Apropierea de sărbătoarea Bunei-Vestiri constituie un bun prilej pentru creştini, pentru a reflecta la cel mai mare dar divin: viaţa. Meditaţia este cu atât mai necesară, cu cât Parlamentul European solicită statelor membre să recunoască dreptul inalienabil al femeilor şi al fetelor la avort legal, dar şi introducerea între orientările UE a avortului selectiv, funcţie de sexul copilului.
În replică, Patriarhia Română „binecuvântează şi susţine” iniţiativa unor ONG-uri creştine de a organiza acţiuni publice, cu rolul de a sensibiliza opinia publică în privinţa dreptului la viaţă. Astfel, în 60 de localităţi din ţară se va organiza mâine „Marşul pentru viaţă 2015 – Fiecare viaţă este un dar”. În plus, în Iaşi, Universitatea de Medicină şi Farmacie găzduieşte în această seară o dezbatere publică cu tema din titlu, „Embrionul: persoană umană sau produs de concepţie?”.
În opinia mea, toată această dezbatere publică este generată de tendinţa legislativului european ca, în numele dreptului la avort, să declare juridic faptul că omul are o perioadă a vieţii lui (variabilă în termeni juridici), în care el nu este el însuşi, ci este doar o aglomeraţie de celule, numită generic „produs de concepţie”. În acest fel, avortul ar reuşi să depăşească o importantă barieră morală, care îl face să fie văzut drept o crimă comisă împotriva unei persoane.
Toată dilema acestor discuţii stă în întrebarea: există un timp în care omul poate să nu fie socotit om, astfel încât să fie avortat? Bioetic vorbind, ştim că noi înşine am fost, cândva, embrioni. Însă, dacă distrugi embrionul, dispare omul. Şi, nu ştiu dacă ne-ar fi pe plac ideea că cineva ne-ar fi pus gând rău. Dimpotrivă, ne bucură faptul că noi suntem rodul dragostei părinţilor noştri, care ne-au adus în această lume. De aceea, bioetica creştină susţine că omul este om din momentul concepţiei.
Juridic, însă, treburile sunt cam complicate, căci însăşi legea are o dilemă. Pe de o parte, ea trebuie să răspundă unor doleanţe ale societăţii, pe de altă parte însă, ea trebuie să fie un îndrumar al societăţii. Greu se împacă dorinţa cu educaţia!
În esenţă, avem de-a face cu o antinomie derivată din drepturile omului. Pe de o parte, articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”. Pe de altă parte, aşa cum susţine Parlamentul European, se presupune că ar exista un drept la avort, derivat din dreptul femeii (persoanei) de a dispune de propriul ei corp, conform art. 2 şi 8 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Articolul 2 spune că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. (…) Lipsirea de viaţă nu poate fi considerată ca venind în contracţie cu acest articol al Convenţiei dacă rezultă din folosirea forţei, atunci când aceasta este mai mult decât necesară: a) în apărarea unei persoane împotriva violenţei nelegitime”. Prin urmare, se presupune că, de pildă, femeia are dreptul să avorteze, dacă rămâne însărcinată în urma unui viol.
Ca lucrurile să fie şi mai complicate, Recomandarea europeană nr. 874 din 3-4 oct. 1979 recunoaşte dreptul la viaţă al fătului încă din momentul concepţiei, iar Convenţia interamericană a Drepturilor Omului indică expres că dreptul la viaţă este recunoscut din momentul concepţiei. În schimb, CEDO nu are o viziune clară în acest domeniu, jurisprudenţa CEDO susţinând că embrionul este „persoană potenţială” (decizie din 7 mar. 2006) şi că nu există un drept la avort derivat din Drepturile Omului (decizie 16 dec. 2010). Un an mai târziu însă, CEDO a hotărât că „decizia unei femei însărcinate de a continua sau nu sarcina intră în sfera vieţii private şi a autonomiei de voinţă”, ceea ce ar duce la susţinerea dreptului la avort (decizie din 26-28 mai 2011). Cum am văzut şi în cazul orei de religie, jurisprudenţa se poate modifica de-a lungul timpului, fapt care şi motivează acţiunile celor ce susţin dreptul la avort.
Ţările europene văd diferit problematica legislativă. Malta interzice total avortul, altele îl permit în anumite condiţii stricte (Polonia, Irlanda), altele în condiţii mai relaxate (Cipru, Insulele Feroe, Finlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, Spania), iar altele îl permit „la cerere”, până la anumite termene (Austria, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, România, Slovacia, Slovenia, Suedia). Prin urmare, este de înţeles dorinţa majorităţii euro-parlamentarilor de a stabili un aşa-zis drept la avort.
Însă, dincolo de dezbaterile juridice, manifestările pro-viaţă vor să sensibilizeze conştiinţa creştină publică asupra pericolului hedonismului şi individualismului. Adeseori, discuţiile despre avort apar în jurul conceptului de „sarcină nedorită”, care poate fi foarte uşor folosit ca paravan al egoismului. Desigur, nu mă refer la acele situaţii în care femeia rămâne însărcinată în urma unui viol sau când sarcina poate pune viaţa mamei în pericol – situaţii în care cred că e vorba de o reflecţie bioetică rezultată mai mult dintr-o alegere personală, decât din jurisprudenţa legii. Mă refer însă la situaţiile în care dragostea se transformă în plăcere sexuală. Dacă viaţa unui prunc a fost rânduită de Dumnezeu să apară ca rod al dragostei dintre soţi, astăzi ne confruntăm cu problema transformării dragostei în sex. De aici apar alte discuţii şi tulburări, majoritatea cauzate de existenţa poftei carnale. O educaţie sexuală temeinică trebuie să includă neapărat şi o discuţie despre echilibrul vieţii sexuale.
De pildă, tema educaţiei sexuale. Se spune că sarcina nedorită ar putea fi evitată, dacă omul ar fi educat sexual. Pare că se pleacă de la premisa că omul poate face sex oricând vrea el şi, ca să nu apară „sarcina accidentală”, atunci el trebuie educat. Dilema mea este, însă, dacă nu cumva (aşa punând problema) transformăm educaţia sexuală în educaţie pentru sex.
Eu îmi închipui că o educaţie sexuală temeinică trebuie să includă neapărat şi o discuţie despre echilibrul vieţii sexuale, respectiv despre înfrânare – într-o lume a dezinhibării, care tinde spre absolutism (e suficient să vă gândiţi ce audienţă face cuvântul "sex"). Ar folosi si violatorilor. Nu se poate impune nimănui să trăiască precum asceţii, dar nici nu pot fi de acord cu impunerea „emancipării sexuale” care, în ultimă instanţă, duce la o anumită formă de iraţionalitate socială, generată de egoism şi hedonism (vezi recentul caz din Danemarca, unde s-a opinat că pornografia ar putea constitui material didactic). Nu putem folosi educaţia sexuală ca paravan pentru industria sexuală. Vorba Sf. Ap. Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”.
De altfel, e bine că uneori se vorbeşte despre dreptul omului de a fi stăpân pe propriul corp. Asta nu include însă şi dreptul de a te stăpâni, de a te menţine într-un echilibru, fie el şi sexual?
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
-
Dreptul la viata
Publicat in : Morala -
Dreptul de a te naste
Publicat in : Credinta -
Avortul
Publicat in : Morala -
Avortul
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.