Istoria - realitate deschisa eshatologiei

Istoria - realitate deschisa eshatologiei Mareste imaginea.

 

Istoria - realitate deschisa eshatologiei

 

Crestinismul nu a inteles istoria ca o realitate autonoma, vazuta in sine si redusa doar la orizontala existentei. Desi traieste in istorie, crestinul are constiinta ca identitatea lui este data de apartenenta la imparatia lui Dumnezeu. O asemenea perspectiva permite intrepatrunderea eshatonului cu istoria. Actualizarea eshatologiei in istorie devine posibila in momentul in care optiunea omului pentru imparatia lui Dumnezeu este foarte clara, aceasta implicand o angajare totala in asaltul asupra imparatiei dumnezeiesti.

 

Substratul profund al fenomenologiei istorice consta tocmai in dorinta omului, implicita sau manifesta, de a dobandi raiul. Tensiunea eshatologica, autentic crestina datorata aspiratiei profunde si sincere de a deveni fii ai imparatiei lui Dumnezeu a fost adesea distorsionata. S-a incercat instaurarea raiului pe pamant si pentru aceasta s-a recurs la torturi, mutilari, crime sufletesti si trupesti. Astfel istoria nu poate fi considerata ca un cadru neutru in care se deruleaza o suma de evenimente.

 

Istoria poarta amprenta confruntarii dintre fortele raului si ale binelui. "Intreaga istorie, intr-un fel, e aceasta lupta: lupta intre feluritele chipuri de tagaduire a realitatii, a creatiei si afirmarea substantiala a existentei, a lumi prin Hristos. Aceasta e toata Istoria, si aceasta e orice istorie".

Intr-o asemenea perspectiva fiecare act de-al nostru reclama apartenenta lui fie la o optiune a Adevarului, fie la una a neantului. Nu exista cale de mijloc. Perspectiva eshatologica asupra istoriei care face posibila interferenta vesniciei cu timpul determina o transanta in deciziile noastre, in modul nostru cotidian de a fi.

 

Viziunea eshatologica asupra istoriei ne impune o profunzime in viata noastra, o decizie transanta care sa se reflecte categoric in optiunea noastra pentru un mod de a fi. Alexandru Mironescu marturiseste: "Ceea ce cred cu putere e ca va veni momentul cand mai fiecare om se va intalni cu problema vietii lui si va fi aproape obligat, de gravitatea situatiilor, sa ia o atitudine ferma, sa opteze intre o anarhie dezastruoasa, impanata de minciuni, de un soi de negatie care impinge spre neant, si calea Adevarului, a ordinii. Evident, asta nu inseamna ca istoria si omul vor inceta sa fie in echivoc si in ambivalenta, dar tot mai multi vor dobandi constiinta ca optiunea nu mai e o gluma, nici o gargariseala intelectuala, ci aproape o problema de viata si de moarte".

 

Rascumpararea timpului si transfigurarea lui in eternitate ne da sansa de a trai eshatologic in istorie. Imparatia lui Dumnezeu nu e un vis, o utopie, ci poate deveni prezenta efectiva si pregustata in realitatea imediata in care traim. Scopul final al creatiei care consta in transfigurarea ei desavarsita, in unificarea tuturor in Hristos, poate fi astfel perceput inca in viata de aici si acum, dar intr-o tensiune eshatologica care ne plaseaza mereu intr-o aspiratie profunda catre devenirea intru imparatia dumnezeieasca.

 

Astfel scopul final al creatiei care ni-L descopera pe Hristos ca Omega vizeaza recapitularea intregului cosmos. "Recapitaularea creatiei tine de scopul final al lui Dumnezeu. Adevaratele valori ale lumii vor fi conservate de Dumnezeu in eternitate. Prin dragostea dumnezeiasca se va implini scopul final al lumii, o aceeasi dragoste care a motivat aparitia intregii creatii".

 

Teologia ortodoxa insista asupra unei relatii echilibrate intre eshaton si istorie. In viziunea ortodoxa sunt depasite conceptiile unilaterale si extreme. Nu avem nici o identificare a eshatonului cu istoria (panteism), dar nici o separare a celor doua realitati (deism). Conceptia ortodoxa afirma intrepatrunderea eshatonului cu istoria, ceea ce ne fereste atat de o sacralizare excesiva a lumii imediate, cat si de o secularizare a ei.

 

Occidentul, sub influenta unei gandiri exclusive a  pierdut caracterul sintetic al raportului dintre eshatologie istorie, ajungandu-se fie la o identificare a lor fie la o separare a celor doua realitati. Eshatologia istorica ce insista asupra unei transformari istorice preponderent exterioare proclama crearea paradisului terestru. Fericirea desavarsita, hic et nunc, este dezideratul maxim al unei umanitati descentralizate din relatia fireasca cu Dumnezeu. Exista o suma de reprezentanti ai acestei eshatologii istoricizate, secularizate.

 

Dar la polul opus exista si apologeti ai separarii eshatologicului de istorie, a religiosului de realitatea seculara. Karl Lowith, discipolul lui Heidegger, publica lucrarea Istoria lumii si evenimentul mantuirii. Pentru el atat Joachim de Fiore cat si Lessing, Novalis, Schelling, Hegel si multi altii cad in eroarea de a cauta in istorie adevaruri mai presus de istorie. Filosoful german spune ca adevarata credinta si istoria nu pot fi unite intr-un plan al imediatului.

 

Se insista asupra distantei ireconciliabile dintre judecata lui Dumnezeu si judecata omeneasca. "Este infinit mai multa rabdare, indulgenta si mila in judecata divina decat in decretele istoriei moderne. Intr-adevar, atunci cand nu mai credem in dreptatea divina, vointa de dreptate omeneasca devine un fapt absolut, Absolutul; sarcina noastra este de a realiza paradisul pe acest pamant; cetatea fraternitatii trebuie sa fie realizata fara intarziere. Nu mai e nici un minut de pierdut, astazi trebuie sa facem judecata".

 

In continuare voi prezenta schematic cateva momente semnificative din istoria Occidentului care au contribuit la autonomizarea istoriei. In secolul V vor fi doi oameni care prin lucrarile lor vor influenta mentalitatea ulterioara a Occidentului. Primul e Fericitul Augustin, al doilea Martianus Capella, jurist si proconsul. Amandoi au trait o perioada la Cartagina. Ce insemna Cartagina din acea vreme pentru Imperiul roman? De mai bine de un secol Cartagina reprezenta pentru Roma principala sursa de aprovizionare in ulei si in cereale. Aflat la confluenta unor medii prielnice pentru agricultura, ferit de obscure certuri politice, orasul din Africa de Nord se va dezvolta tot mai mult, locuitorii de aici devenind unii dintre cei mai bogati cetateni ai Imperiului.

 

O data cu caderea Romei in 410 in mainile lui Alaric Gothul si distrugerea intregii administratii romane care a sustinut civilizatia romana s-a ajuns la aparitia unei anarhii in viata Imperiului. In fata unei asemenea situatii, pentru salvarea lumii romane s-au propus doua solutii. Mai intai, Fericitul Augustin sub influenta dualismului platonician va scrie lucrarea Cetatea lui Dumnezeu in care va opune cetatea cereasca celei pamantesti, Biserica cu statul. Daca Roma a cazut era pentru ca Biserica crestina a fost aservita autoritatii seculare. Tocmai in momentul cand lucrarea era spre final, vandalii au trecut Gibraltarul cu intentia de a cuceri Cartagina. Fericitul Augustin propunea o salvare spirituala, in afara lumii: retragerea in manastiri, deoarece lumea nu trebuia sa mai prezinte nici un interes, viata contemplativa fiind exclusiv solutia adevarata. Era o solutie exclusivista in spiritul filosofiei dualiste a lui Platon si care opunea materia cu spiritul, marcand o opozitie categorica intre Biserica si lume in cadrul istoriei.

 

Martianus Capella propune o solutie la cealalta extrema. E vorba de o solutie pragmatica de a salva civilizatia romana. Faptul ca interesul pentru viata publica a Imperiului a scazut poate avea consecinte pozitive pentru conservarea valorilor romane. Astfel Roma avea o sansa sa supravietuiasca in urma caderii ei, nu printr-o existenta supercentralizata si somptuoasa precum era cea a Romei imperiale, ci printr-o multiplicare a Romei, a modului de organizare si de viata roman la scara mica. Capella propunea fragmentarea Imperiului in state si orase mici, care de-acum inainte sa duca mai departe civilizatia romana.

 

Aceasta versiune a fost dezvoltata de Capella in 9 volume. Pentru realizarea solutiei el propunea o varianta practica: crearea unor scoli in care sa fie invatate trei discipline fundamentale (retorica, gramatica, arta controversei). Acest ansamblu de discipline va constitui piatra de temelie a invatamantului din societatea romana, impunandu-se prin invatarea limbii latine si prin crearea unui sistem complex si coerent de legislatie.

 

Acestor trei discipline, Capella va adauga inca patru (muzica, geometria, aritmetica, astronomia) largind programa de invatamant dintr-o cetate romana. Printr-un astfel de invatamant se incerca raspunderea intr-o maniera foarte pragmatica exigentelor cotidiene ale unei vieti urbane. Ansamblul acestor discipline (artele liberale) va deveni programa pentru ciclul superior de invatamant. Opera enciclopedica a lui Capella, expusa cu multe amanunte va deveni pentru urmatoarele sase secole, lucrarea de referinta a sistemului educativ occidental.

 

Comunitatile monastice vor introduce opera lui Capella intr-o lume foarte diferita decat cea a Cartaginei din epoca decadentei. La inceput de ev mediu, Europa occidentala se rezuma la un vast teritoriu acoperit de paduri tenebroase, cu un om prea salbatic pentru a se obisnui cu viata sedentara. "Europa occidentala din evul mediu timpuriu se rezuma la un teritoriu tenebros acoperit de paduri impenetrabile, strabatute de fiare salbatice si de un om prea brutal pentru a se acomoda cu o viata sedentara". Administratia romana a fost inlocuita de mici regate guvernate de conducatori barbari, dar jurisdictia lor nu se intindea decat intr-o mica regiune care inconjura orasele distruse de ei.

 

Incetul cu incetul, in secolul VIII micile comunitati se vor inchega intre ele, formand un sistem senorial format din servitori analfabeti protejati de un senior la fel de analfabet. Trecerea unui monah pelerin printr-un astfel de domeniu era un eveniment memorabil. Monahii au transmis cultura mai departe in istorie. Manastirile au fost adevarate focare de cultura, perpetuand cultura antica, creand o noua cultura in Europa occidentala. Monahii contrastau puternic cu marii seniori analfabeti. Manastirile fortificate au devenit insule ale cunoasterii intr-un ocean de ignoranta, monahii aparand de barbari multe din operele trecutului. Ei au devenit maestri in copiatul manuscriselor, aceste copii fiind transpotrate dintr-o manastire in alta prin intermediul monahilor pelerini.

 

In secolul VIII invaziile barbare n-au fost asa de dese,aceasta acalmie permitand Occidentului sa-si afirme cu rapiditate propria identitate culturala. In aceasta renastere Carol cel Mare va avea un rol determinant. El a creat in toate manastirile si diocezele Frantei scoli unde urma sa se invete bazele cititului si ale scrisului (opera lui Capella va fi pusa in aplicare, ea fiind transmisa din generatie in generatie). Incepand cu mijlocul secolului al VIII-lea artele liberale au inceput sa traverseze intreaga Europa occidentala. Teologul englez Alcuin venit de la York va deveni teologul scolii din Aix-la Chapelle, capitala lui Carol cel Mare. Continutul programei din aceste scoli era destul de restrans. Majoritatea cartilor erau copii aduse din bibliotecile manastirilor. Sursa principala de cunoastere o constituia opera lui Isidor, episcop al Sevillei. In special Etymologies era lucrarea de referinta care continea toate cunostintele de gramatica, retorica, matematici, medicina, istorie cunoscute de Isidor la vremea lui. Renasterea carolingiana a favorizat dezvoltarea unei culturi incartiruite in cadrul abatiilor. Eclesiasticii erau cei care stiau sa scrie si sa citeasca, operele scrise fiind astfel indeobste destinate catre lumea eclesiastica. Intr-un astfel de context se creeaza germenii unei istoriografii dezvoltate de oamenii Bisericii care sa insiste asupra precizarii faptelor ce trebuie cunoscute de urmasi. E interesant de mentionat ca intr-o perioada in care lucrarile pagane erau drastic reduse lecturarii monahilor, doar lucrarile cu caracter istoric (de exemplu cele ale lui Tit Liviu, Suetonius, Plinius) sunt lasate la dispozitia calugarilor. Aceste lecturari au sporit apetitul pentru istorie, pentru consemnarea evenimentelor in dorinta de a fi cunoscute de urmasi. Astfel incetul cu incetul istoria scapa de acea tensiune eshatologica orientata spre imparatia lui Dumnezeu si care facea ca istoria crestinismului sa fie o teofanie, capatand tot mai mult accentele unui istoricism ce va dobandi forme tot mai severe in timp.

 

Calugarul din abatiile occidentale va deveni acum fauritorul unei istoriografii detasate de laboratorul sanctificator al istoriei: Sfanta Liturghie in care cerul se uneste cu pamantul. El isi va face o adevarata vocatie din scrierea evenimentelor prezente pentru a fi transmise si cunoscute din generatie in generatie. Raoul Glaber, un monah cu un temperament vulcanic ce va peregrina din manastire in manastire, fiind primit datorita talentelor lui literare, este considerat cel mai bun istoric al acestei periode. El va scrie o istorie cuprinsa in cinci carti a periodei 900-1044. Glaber isi dedica lucrarea abatelui Odilon de la Cluny, spunandu-i: "Indreptatitele plangeri pe care le-am auzit adesea exprimate de fratii nostri de studiu si, uneori, chiar de Inaltimea Voastra m-au tulburat: in zilele noastre nu exista nimeni care sa transmita celor ce vor veni dupa noi o relatare cat de neinsemnata despre numerosele fapte, deloc neglijabile, petrecute atat in sanul bisericilor lui Dumnezeu cat si al popoarelor".

 

Aceste secole au fost dominate de conceptia augustiniana. Toate lucrarile despre natura descriau o lume a umbrelor, manifestarile terestre ale lumii inteligibile (lumea lui Dumnezeu) fiind lipsite de importanta. Singur, Dumnezeu, era important, dar era un Dumnezeu ascuns, inaccesibil omului. Singurul lucru care conta in realitatea terestra era pregatirea pentru viata viitoare. O astfel de separare facea imposibila trairea bucuriei crestine inca din aceasta lume, atmosfera lumii fiind una pesimista.

 

Deziluzia asteptarii infrigurate a Mantuitorului, a paradisului care nu a venit a determinat mutatii esentiale in constiinta Occidentalului din secolul XI ce vor converti toate sperantele legate de lumea nevazuta in eforturi sustinute de a construi si a consolida raiul in ordinea vazuta a realitatii. Se dorea un rai hic et nunc. "Ceva s-a surpat, atunci, in sufletul oamenilor. Omul intreg de pana atunci s-a spart, s-a smucit si s-a rupt din lumea nevazuta in care crescuse, intorcandu-se de la ea si indrumandu-si privirile catre ceea ce soscotise pana atunci a fi fost o desertaciune a desertaciunilor".

 

Contemporanii acelor vremuri, cu siguranta, n-au fost constienti de transformarile timpului lor. Aceste momente de cotitura esentiala in atitudinile mentale ale omului n-au fost sezizate de niste oameni, obisnuiti inca sa-si inalte ochii doar spre cer, evadand din carnalul si cotidianul istoriei. Si totusi, treptat, fara sa-si dea seama Occidentul crestin va trece de la o extrema la alta. Daca pana acum istoria era eludata, singura realitate demna de luat in considerare fiind cetatea celesta, de acum inainte imperceptibil dar sigur, se contureaza tot mai clar o transformare a eshatonului in istorie. De la o separare a eshatonului de istorie ( sub influenta augustiniana) se va ajunge la o identificare a eshatonului cu istoria. De la dualismul instinctiv profesat de corifeii augusinismului sau  neoplatonismului se trece la o imanentizare a eshatologiei, la o convertire a eshatologicului in istoric. Ierusalimul ceresc asteptat cu atata infrigurare va fi construit aici pe pamant, eshatologia transformandu-se insezizabil intr-o istorie in care progresul material va fi un criteriu tot mai elocvent de semnalare a prezentei dumnezeiesti in istorie.

 

Aceste transformari ale mentalitatii crestine au loc in constiintele unor oameni pentru care esential era doar ceea ce era religios. Cu toate ca acest om  nu era atent la schimbarile economice, sociale, politice ce se petreceau in jurul lui dupa anul 1000, acestea plecand chiar de la schimbarea unei mentalitati religioase se vor impune tot mai mult modificand cursul istoriei. " In ochii oamenilor anului 1000 singurele modificari cu o oarecare importanta pentru destinul omului, singurele schimbari, in orice caz, susceptibile sa intre, pentru a-l devia, in curentul istoriei, asa cum il concepeau ei, in intregime aspirat de iminenta parusiei, erau cele de natura religioasa. Caci pentru ei dezvoltarea fortelor productive nu erau decat niste epifenomene. Pentru ei adevaratele structuri ale istoriei erau spirituale. Totusi, inovatiile de care fac atata caz-si care toate se situeaza in perspectiva eshatologiei-sunt suficiente pentru a le hrani sperantele si sentimentul de incredere in irezistibilul progres al lumiii. Acesti oameni ai lui Dumnezeu credeau in om".

 

Tot acum se cristalizeaza spiritul cruciadelor. Conturarea unei constiinte a razboiului sfant vadeste o schimbare esentiala a unei atitudini mentale izvorate din miezul reprezentarii religioase ce va modifica pentru secole de acum inainte nuantele crestinismului occidental." Legenda carolingiana se intretesea cu primele manifestari ale spiritului cruciadei, crestinatatea Occidentului, bantuita de Ierusalimul visurilor sale, descoperea Ierusalimul terestru... Inaugurand in anul 1000 calatoria spre Sfantul Mormant, crestinatatea Occidentului credea, calcand pe urmele lui Hristos, ca inainteaza spre Imparatie. Ea incepea de fapt cucerirea lumii vizibile... Chiar in aceasta clipa, in asteptarea sfarsitului lumii, s-a realizat o convertire radicala a valorilor crestinismului. Umanitatea se mai prosterneaza inca in fata unui Dumnezeu teribil, magic si razbunator care o domina si o striveste. Dar incepe sa-si faureasca imaginea unui Dumnezeu devenit om, care-i seamana mai mult si pe care va indrazni curand sa-L priveasca in fata. Ea se angajeaza pe lungul drum eliberator ce o va duce mai intai spre catedralele gotice, spre teologia lui Toma d'Aquino, a lui Francisc de Assisi, apoi, urmarind diferitele forme de umanism, spre toate progresele stiintei, politicii si socialului, pentru a ajunge, in sfarsit, daca ne gandim bine, la valorile ce stapanesc cultura noastra actuala... Inceputul unei intoarceri majore, trecerea de la religia rituala si liturgica a lui Carol cel Mare si a asezamantului de la Cluny-la o religie a actiunii, religia pelerinilor Romei, a Sfantului Iacob si a Sfantului Mormant, a apropiatelor cruciade. In milocul terorilor si al fantasmelor o prima perceptie despre ceea ce inseamna demnitatea omului. Aici, in aceasta bezna, in aceasta tragica saracie si salbaticie, incep pentru secolele care vor veni victoriile gandirii europene".

 

Umanizarea crestinismului va conferi o dimensiune accentuat umana, trecand de la Dumnezeul-Om la omul facut dumnezeu, va confisca eshatologiei acea tensiune generatoare de dorul existential dupa imparatia lui Dumnezeu, limitand tot mai mult aceasta realitate la cadrele teluricului.

 

Adrian Lemeni

 

09 Mai 2012

Vizualizari: 2098

Voteaza:

Istoria - realitate deschisa eshatologiei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

istoria lumii eshatologia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE