Asceza si transfigurare

Aceasta nu este o viata "magica", produsa, din afara, nici un simplu act de mantuire dobandit din exterior. Ea trebuie castigata prin angajare pe drumul Crucii Sale, prin participare la lupta Sa. Cel ce doreste sa devina partas al vietii Sale preamarite trebuie sa se rastigneasca impreuna cu El. Omul cel vechi, omul pacatos trebuie sa dispara treptat. Primul pas pe aceasta carare, nota dominanta care strabate pretutindeni, punctul de pornire si, in acelasi timp, temelia cea mai profunda este sentimentul unei nespuse cainte. "De unde voi incepe a plange faptele mele ticaloase?" Aceste cuvinte ce deschid "Canonul Pocaintei" al lui Andrei Criteanul caracterizeaza aceasta stare spirituala. "Desfatandu-ma in adancurile pacatului, strig catre milostivirea Ta cea fara de margini... da-mi lacrimi, Hristoase, spre curatirea inimii de patimi... usile pocaintei (metanoia), deschide mie, Datatorule de Viata." Aceasta idee continua, cu intensitate mereu crescanda, in cantarile Bisericii (in special in perioada Postului Mare), in rugaciunile liturgice, in viata si invatatura marilor ei Sfinti.

Insa ceea ce se cere nu este doar plangerea rautatilor personale, ci o stradanie incapatanata, o aparare activa, "o lupta nevazuta" impotriva gandurilor rele si pacatoase, dupa cum ne sfatuiesc si ne indruma invataturile Filocaliei. In aceasta lupta launtrica se regasesc mai multe trepte, prima fiind indreptata impotriva gandurilor pacatoase ale trupului. Trupul trebuie disciplinat, indreptat si supus; caci trupul duce razboi impotriva sufletului, se rascoala impotriva Duhului lui Dumnezeu. Regasim aici expresia deplina si puternica a dualismului moral (nu si metafizic), atat de important pentru intreaga viata morala crestina. O lupta darza, neincetata este dusa de parintii rasariteni pentru ca sufletul sa stapaneasca trupul prin supunerea si smerirea lui. Celelalte trepte, mai inalte, ale luptei launtrice au in vedere pacatele duhului - mania, duhul mahnirii si mandria. Intr-adevar, gandurile pacatoase sunt aidoma unei armate nesfarsite ce il asalteaza si-l hartuiesc pe om din toate partile. De aceea, cea mai mare realizare consta in a mentine acea "curatie a duhului", care este singurul "rod" adevarat al sufletului si fara de care orice activitate externa este zadarnica. Nu este vorba doar de o invesmantare exterioara in virtute, ci "de curatia spiritului - aceasta este desavarsirea!", exclama Macarie. In aceasta se regaseste acea "tacere" launtrica a spiritului, acea indepartare de zgomotul pasiunilor, acea concentrare tacuta, extatica in Dumnezeu, insotita totusi de neincetata rugaciune "spirituala" launtrica, transmisa traitorilor Bisericii Rasaritene prin cuvintele: "Eu dorm, insa inima mea vegheaza". Parintii primari au lucruri minunate a ne spune despre aceasta "tacere" launtrica. "Ea este rugaciunea neincetata catre Iisus, dulcea odihna a duhului, neintrerupta de tensiuni launtrice; o anume stare minunata ce izvoraste din unirea cu Hristos" scrie Isichie de Ierusalim. Insa, asa cum o vedem noi, aceasta stare nu este quietism, ci dimpotriva, "tacerea" inimii trebuie sa fie insotita de urcusul neincetat al sufletului catre Dumnezeu - aceasta fiind trasatura esentiala a oricarei experiente launtrice, dar si de o mare "sobrietate spirituala" de neincredere fata de excese sentimentale, chiar si in experienta religioasa, de cautare, de autocercetare sincera, de teama de "inselaciunea" spirituala. Acesta este spiritul care emana din toate cugetarile Filocaliei. Grigorie Sinaitul scrie, de exemplu, privind pericolul auto-inselaciunii: "Fii vigilent si prudent, iubitorule de Dumnezeu. Daca in stradania ta vezi orice lumina sau foc, inlauntrul tau sau in afara, sau in orice forma - lumina lui Hristos, de exemplu, sau aceea a unuia din ingerii Sai sau oricare alta - nu o accepta; inlatur-o pe ea ca nu cumva sa suferi vatamare". Nu trebuie sa permitem puterii imaginatiei sa prevaleze, ci trebuie sa ne pazim impotriva inchipuirilor si iluziilor ei. "Atunci cand simti sufletul ridicat in sus ca si cum ar fi de o putere nevazuta, sa nu ai incredere si sa nu-i permiti sufletului sa fie atras, ci obliga-l sa isi implineasca munca sa." Caci indoiala poate veni din ceea ce putem inca primi, nu de la Dumnezeu, ci de la vrajmas. Caci ceea ce este de la Dumnezeu cu adevarat vine subit, pe neasteptate si navalnic. "Adeseori crezi ca este bucurie spirituala, dar este doar simpla senzualitate starnita de vrajmas; caci cel ce este experimentat in trairea duhovniceasca o cunoaste."

Singur si bazandu-se doar pe propriile sale puteri, omul nu poate distinge primejdiile si cu atat mai putin sa le tina piept. "Spiritul (uman) nu poate, singur si fara ajutor, sa infranga inchipuirile diavolesti; nici nu trebuie sa incerce a o face." In cele mai profunde adancimi, in abisurile sufletului, chiar si intru acelea care apar preacurate si sfinte, acolo sta la panda "sarpele" care otraveste adancurile vietii spirituale, iar omul este neputincios ca sa il alunge sau sa-l ucida. Mintea sa este luata captiva si facuta "rob al pacatului". "Fiecare fiinta umana, fie ca este evreu sau grec, iubeste curatia, insa nu poate deveni curat", scrie Macarie Egipteanul. In nici un alt mod nu este posibila biruinta asupra acestui sarpe, care sta ascuns in tainitele cele mai ascunse, "decat cu ajutorul Celui care s-a rastignit pentru noi. El este Calea, Viata, Adevarul si Poarta." Toti ceilalti Parinti spun acelasi lucru. Sa luptam impotriva bolii sufletului "invocandu-L fara incetare pe Domnul nostru Iisus Hristos, caci fara El nu putem face nimic!" exclama Isichie din Ierusalim. Adevarata curatire a sufletului este posibila numai prin Iisus, prin mijlocirea harului. Cu cat omul sporeste in har, cu atat el devine mai constient de neputinta si nevrednicia sa. De aceea, pe inaltimile spre care ne duce aceasta cale, acolo straluceste coroana virtutilor: smerenia.

Lucruri uimitoare sunt relatate despre profunzimile smereniei dobandite de Parintii Bisericii de Rasarit, de acesti promotori ai vietii crestine. Voi lua la intamplare o relatare tipica din vechea Carte a Parintilor (Pateric) din desertul egiptean, istoria marelui sfant, Avva Sisoe.

"Atunci cand dupa o indelungata viata de lupta si stradanii spirituale, el se apropia de obstescul sfarsit, fata i s-a luminat pe neasteptate ca de soare si a strigat catre Parintii care il inconjurau:

- Vedeti, vine Staretul Antonie!

Si cu duhul el privea la cetele sfintilor preamariti care se apropiau de el unul cate unul, iar stralucirea fetei sale crestea neincetat.

- In cele din urma, unul dintre Parinti l-a intrebat:

- Cu cine ai vorbit, Parinte Staret?

- Iar el le-a raspuns:

- Ingerii au venit pentru a ma lua, iar eu ii rog sa-mi mai ingaduie un scurt rastimp pentru a ma pocai.

Atunci Parintii i-au spus:

- Tu nu ai nevoie de pocainta, Parinte Staret.

- Iar el a raspuns:

- Cu adevarat va zic voua, de prea putin timp am inceput sa ma pocaiesc.

Atunci au inteles cu totii ca era desavarsit."

"Caci ce este desavarsirea?" intreaba Isaac Sirul si tot el raspunde: "Adancurile smereniei." Iata cum descrie Isaac Sirul omul smerit: "Omul smerit nici nu indrazneste a se ruga lui Dumnezeu, sa ii ceara ceva si nici nu stie pentru ce se va ruga; isi tine in tacere toate simtirile sale asteptand harul si bunavointa ce se vor pogori."

O intreaga filosofie a smereniei a fost elaborata de catre Staretul Dorotei, un mare sfant din sec. al VI-lea si al VII-lea. "Smerenia desavarsita, spune el, purcede din pazirea poruncilor. Cand pe un copac se afla multe roade, ramurile se inconvoaie sub greutatea roadelor; insa ramura pe care nu exista nici un rod se ridica in sus si creste dreapta. Mai exista si copaci care nu dau roade, in timp ce ramurile lui cresc in sus. Dar daca se ia o piatra si este legata de ramura, indoindu-o in jos, ramura va da roade. La fel este si sufletul; atunci cand se smereste da roade si cu cat da mai multe roade, cu atat devine mai smerit. Prin urmare, cu cat sfintii se apropie de Dumnezeu, cu atat se vad mai pacatosi. Asa se face ca Avraam, atunci cand L-a vazut pe Dumnezeu, a zis despre sine ca este "praf si cenusa"; iar Isaia, cand a privit maretia lui Dumnezeu, a strigat: "pacatos si necurat ce sunt".

Dupa cum am vazut, aici nu este vorba despre un optimism superficial, naturalist. Adancurile decaderii si pacatoseniei noastre sunt simtite cu sinceritate si in profunzime. Cainta, penitenta si pocainta sunt invocate; o lupta darza, neincetata; o stradanie permanenta, un efort si o activitate spirituala supreme. In acelasi timp, omul se simte cu totul neputincios in a mentine aceasta "lupta nevazuta" singur; de a duce ceva la implinire singur, fara har! El este pacatos si slab, sarac si gol - ce poate face? Sa geama doar din adancurile abisului si sa strige dupa ajutor. Si cu toate acestea i se cere "curatia inimii!" Aceasta este o antinomie logica, desi elementele ei - activitate spirituala suprema si constiinta propriei sale slabiciuni si poveri totale, pentru ca fara ajutorul harului nu poate realiza nimic - sunt indisolubil, inseparabil legate intre ele. Ele sunt dependente unul de celalalt, ca parti constitutive fundamentale ale "vietii in duh", iar fara ele aceasta viata superioara nu este posibila. Ele nu pot fi nici puse in balanta. Nimeni nu poate spune: atat har si atat efort; harul aici si efortul acolo. Acesta este un proces singular de traire in care, intr-un mod indefinibil si dincolo de orice formule juridice externe, puterea divina liber daruita, tainica si datatoare de viata se impreuna cu apogeul stradaniei umane spirituale, insasi un rod al harului. Caci ce poate face omul singur? "Desfatandu-ma in adancurile pacatului strig catre profunzimile fara de margini ale milei Tale!"

Sa recapitulam pentru a realiza o imagine mai deplina a caii spirituale! "Celor smeriti li se da harul"; din participarea la rastignirea lui Hristos, din lupta dureroasa si procesul de curatire, din respingerea eului izvoraste bucuria. Pe culmile cresterii spirituale, acolo unde straluceste smerenia, unde gandurile pacatoase sunt cucerite si inima este din ce in ce mai mult purificata, acolo, pentru cel cu ochiul ager, intreaga creatie este transfigurata si innobilata, iar pentru cei necuratiti inca o ispita si o piatra de poticnire. Iata cum prezinta, de exemplu, Ioan Scararul (unul dintre cei mai fermi invatatori ai vietii ascetice) aceasta mareata consumare a curatiei inimii:

"Cunosc un barbat care, atunci cand a vazut o femeie de o frumusete neobisnuita, i-a adus laude Creatorului pentru ea. Vazandu-o, dragostea lui Dumnezeu s-a aprins in el si din ochi au izbucnit valuri de lacrimi. Cat de minunat era sa vezi cum, ceea ce pentru un altul insemna ruina, pentru el a devenit intr-un mod supranatural cununa biruintei. Daca un astfel de barbat, in cazuri asemanatoare, va putea mentine astfel de sentimente si o astfel de conduita, el a devenit deja partas al desavarsirii, inainte chiar de invierea generala." Intreaga lume se umple de frumusete si semnificatie. Astfel, pentru Sfantul Antonie intreaga natura creata este o carte deschisa inaintea sa pentru ca, ori de cate ori doreste, sa citeasca cuvintele lui Dumnezeu. La acest nivel preainalt flacara dragostei creste mereu in intensitate; dragostea insasi devine mai desavarsita si atunci are loc ceea ce un alt mare postitor si sfant spune: "O aprindere a inimii pentru intreaga creatie - pentru oameni, pasari, animale, demoni si faptura toata. Ori de cate ori el se gandeste la ele sau le contempleaza, lacrimi curg din ochii sai, din pricina puternicei iubiri care ii stapaneste inima. Iar inima sa se simte atinsa si stapanita si nu poate vedea sau auzi ca o faptura sufera vreo vatamare, nici cea mai mica durere." Un comentariu viu, trait al acestor cuvinte il avem in relatarile despre vietile unor Parinti din pustia siriana, care vorbesc despre simpatia si compasiunea lor, ce s-a extins pana si asupra animalelor, despre supunerea pe care animalele le-au aratat-o si puterea lor asupra animalelor. Relatari asemanatoare se intalnesc si despre sfintii apuseni - printre care cel mai de seama este Sf. Francis de Assisi - dar si despre cativa dintre marii invatatori si traitori rusi: Serghei de Radonej, Stefan din Perm, Venerabilul Serafim. In aceasta privinta nimic nu trebuie sa ne surprinda. "Atunci cand un om a ajuns la puritate, toate lucrurile ii sunt supuse, asa cum au fost supuse lui Adam in Paradis inaintea caderii sale!"

Ecouri ale unor exemple asemanatoare de dragoste ce se revarsa peste intreaga faptura creata; ecourile unei astfel de trairi mistice, precum cea a Parintilor crestini ai Rasaritului, reverbereaza in ceea ce reprezinta probabil cele mai minunate pagini mistice ale literaturii ruse: sfatul batranului Zosima din Fratii Karamazov "Fratilor, nu va temeti de rautatea omului", citim noi aici. "Iubiti omul pana si in pacatosenia lui, caci aceea este dragostea asemenea dragostei lui Dumnezeu; cea mai inalta forma a dragostei de pe pamant. Iubiti intreaga faptura a lui Dumnezeu, intregul univers si fiecare graunte de nisip. Iubiti fiecare frunza, fiecare raza a luminii lui Dumnezeu; iubiti animalele, iubiti plantele, iubiti orice faptura. Cand veti iubi fiecare faptura, veti intelege taina lui Dumnezeu prin lucrurile create..." Iar din aceasta izvoraste starea de extaz a iubirii, paralel cu sobrietatea ferma a spiritului: "Fii moderat; invata in recunostinta ora potrivita. Cand esti singur, roaga-te. Sa te arunci la pamant cu dragoste si sa-l imbratisezi. Saruta pamantul si iubeste neincetat si cu nesat; iubeste totul, iubeste toate; cauta acest extaz si aceasta bogatie. Stropeste pamantul cu lacrimile bucuriei tale si iubeste-ti aceste lacrimi ale tale. Sa nu te rusinezi, de acest extaz, ci sa-l pastrezi cu drag in inima; caci este un dar de la Dumnezeu, un mare dar, care nu este dat multora, ci doar celor alesi."

Dar nu numai in literatura, ci si in cele mai inalte piscuri ale vietii religioase a poporului rus regasim aceasta constiinta a transfigurarii mistice a lumii, a bucuriei mistice in fata frumusetii lui Dumnezeu, care pentru ochiul iluminat iradiaza prin intreaga creatie. Voi mentiona doar o lucrare mica, unica, dar care ne descopera adancurile minunate si total neasteptate ale vietii religioase a poporului rus: Marturisirile unui pelerin parintelui sau duhovnicesc. Lucrarea dateaza de pe la mijlocul secolului trecut si a fost tiparita in Kazan in 1883, dupa un manuscris gasit in posesiunea unui batran calugar de la Muntele Athos. Ele sunt marturisirile vietii unui om simplu dintre tarani. Avand o mana paralizata, el nu putea sa munceasca, insa a putut sa citeasca si astfel a citit cu nesat invataturile din Filocalie. El isi pierduse intreaga familie si toata averea intr-un incendiu, dupa care a pornit in pelerinaj trecand de la un altar la altul, ratacind din Siberia pana in Rusia sudica si chiar si in Tara Sfanta. Invataturile Filocaliei privind "neincetata rugaciune spirituala" launtrica a prins adanci radacini in inima lui. Prin aceasta "rugaciune spirituala" neincetata el a cunoscut suprema bucurie in cea mai profunda solitudine - in coliba lui din padure, unde s-a oprit pentru a petrece iarna si, mai apoi, in timp ce ratacea departe de orice locuinte omenesti, intreaga natura ce il inconjura era transfigurata de suvoiul navalnic al acestei bucurii covarsitoare. Toate fapturile ii marturiseau despre "iubirea lui Dumnezeu fata de om; toate fapturile tanjeau dupa Dumnezeu si ii cantau lauda Sa. Si am inteles din aceasta ceea ce Filocalia numeste intelegerea cuvintelor creatiei. Am vazut cum poate omul sa converseze cu fapturile lui Dumnezeu." Aici deslusim un ecou al spiritului misticilor primari.

Nicolae Arseniev

• Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
  Publicat in : Editoriale
• Cunoastere si asceza
  Publicat in : Editoriale
• Asceza necredinciosilor
  Publicat in : Editoriale