acelea ale lui Moise, David, Pavel sau ale "iubitorilor de Dumnezeu, monahi care aveau grija de cei lipsiti, de vaduve si de orfani, osandeau pe cei ce faceau nedreptati si ajutau pe cei nedreptatiti".

Contemplarea nu era un simplu deliciu al intalnirii credintei cu dragostea dumnezeiasca; ea se reflecta uneori prin puterea facerii de minuni si filadelfia.

protos. conf. dr. Justinian Carstoiu

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4694

Voteaza:

Nevointele ascetice in dobandirea filosofiei dragostei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE