Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului

Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului Mareste imaginea.

Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului

Ce il deosebeste pe om de animale?

 

Exista o multime de incercari de a-l defini pe om. Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson si Blaga, un animal care fabrica unelte. Pentru Feuerbach, omul este ceea ce mananca. In sfarsit, pentru Darwin si adeptii lui, omul nu este decat o prelungire a maimutei, iar Thomas Hobbes face o afirmatie care pare sa curme orice aspiratie la noblete a omului. Pentru el, omul este lup omului.

Unii, precum Nietzsche, pun la baza fiintei umane vointa de putere, iar Freud vede in om un ghem de instincte peste care domneste sexualitatea, care determina orice activitate a omului (libido). Omul mai este vazut de unii si drept un animal care iubeste frumosul. Desigur, aceasta afirmatie, precum si cea a lui Pascal, care pune in fata rationalitatea si constiinta mortii, par sa nu excluda din alcatuirea fiintei umane si un oarecare fior metafizic.

In ce ne priveste, credem ca toate aceste afirmatii se potrivesc omului, insa nici una din ele nu poate fi luata drept adevar cuprinzator. Da, omul este un animal - dar un animal indumnezeit! Astfel rezuma teologul grec contemporan, Panayotis Nellas, conceptia generala a Sfintilor Parinti despre om. Si aceasta este singura insusire dintre toate cate i se pot atribui omului, capabila sa-l smulga din lumea animala si sa-l inalte deasupra ei. De aceea vom incerca sa o desfasuram.

Se pare ca a vedea in om doar un animal cu constiinta mortii, nu inseamna a-l deosebi de fiintele irationale. Chiar daca l-am numi animal care se roaga, totusi nu am rezolva mare lucru in acest sens. Pentru a fi om, este nevoie de mai mult.

Experienta stiintei moderne dovedeste ca animalele pot fi mai mult decat s-a crezut multa vreme despre ele. Fara sa acceptam unele exagerari care se fac in acest sens, potrivit carora animalele pot deveni superioare omului, tinem totusi sa amintim un pasaj interesant al Psalmistului. In psalmul 103, "puii leilor mugesc ca sa apuce si sa ceara de la Dumnezeu hrana lor". Iata un amanunt de scandal atat pentru materialisti, cat si pentru misticii minori care, atribuind omului trairea metafizica, gandeau ca l-au separat pentru totdeauna de lumea animala. Animalele se roaga, traiesc o relatie tainica cu Dumnezeu, iar Dumnezeu le poarta de grija, deoarece ele sunt destinate omului - faptura iubita a lui Dumnezeu, rodul iubirii Creatorului. De aceea Noe primeste porunca sa ia cu sine in corabie nu doar din "animalele curate", ci chiar si din cele "necurate", cate o pereche, "ca sa le pastreze soiul pentru tot pamantul" (Fc. 7, 2), iar proorocul David spune: "oameni si dobitoace vei izbavi Doamne" (Ps. 35, 6).

Animalele se supun poruncilor Dumnezeiesti, incat Dumnezeu isi face cunoscuta voia Sa oamenilor prin intermediul animalelor. Atunci cand Valaam vrajitorul, impotriva voii lui Dumnezeu, s-a pornit pe asina sa ca sa-i binecuvanteze pe moabiti, "Ingerul Domnului s-a sculat, ca sa-l mustre pe cale". Moise ne spune ca asina a vazut Ingerul Domnului, pe care Valaam nu-l vedea (si de aceea o batea, caci asina in tot felul se impotrivea sa mai mearga). Si iata ca "Domnul a deschis gura asinei, si aceasta a zis catre Valaam: "ce ti-am facut eu, de ma bati acum pentru a treia oara?". In cele din urma, Ingerul se arata si lui Valaam. Acesta cade cu fata la pamant, iar cuvintele pe care le aude din gura ingerului sunt acestea: "De ce ai batut asina ta de trei ori? Eu am iesit sa te impiedic, deoarece calea ta nu este dreapta inaintea mea; si asina, vazandu-ma pe mine, s-a intors de la mine de trei ori pana acum; daca ea nu s-ar fi intors de la mine, eu te-as fi ucis pe tine, iar pe ea as fi lasat-o vie" (Num. 22, 21-33).3

Iata ca Dumnezeu prefera sa se arate mai degraba si sa crute un dobitoc decat un om care Ii este dusman, in cazul dat, vrajitorul Valaam. Cu toate ca nu putem spune despre Valaam ca nu avea cunostinta de Dumnezeu si nici macar ca nu se ruga Lui (caci ni se relateaza mai sus ca se ruga), totusi vedem ca, prin atitudinea sa, om fiind, se coboara mai jos decat dobitoacele.

Asadar, ce este aceea ce il ridica pe om deasupra animalelor?

Omul e o fiinta teologica

Daca am vazut ca si animalele se roaga (si se stie ca au si constiinta mortii), despre om trebuie sa spunem ca el nu numai ca se roaga, ci are posibilitatea sa devina ca si Dumnezeu, si nu numai ca are constiinta mortii, dar are puterea, data de Hristos, sa devina nemuritor! Asadar, ceea ce il deosebeste pe om de dobitoc, este calitatea de a-si insusi o invatatura concreta si corecta despre Dumnezeu, pe care sa o transmita si altora. Omul are sadita in fiinta sa nevoia de a raspandi stiinta despre Dumnezeu, exprimata in psalmul 50: "invata-voi pe cei faradelege caile tale, si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce". Indeplinind aceasta conditie, omul incepe sa nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult.

In persoana lui Valaam, pe care Dumnezeu il trateaza ca pe o fiinta inferioara asinei, credem ca se are in vedere omul eretic, dusman al lui Dumnezeu. Acesta, desi se roaga, se roaga gresit. Si din aceasta cauza, el nu este o fiinta teologica, degradand (vom vedea mai tarziu de ce) mai jos decat asina sa. "Teolog este cel care se roaga corect", spunea Evagrie Ponticul. Iata deci prima insusire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o invatatura (concreta si corecta) despre rugaciune si despre Dumnezeu. Aceasta invatatura nu poate sa existe in afara Bisericii, in care Dumnezeu "Si-a dat intalnire cu oamenii" si care, dupa chipul unicitatii lui Dumnezeu, este una si indivizibila. Aceasta Biserica este Biserica de Rasarit.

De unde are omul aceasta invatatura pe care nu o au dobitoacele? Caci anume in aceasta credem ca se manifesta in primul rand rationalitatea omului in comparatie cu animalele, "intrucat frumusetea firii [umane] o formeaza tocmai puterea de cugetare". Si aici ajungem la punctul de plecare al oricarei discutii teologice despre om.

Omul este chip [icoana] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai ca are tendinta de a-L cunoaste si de a-L propovadui [si lauda] pe Dumnezeu, ci are sadite in fiinta sa insusirile lui Dumnezeu, ca intr-o oglinda. Vorbind despre masura in care aceste insusiri ale lui Dumnezeu au fost investite in om, Sf. Grigorie de Nyssa e de parere ca singura diferenta dintre Dumnezeu si om este aceea ca Primul este necreat, pe cand al doilea este creat de Primul. "Dumnezeu, spune Sfantul, nu-si arata bunatatea doar pe jumatate, daruind omului doar o parte din bunatatile Sale si pastrand pentru Sine in chip invidios cealalta parte, ci isi arata suprema bunatate tocmai prin aceea ca l-a adus pe om din nefiinta la viata si l-a coplesit cu tot felul de daruri". Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea il si rasfata cu daruri atat de mari. Darul suprem pe care il primeste omul este nemurirea si voia libera, avand "o superioritate vadita prin libertatea sa neingradita". Desavarsita libertate pe care o primeste omul este si poarta [conditia] pentru orice virtute. Caci "virtutea consta in a fi fara stapan si a face ceea ce-ti place, tot ce faci din constrangere sau din sila nu poate fi virtute". Potrivit acestei conceptii, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depasi, nu pot avea virtuti.

Fiind chip al Imparatului ce stapaneste peste toate, omul poarta si un "vesmant" corespunzator. Astfel, "in locul mantiei de purpura, s-a imbracat in haina virtutii, care-i totusi cea mai imparateasca dintre imbracaminti, iar in loc de sceptru se sprijineste pe fericirea nemuririi, pe cand, in loc de diadema imparateasca, e impodobit cu coroana dreptatii, asa incat prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevarat imparat ca unul care se aseamana aidoma frumusetii Modelului sau".

Potrivit relatarii biblice, doar omul, dintre toate fapturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost facute fara un "plan" prealabil. Dumnezeul Sfanta Treime a zis: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra..., ca sa stapaneasca toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul" (Fc. 1, 26). Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Insusi Hristos, adica Noul Adam, care este Arhetipul si scopul lui Adam cel vechi, "caci nu Adam cel vechi a fost model pentru Adam Cel nou, ci cel vechi a fost luat dupa modelul Celui nou… Pentru noi, care il cunoastem mai de mult ca stramos, Adam cel Nou S-a facut incepatura firii omenesti, dar pentru Cel care are in fata ochilor toate fapturile chiar inainte de a-si lua ele inceputul vietii - Adam cel vechi nu e decat o imitare a lui Adam cel nou, zidit dupa chipul si asemanarea Acestuia… Ca sa spunem totul intr-un cuvant, Mantuitorul a fost Cel Dintai dintre toti si Singurul care ne-a aratat in fiinta Sa un chip de om adevarat si fara scaderi atat in ce priveste purtarile in viata, cat si in oricare alte privinte". Panayotis Nellas, rezumand invatatura patristica, limpezeste acest paradox aparent. "Nu are importanta faptul ca Hristos nu a existat istoric pe vremea creatiei lui Adam. Faptul ca Hristos este in realitatea supratemporala a lui Dumnezeu "mai-intai-nascut decat toata zidirea" (Col. 1, 15-17) constituie o invatatura biblica fundamentala. Daca omul, pentru care a fost facuta intreaga creatie materiala, a rasarit pe pamant ultimul dupa toate creaturile, atunci este, negresit, logic ca Hristos, Care reprezinta scopul intregii creatii materiale si spirituale, sa fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesavarsite spre desavarsire. Ca realizare suprema a omului, este firesc ca Hristos sa reprezinte scopul mersului ascendent al umanitatii, inceput, dar si capat, al istoriei".

Omul trebuie sa tinda neincetat spre acest Arhetip al sau. Nu este vorba doar de Cuvantul pur si simplu, ci anume de Cuvantul intrupat. Caci, fiind o natura divino-umana, omul trebuie sa se desavarseasca atat spiritual, cat si trupeste. Faurindu-l pe om, Dumnezeu "a sadit in firea sa un amestec de dumnezeiesc si de omenesc pentru ca sa poata gusta din fericirea amandurora, atat bucuria de a sta in legatura cu Dumnezeu, cat si prin placerile pamantesti, prin simtamantul care-l are, ca nu-i strain nici de bucurii". De aceea pana si "sufletul adevarat si desavarsit [prin firea lui, precizarea Sf.] este ceva unic, capabil sa cugete si nematerialnic, dar legat prin simturi de lumea materiala". Aceasta armonie desavarsita dintre suflet si trup, in care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca in religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateisti sau hedonisti), ci amandoua alcatuind fiinta umana, este o armonie in care urma sa se salasluiasca Hristos Dumnezeu. Caci daca trupul ne-a fost dat pentru a-L incapea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos in istorie, tot pentru El ne-a fost data si ratiunea: "fiindca pentru omul cel nou a fost alcatuita dintru inceput natura omului; mintea si dorinta au fost facute pentru Acela: minte am primit ca sa-L cunoastem pe Hristos, dorinta ca sa alergam spre El, memorie avem ca sa-L purtam in ea pe El, fiindca El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)".

Conditia care ne apropie de Dumnezeu, facandu-ne asemanare desavarsita a Lui, este nepatimirea, pe care nu o pot avea animalele. "Curatia, nepatimirea, fericirea, instrainarea de orice rau si multe altele de acest fel sunt cele prin care se exprima asemanarea omului cu Dumnezeu". Pentru ca nepatimirea noastra sa fie realizabila, Dumnezeu ne daruieste pana si o nastere nepatimasa, noua celor nascuti din barbat si femeie. Aceasta nastere este Sfantul Botez. Caci, "pentru ca sa devina cu adevarat om, Domnul a dat un alt inceput naturii umane, inceputul unei a doua faceri, adica nasterea spirituala prin Botez, care nu e numai o eliberare de consecintele pacatului stramosesc, ci si o realizare pentru fiecare credincios a operei pe care nu a realizat-o Adam". Sfantul Maxim Marturisitorul e de parere ca insusi Adam a fost creat de Dumnezeu dupa chipul Sau, cu scopul de a se naste mai tarziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfant. Dumnezeu voieste ca omul sa conlucreze liber, cu puterea pe care o are in sine la nasterea sa.

Nepatimirea se realizeaza prin petrecerea neincetata in Dumnezeu, indeplinind poruncile Lui. Orice abatere a mintii de la Dumnezeu sfarseste prin a aluneca spre rau. Fiinta umana, fiind organizata teocentric, tinde in mod natural spre Dumnezeu. Atunci cand aceasta tendinta este intrerupta de factori paraziti, omul se dezbina in fiinta sa si apare boala. Unul din Parintii Pustiei spunea in sfaturile sale catre monahi: "Cugeta cele bune, ca sa nu cugeti cele rele, deoarece nu sta in firea mintii omenesti ca sa stea nemiscata". Adam nu a indeplinit aceasta porunca si si-a despartit mintea de Dumnezeu, cugetand cele straine. Astfel, el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existentei sale. Drept urmare, Adam s-a dat pe sine mortii, sinucigandu-se in sensul cel mai adevarat al cuvantului. Deoarece, atunci "cand Il neaga pe Dumnezeu, omul se neaga pe sine insusi si se autodistruge. Cand vietuieste teocentric, el se pune in valoare la infinit pe sine insusi, se dezvolta si intregeste in vesnicie".

Insa pe langa miscarea inspre Dumnezeu, pe care omul o are in sine in chip firesc, omul mai are si o alta miscare, nefireasca, spre cele animalice. Aceasta dubla orientare a omului este o consecinta a pacatului, pe care o vom discuta in continuare.

Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului

Omul se naste, creste, are nevoie de hrana, imbatraneste si moare ca si animalele. Cum, dar, il vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Ii sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par noua, deoarece judecam dupa cele ce se vad, iar omul, prin ceea ce se vede, este in cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a nascut ca noi, nici nu a supt san, nici nu a cunoscut cresterea de la mic la mare, ci a avut de la inceput "varsta barbatului desavarsit" (Efes. 4, 13), varsta lui Hristos. Acelasi lucru se poate spune si despre Eva, care impreuna cu Adam alcatuieste omul, caci "a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie" (Fc. 1, 27).

Parintii Bisericesti sunt de parere ca separarea in barbat si femeie este posterioara creatiei. Scriptura spune ca "Dumnezeu a facut pe om. Dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el" (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost facut "dupa chip" si-a atins din acel moment desavarsirea. Dar Scriptura se intoarce din nou si tine sa precizeze: "Barbat si femeie i-a facut pe ei". Cred ca toti sunt de acord ca acest lucru nu s-a spus in legatura cu Dumnezeu ca model originar (cu toate ca) - dupa cum zice Apostolul - "in Hristos Iisus nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca" (Gal. 3, 28). Si cu toate acestea, Scriptura ne istoriseste ca in aceste doua directii s-a impartit omenirea". Prin specificarea barbat si femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede ca s-a introdus in fiinta noastra ceva "cu totul strain de Dumnezeu", "impartire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci [...] ne incadreaza in ceata vietatilor necugetatoare".

Ideea ca barbatul si femeia nu au fost separati dintru inceput, a dat in diferite culturi nastere unor interpretari, de multe ori naive si caraghioase, pe care insa este interesant sa le amintim. De exemplu, dupa Bereshit rabba, "la Facere, Adam si Eva stateau spate in spate, lipiti de umeri: atunci Dumnezeu i-a despartit printr-o lovitura de secure, care i-a separat in doua. Altii sunt de parere ca primul om (Adam) era barbat pe partea dreapta si femeie pe stanga; dar Dumnezeu l-a taiat in doua jumatati". In Banchetul, Platon crede ca omul primitiv era o fiinta bisexuala de forma sferica. La popoarele orientale, iar printre filozofi, mai ales cei pitagoreici, exista conceptia ca sufletele oamenilor au preexistat intr-o lume ideala, din care au cazut prin pacat. Acestia au dat nastere parerii potrivit careia un astfel de suflet ideal poate ajunge "om" numai dupa ce gusta din pacat. Filozofia androginului a preocupat intr-o masura foarte mare diverse scoli filozofice si teozofice grecesti, printre care si neoplatonicienii si neopitagoreicii, cat si sectele gnostice, asa-zis crestine. Ea este o deductie logica a idealului, potrivit caruia omul desavarsit trebuie sa fie o fiinta fara fisuri. In general, filozofii greci, in pofida politeismului de atunci, ajunsesera sa afirme ca divinitatea, ca expresie suprema a desavarsirii, daca exista, trebuie sa fie una si indivizibila. In mitologia babiloniana, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgames, descoperim o idee inrudita, Enkidu (personajul facut de zei pentru a razbuna populatia Urukului asuprita de tiranul Ghilgames), el fiind un om al padurii, care "se imbulzea cu turma de animale salbatice la adapatoare, iar inima-i dadea ghes sa stea printre dobitoacele apelor" (Epopeea lui Ghilgames, II). Prin aceasta imagine plina de gingasie, autorul popular al epopeii sugereaza in cateva randuri desavarsita armonie dintre Enkidu si natura. Atunci cand Ghilgames voieste sa-si slabeasca adversarul, care mai tarziu i-a devenit cel mai bun prieten, el ii trimite in cale o curtezana. Enkidu cunoaste pacatul, iar drept urmare, atunci cand se indreapta spre adapatoare, vazandu-l, animalele o iau la fuga. Iata o frumoasa legenda in care, chiar daca nu ni se vorbeste clar despre o existenta androgina initiala a omului, ea ni se impune in ordine inversa: impreunandu-se, barbatul si femeia isi pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o pana la impreunare. Acelasi lucru ni se relateaza si in cartea Facerii, unde Adam, desi stapan peste fiarele pamantului, dupa cadere, va fi nevoit sa se apere de rautatea acestora. Dar dovada cea mai sugestiva in favoarea unei existente androgine initiale a omului, este faptul ca la diferite popoare si religii, indiferent de conceptia fiecaruia despre desavarsire, exista monahismul.

Omul a fost creat pentru viata cereasca asemenea ingerilor. De aceea el nu avea nevoie sa se casatoreasca, ceea ce se da de inteles prin lipsa rusinii si nepatimirea celor doi oameni de pana la cadere. Oamenii in rai, desi aveau trup, fiecare cu conformatia lui psihosomatica specifica, nu aveau nimic din cele trupesti si nu erau supusi nevoilor trupurilor, petreceau in rai ca niste ingeri, fara a fi aprinsi de pofta si fara a fi asediati de alte patimi. Aceeasi stare ne-a fagaduit-o Hristos la inviere, unde nu vor mai fi barbat si femeie, ci "toti vor fi una in Hristos" (Gal. 3, 28). Atunci cand Mantuitorul a fost ispitit de saduchei, intrebat fiind a caruia dintre cei sapte frati va fi femeia dupa inviere, caci toti au avut-o de nevasta, Hristos le raspunde: "Fiii veacului acestuia se insoara si se marita; iar cei ce se vor invrednici sa dobandeasca veacul acela si invierea cea din morti nici nu se insoara, nici nu se marita. Caci nici sa moara nu mai pot, caci sunt la fel cu ingerii si sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii" (Lc. 20, 34-36). Astfel, "harul invierii nu trebuie inteles altfel decat ca o restabilire a oamenilor in vechea stare pe care au avut-o inainte de caderea in pacat". Caci "daca viata celor restabiliti se aseamana cu cea a ingerilor, atunci e limpede ca viata de dinainte de pacat era un fel de viata ingereasca". Desi anterioara caderii, separarea in barbat si femeie este o urmare a caderii.

Acest paradox se explica prin atotstiinta si inainte-vederea lui Dumnezeu. "Intrucat [Dumnezeu] prin puterea Lui a vazut mai dinainte departarea noastra libera de pe calea cea dreapta si caderea care a urmat, departe de viata ingerilor, pentru ca sa nu nimiceasca sufletele omenesti care uitasera cu totul chipul in care se desavarsesc ingerii, Dumnezeu a randuit pentru firea noastra ceva mai potrivit starii de dupa alunecarea noastra in pacat: in loc sa ramanem la vrednicia ingereasca, El ne-a ingaduit sa transmitem viata de la unii la altii intocmai ca dobitoacele si ca vietatile necugetatoare". Sfantul Ioan Gura de Aur, care a scris atatea cuvinte inaltatoare despre casatorie, fiind cred cel mai mare dascal al vietii de familie, nu ezita sa vada in casatorie decat o urmare a mortii: "Dupa ce nu a ascultat de Dumnezeu si s-a facut pamant si tarana, scrie Sfantul, omul a pierdut impreuna cu acea petrecere fericita si frumusetea fecioriei. Dupa ce, ajungand robiti, au dezbracat aceasta haina imparateasca si au parasit lumea cereasca, au primit stricaciunea mortii si blestemul si durerea si viata chinuita, atunci, o data cu acestea, a fost introdusa si casatoria... Vezi de unde si-a luat obarsia casatoria, de unde s-a aratat a fi necesara?... Fiindca unde este moarte, acolo e si casatoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmeaza nici aceasta..." Dumnezeu, Care are nemasurata iubire de oameni, transforma raul in binecuvantare, prefacand ceea ce a fost un rezultat al pacatului in ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va capata sansa reabilitarii. El poate acum sa perpetueze viata. Numai ca prin modul de inmultire, in chipul dobitoacelor, in om au patruns toate pornirile si patimile caracteristice firii dobitoacelor. De aici incolo, omul, cel dupa chipul lui Dumnezeu, devine si chip al dobitocului si "in cele pe care - ca dobitoacele necuvantatoare - stiu din fire, intr-acestea isi gasesc pieirea" (Ap. Iuda 1, 10). Viata omului de dupa cadere e o continua zbatere intre animalitate si Dumnezeire.

Dumnezeu nu cunoaste patima. "Drept este Domnul Dumnezeul nostru si nu este nedreptate intru Dansul", zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patima nu este altceva decat manifestarea in om a chipului dobitocului, care "la om creste cu atat mai mult cu cat conlucreaza in ea si mintea omului". Daca vom analiza imnografia si rugaciunile ortodoxe, vom vedea ca ele sunt patrunse de sentimentul ca cel ce se roaga este mai "rau decat dobitocul": "caci vierme sunt, si nu om", se smereste Imparatul David (Ps. 21, 6). Indobitocirea este urmarea practicarii continue a pacatului, care se realizeaza prin folosirea irationala a pornirilor si instinctelor date omului doar pentru supravietuire in noile conditii de existenta. Eseistul italian Julius Evola, in cartea sa "Metafizica sexului", urmand un scop contrar celui pe care il urmam noi, face totusi o afirmatie care sustine ceea ce vom spune. El observa ca dintre toate vietuitoarele, doar omul isi foloseste instinctele sexuale si in afara scopului procreatiei, neavand perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Acelasi lucru se poate spune si despre celelalte patimi, cum ar fi mancatul sau somnul. Sa ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care isi gadilau gatlejul cu o pana, provocandu-si voma, pentru a face loc iarasi mancarii. "In urma inclinarilor si preocuparilor animalice, adeseori se indobitoceste pana si gandirea, asa incat tot ce-i bun in noi cade sub ascultarea rautatii. Indata ce omul isi lasa spre degradare puterea cugetului, silindu-si mintea ca patimile sa prinda in ea radacini, el devine robul patimilor, si din clipa aceea are loc in om o rasturnare si o inlocuire a pecetii lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului, incat intreaga fire a noastra porneste pe calea aceasta, ca si cum mintea noastra n-ar mai cultiva, decat principii patimase, ajutandu-le sa sporeasca tot mai mult".

In acest fel, pe masura ce omul care practica virtutea dezvolta in sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului il distruge, intr-o masura si mai mare am putea spune, omul care practica pacatul dezvolta in sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu il pierde. Aceasta si pentru ca nimeni nu, poate "intrece" si depasi pe Dumnezeu, imitindu-I virtutile, in schimb omul poate, dupa cum am vazut, sa intreaca dobitocul in patima. In una din cuvantarile sale, Sfantul Ioan Gura de Aur face o inventariere interesanta a trasaturilor animale lucratoare in om, mai exact, Sfantul corespunde fiecarei patimi un animal: "Spune-mi, dar, dupa care fapte sa te cunosc ca esti crestin, cand totul te arata necrestin? Dar pentru ce spun: crestin? Nu pot sti bine nici daca esti om. Cand te vad ca arunci cu picioarele ca un magar, ca sari ca un taur, ca nechezi dupa femei ca un armasar, ca esti lacom la mancare ca un urs, ca-ti ingrasi trupul ca un catar, ca esti ranchiunos ca o camila, ca rapesti ca un lup, ca te manii ca un sarpe, ca ranesti ca o scorpie, ca esti siret ca o vulpe, ca tii in tine veninul rautatii ca o aspida si vipera, ca lupti impotriva fratilor tai ca demonul cel rau, cum voi putea sa te numar cu oamenii cand nu vad in tine caracteristicile firii omenesti? [...] Cum sa te numesc? Fiara? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu insa ai adunat in tine toate cusururile si mergi chiar mai departe decat fiarele salbatice. Sa te numesc drac? Dar dracul nu slujeste tiraniei stomacului, nici nu indrageste banii. Spune-mi, te rog, pot sa te mai numesc om cand ai mai multe cusururi decat fiarele si dracii?

Iata, in cateva cuvinte, ratiunea dupa care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rau decat dobitocele si chiar decat dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales in epistolele pauline: "Au nu stiti ca celui ce va dati spre ascultare robi, sunteti robi aceluia caruia va supuneti; fie ai pacatului spre moarte, fie ai ascultarii spre dreptate" (Rom. 6, 16). "Caci si noi eram alta data fara de minte [fara ratiune, ca si dobitoacele], neascultatori, amagiti, slujind poftelor si multor feluri de desfatari, petrecand viata in rautate si pizmuire, urati fiind si urandu-ne unul pe altul; iar cand bunatatea si iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Dumnezeu s-au aratat, El ne-a mantuit nu din faptele cele intru dreptate savarsite de noi, ci dupa a lui indurare, prin baia nasterii celei de a doua si prin innoirea Duhului Sfant" (Tit 3, 3-4).

Patima robeste, ascunzand, ca o masca chipul lui Dumnezeu care este in noi. Omul stapanit de patimi nu poate sa-L cunoasca pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedica in calea filozofiei: "Caci sa stii, declara Socrate In Republica, ca pe cat mai palide devin pentru mine placerile legate de trup, pe atat sporesc dorintele si placerile iscate de convorbiri". Dezvoltand aceeasi idee, Platon relateaza in continuare o intamplare cu Sofocle: "Odata, povesteste acelasi personaj, am fost de fata cand cineva l-a intrebat pe poetul Sofocle: "Cum stai, Sofocle, cu placerile iubirii? Mai poti oare sa te bucuri de o femeie?" Poetul raspunse: "Nu vorbi cu pacat, omule! Cu adanca multumire am scapat de iubire, de parca as fi fugit de un stapan smintit si salbatic".

Patimile sunt adesea infatisate de Sfintii Parinti ca niste fiare care ne sfasie. "Inchipuie-ti, spune Sf. Ioan Gura de Aur, ca si mania este tot o fiara. Arata si tu fata de tine tot atata zel cat il arata altii pentru imblanzirea leilor; imblanzeste si tu, domesticeste si tu mania din sufletul tau. Si mania are dinti si unghii groaznice; daca nu-ti domesticesti mania, mania omoara totul. Nu pot sfasia leul si vipera atat de cumplit maruntaiele ca mania, sfasiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatama numai trupul, ci strica si sanatatea sufletului, mancandu-I, rupandu-i, rozandu-i toata puterea, facandu-l cu totul nefolositor". Atat "mania [cat si celelalte patimi, afirma Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un punct de asemanare intre Dumnezeu si om". Deoarece Dumnezeu, fiind bunatatea si nepizmuirea desavarsita, nu se manie. Nici macar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsa din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu loveste, nici nu cere satisfactii, ci pedeapsa e o miscare care vine in mod natural din partea naturii ce a fost tiranizata si defectata de actiunea gresita a lui Adam, deoarece caderea omului a provocat dereglarea intregului cosmos.

Pana aici am vazut ca, dupa ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat impotriva, cazand in moarte, Dumnezeu nu doar ca nu-l pedepseste, ci toate cate au rezultat in urma pacatului le intoarce in favoarea omului. Insasi moartea pe care o va cunoaste omul de acum inainte nu este indreptata impotriva omului, ci impotriva "stricaciunii care-l invaluie". Dupa Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a ingaduit moartea "ca raul sa nu devina nemuritor". Prin moartea biologica, Dumnezeu practic il sustrage pe om din fata "razbunarii" irationale a naturii, oferindu-i sansa sa renasca intr-o alta dimensiune. De aceea nimic din cele cu cate l-a inzestrat Dumnezeu pe om in "noua sa pribegie" nu poate fi considerat rau, chiar si aceleasi patimi. Pe de o parte, instinctele sunt o poarta care poate duce spre irationalitate, iar pe de alta parte, acestea constituie "un leac si o binecuvantare, o posibilitate noua pe care o da Dumnezeu omului ca sa poata supravietui in moarte, din moment ce a pierdut viata, si mai ales ca sa supravietuiasca corect, sa ajunga in punctul de a regasi mai deplina viata si forma mai frumoasa a naturii lui Hristos".

Oricat s-ar intari patimile impotriva omului, ele nu pot sa stearga cu desavarsire stralucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Ratiunea cu care este inzestrat, are putere sa conduca cu ele. Iar atunci cand "puterea mintii ajunge sa stapaneasca aceste porniri, oamenii pot face tot atatea virtuti. Mania poate deveni barbatie, sfiala poate duce la siguranta intemeiata, din frica se poate ajunge la ascultare, din ura la antipatie fata de rau, din patima amorului la dorul puternic dupa frumosul cel real, si aceasta pentru ca o fire demna se ridica deasupra patimilor si se fereste sa ajunga in robia raului (o astfel de mandrie e laudata de marele apostol Pavel atunci cand ne cere sa cautam cele de sus)".

Omul este singura fiinta libera, iar ceea ce il smulge pe om din circuitul biologic inchis este practicarea virtutilor, care sunt o insusire proprie doar naturii divino-umane. Daca animalele se supun si sunt conduse de legitatile naturii, fara sa le poata depasi, omul are putere sa supuna el aceste legitati in favoarea sa. In aceasta consta si dovada supremei libertati a omului, care-l ridica peste legile irationale si intransigente ale Universului in care traim. Aceasta ne mai arata ca omul este si stapan al acestui Univers si ca, pe langa biologic, mai are ceva care desemneaza natura sa atemporala si aspatiala. Omul este de nepatruns, progresele sale in toate domeniile sunt imprevizibile si inepuizabile - aceasta ne vorbeste de originea sa divina, ca omul este chip al infinitatii lui Dumnezeu.

Fiind o fiinta divino-umana, omul tinde in chip natural spre Dumnezeu. Atunci cand aceasta miscare este intrerupta sau inabusita, omul este bantuit de o mare neliniste si tristete, pe care Blaga o numea "tristete metafizica". "Nelinistit este sufletul meu, Doamne, pana cand nu se va odihni intru Tine", ofteaza Fericitul Augustin chiar la inceputul "Confesiunilor" sale. "Caci sufletul omului, scrie Sfantul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, in nimic altceva nu-si afla placerea, linistea, pacea, mangaierea si bucuria, decat numai in Dumnezeu, de la Care, dupa chipul si asemanarea Aceluia, a primit fiinta; atunci cand se desparte de El, e nevoit sa-si caute placerea in fapturi si cu patimi felurite, ca si cu niste roscove, se hraneste..."

Voind sa scape de aceasta tristete, grecii au inventat banchetele si salile de teatru, discutiile filozofice, pentru cei mai spiritualizati, dar si jocurile si orgiile, pentru cei cu totul trupesti. Aceasta era o consecinta logica a religiei antice grecesti. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil si de spiritul razbunator al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar ca nu ii ajutau pe oameni, ci orice incercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsita de zeii mai mari. Atunci cand Prometeu indrazneste sa duca focul oamenilor, Zeus il leaga de o stanca, unde vulturii aveau sa-i ciupeasca ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte crestea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfarsit. Iar dupa toate aceste farse ale cetatenilor cerului indreptate impotriva oamenilor in timpul vietii lor pamantesti, dincolo ii astepta in mod inevitabil focul Hadesului. Iata de ce grecii aveau o motivatie logica a hedonismului lor, reiesind din doctrina lor religioasa. Drept urmare, ei au ajuns sa indumnezeiasca corpul omenesc, plasmuind un "dumnezeu" de tipul celui freudian si nietzschean, in care biologicul, instinctualul incearca din rasputeri sa imbrace haina stralucirii care nu i se potriveste. O astfel de indumnezeire a omului, fara Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu, este implinirea dorintei diavolului, pe care acesta i-a soptit-o Evei in rai. Sa nu uitam insa ca grecii au facut aceasta dintr-o mare tristete, tiranizati de monstruozitatea fatalitatii mortii si a nedreptatii. Aceasta atitudine, tipica nu numai pentru grecii antici, ci pentru toti oamenii fara Dumnezeu, a atins proportii monstruoase in lumea contemporana. Ea insa este nemotivata pentru o lume in care se pare ca nu mai este om care sa nu fi auzit niciodata de Hristos. "Cu noi este Dumnezeu", asa se talcuieste Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit sa fie om, pentru a-l face pe om "dumnezeu" dupa har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Mortii sau, si mai exact, in noi este Dumnezeu!

Da, omul contemporan este un om al nelinistilor. Epoca in care traim este asa. Omul a ajuns, in clipele sale de singuratate apasatoare, sa nu-si mai inteleaga cauzele propriei nelinisti. Insa ceea ce ne nelinisteste pe fiecare dintre noi nu este altceva decat glasul absentei lui Dumnezeu. Dumnezeu pur si simplu striga din inima fiecaruia, iar durerea si nelinistea omului care inabusa acest glas se pot asemana doar cu durerea si nelinistea fetei adolescente care avorteaza, iar noaptea se viseaza alaptand un copil. Noi trebuie sa-L "zamislim" pe Dumnezeu in inimile noastre de la Duhul Sfant si sa-L "nastem" lumii, neincetat in toata viata noastra.

Iata "aerul inaltimilor" dupa care ravnea Nietzsche, iata supraomul! Iata si "omul - masura a tuturor lucrurilor"! Iata suma eforturilor de a-l preamari pe om: "Omul - chip al lui Dumnezeu"!

Ieromonah Savatie Baştovoi,

Între Freud şi Hristos, Editura Chatisma, Bucureşti, 2008

Cumpara cartea "Între Freud şi Hristos"


 

27 Ianuarie 2016

Vizualizari: 10739

Voteaza:

Omul - chip al lui Dumnezeu si chip al animalului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE