De Sfintele Pasti

De Sfintele Pasti Mareste imaginea.


De Sfintele Pasti

Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan relateaza ca ultimul cuvant rostit de Mantuitorul pe Sfanta Cruce a fost "savarsitu-s-a", caci apoi "plecandu-si capul si-a dat duhul" (Ioan XIX, 30). Deci a murit Iisus Hristos, Fiul intrupat al lui Dumnezeu - Dumnezeu adevarat si Om adevarat - care prin jertfa vietii Sale ne-a mantuit din robia pacatului.

Ca om adevarat, Iisus a trait pe pamant in conditiile vietii umane - "s-a acomodat" lumii, cum se exprima un teolog - dar, fiind totodata si Dumnezeu adevarat, transcende in multe privinte aceasta "acomodare" umana. Spre ilustrarea afirmatiei mentionam: Nasterea, Moartea si Invierea Sa.

Nasterea. Ingerul Gavriil, anuntand Prea Curatei si Pururea Fecioarei Maria nasterea lui Iisus, ii spune: "Duhul Sfant va pogora peste tine si puterea Celui preainalt Te va umbri, pentru aceea si Sfantul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca I, 35). Deci n-a fost o nastere in conditiile vietii umane.

Moartea. Dupa Sfanta Scriptura moartea este o urmare a alterarii firii umane prin pacat (Fac. II, 7; Rom. VII). Si "Boldul mortii este pacatul, iar puterea pacatului este legea" (I Cor. XV, 56). Deci moartea n-are caracterul unei simple "fatalitati oarecare" si ea n-ar avea nici o putere, daca pacatul nu i-ar fi deschis intrarea in domeniul vietii umane si nu i-ar fi oferit spatiul de activitate. Dar nici pacatul nu i-ar fi putut conferi mortii vreo putere, daca n-ar fi legea (divina), care are de la Dumnezeu puterea de a condamna. Si abia prin puterea legii de a condamna primeste si pacatul puterea lui "mortifera", si de la amandoi factorii primeste moartea puterea ei, executand adica sentinta data de lege. Prin urmare moartea poate fi inlaturata - vorbim in cadrul conceptiei religioase crestine - numai prin indeplinirea deplina a sentintei date de lege. Aceasta s-a facut de Hristos si prin El lucrarea se aplica si noua. Apostolul Pavel spune in privinta aceasta: "Multumita lui Dumnezeu, Celui ce ne da noua biruinta prin Hristos, Domnul nostru" (I Cor. XV, 57). Iar unicul "protest impotriva alterarii prin pacat il constituie minunile si Invierea lui Iisus, ele fiind o indicatie eshatologica despre ceea ce planul divin a voit sa fie creatia divina si despre ceea ce va fi ea iarasi in "imparatia lui Dumnezeu": viata, pace, eliberare de razboi s.a.

Moartea lui Iisus, e reala, dar nu-i o "acomodare" la moartea umana, pentru ca lipseste esentialul: legatura dintre pacat si moarte. Pacatul nu-L poate tine captiv pe Iisus, sanctionandu-L cu moartea, caci El este fara vina si pacat si de bunavoie s-a daruit mortii, ca jertfa substitutiva si expiatoare pentru cei care, avand vina si pacat, sunt prinsi in plasa mortii, aducandu-le mantuirea. "Toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a impacat cu Sine prin Hristos" (II Cor. V, 18).

Desigur, insusi Dumnezeu cel viu - Tatal, si Fiul si Duhul Sfant - este Mantuitorul nostru, dar a realizat mantuirea noastra in infatisarea umana a persoanei a doua a Sfintei Treimi - adica prin intruparea Fiului Sau. "Asa a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau Unul-Nascut, pentru ca oricine crede intru Dansul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16; Ioan IV, 9).

Mantuirea religioasa este opera iubirii divine - si iubirea aceasta caracterizeaza, evident, si jertfa Mantuitorului. "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are ca viata lui sa si-o dea pentru prieteni" (Ioan XV, 13) spune insusi Mantuitorul. Iar lucrarea savarsita din si cu iubire, fireste, este savarsita de buna voie. "S-a dat pe Sine pentru noi, prinos si jertfa iui Dumnezeu" (Efes. V, 2; Evr. IX, 14).

De bunavoie a luat Iisus asupra Sa vina si pacatul fapturilor umane - de bunavoie si-a jertfit viata Sa pentru mantuirea lor.

Moartea este chipul special in care autodaruirea jertfitoare a lui Iisus s-a infaptuit spre mantuirea noastra. La "Cina cea de taina", Iisus insusi, prin cuvintele intrebuintate, a aratat limpede ca moartea Sa, ce avea sa urmeze, are caracterul autodaruirii jertfitoare pentru izbavirea de pacat (Luca XXII, 17-20), refacand legatura harica dintre credinciosi si Dumnezeu, "intru El, prin sangele Lui, avem rascumpararea si iertarea pacatelor" (Efes. I, 7). Prin jertfa lui Iisus am fost izbaviti de pacat, prin suferintele Sale am fost indreptati, prin moartea Sa impacati cu Dumnezeu. Hristos n-a facut nimic pentru Sine, ci totul pentru noi.

Intunericul, care in ceasul mortii lui Iisus "s-a facut peste tot pamantul si ruperea catapetesmei Templului" (Luca XXIII, 44-45) sunt expresie si simbol ca s-a incheiat "un asezamant invechit si imbatranit" (Evr. VIII, 6-13). Minune si semn constituie si marturisirea sutasului roman facuta la privirea mortii lui Iisus: "Cu adevarat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Marcu XV, 39). In ceasul in care Iisus murea prin sentinta justitiei romane, predat ei de catre "cei alesi", gura unui pagan recunoaste Divinitatea celui crucificat, filiatiunea Sa divina, pe care a marturisit-o Si El insusi prin cuvintele: "Parinte, in mainile Tale dau duhul Meu" (Luca XXIII, 46).

Moartea lui Iisus pe Sfanta Cruce are deci caracterul unei reale autojertfiri expiatoare, substitutive pentru izbavirea credinciosilor din pacat, deschizandu-le un nou drum. Ea este trecerea de la un asezamant vechi si intrarea intr-un asezamant nou. In si prin Hristos s-a revarsat o viata divina in faptura umana credincioasa, astfel ca aceasta este acum, ca totalitate, iarasi legata haric cu Dumnezeu.

Uimire produce uneori faptul - mentionam in tangenta - ca Iisus n-a opus nici o rezistenta prinderii si crucificarii Sale, ceea ce ar insemna o slabiciune din partea Lui. Dar uimirea aceasta n-are temei, intrucat atitudinea lui Iisus este in deplina concordanta cu invatatura si cu misiunea Sa. In preajma Patimilor Sale, Mantuitorul lasa doar ca scump testament al Sau: pacea (Ioan XIV, 27); si alta data spusese: "Nu stati impotriva raului" (Matei V, 39); "Celui ce te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt.., celui ce voieste sa-ti ia haina, lasa-i si camasa.. iar de-te va asupri cineva sa mergi o mie de pasi, mergi cu el doua mii." (Matei V 39 s.u.). Deci totdeauna duhul iubirii, al pacii si al buneiintelegeri sa domneasca in relatiile dintre oameni. Inseamna aceasta o slabiciune? Nu, precum nu inseamna slabiciune nici neimpotrivirea lui Iisus crucificatorilor Sai. "Parinte, iarta-le, caci nu stiu ce fac" (Luca XXIII, 34). Aici nu-i vorba de alegere intre a se impotrivi si a nu se impotrivi, ci intre a se impotrivi si a suferi, si prin suferinta a birui. Iisus merge insusi in intampinarea celor care veneau cu torte, felinare si arme, ca sa-L prinda (Ioan XVIII, 3-4). Merge deci de bunavoie la suferinta. Vindeca pe slujitorul caruia unul dintre ucenicii Sai ii taiase urechea (Luca XXII, 50-51), caci nu voia ca ucenicii Sai sa-L apere cu forta. E singura minune savarsita de Iisus in timpul suferintelor Sale. La auzul numelui Sau, soldatii se dau inapoi (Ioan XVIII, 4 s.u.), dar Iisus nu-si cauta scapare prin fuga.

Dar lipsa aceasta de impotrivire pe care o propovaduieste Mantuitorul cu cuvantul si cu fapta, nu inseamna adeziune la rau sau, simplu, suportarea raului. Nu-i lipsa de impotrivire, propriu-zisa, ci o impotrivire "ui generis" Este raspunsul pe care il da iubirea, intrupata in Hristos, uneltirilor raului. Rezultatul nemijlocit al acestora pare a fi biruinta raului; dar in trainicie este mai puternica iubirea, caci suferintele lui Hristos sunt urmate de Invierea Sa.

Iisus a murit. Iosif din Arimateea L-a inmormantat, dar Iisus este Domnul pe Care nu-L poate retine nici un mormsnt. Femeile mironosite duc miresme la mormant, dar se pregatesc sa unga pe un Dumnezeu, Care inviase. Crucea si mormantul pareau ca au distrus toate nadejdile legate de Iisus si de invatatura Sa, invierea lui Iisus insa a distrus toate deznadejdile in privinta aceasta. Istoria vietii pamantesti a lui Iisus se incheie cu incercarea de a-L inlatura, prin crucificare si inmormantare, si a-l anula invatatura Sa - in cele "trei zile", insa Dumnezeu transforma o biruinta aparenta, in biruinta lui Iisus insusi.

De caracteristicile unei jertfe - in sens propriu si impropriu a cuvantului - tine insa si faptul ca ea sa fie acceptata de cel caruia ii este adusa. Indeosebi e cazul la jertfele religioase. Spre ilustrare mentionam din Vechiul Testament jertfele aduse de fratii Cain si Abel (Fac. III-1). Iar proba ca jertfa lui Iisus a fost bine primita de Dumnezeu Tatal si ca ea si-a ajuns scopul o constituie Invierea lui Iisus. Caracterul mortii lui Iisus, de adevarata jertfa expiatoare, se vadeste tocmai in faptul ca Iisus nu numai moare, dar si invie si se inalta la cer si sade de-a dreapta Tatalui. Invierea lui Iisus este raspunsul dat de Tatal ceresc jertfei de pe Sfanta Cruce, adusa si acceptata ca "jertfa mesianica" - jertfa celor ce cred in El.

Dar intre Moartea si Invierea lui Iisus a fost coborarea Sa la iad (Efes. IV, 9) pentru a elibera de acolo pe dreptii din Vechiul Testament, care au murit cu credinta in venirea Lui. Ea este expresia faptului mantuirii, dar nu in cadrul istoriei ce se dezvolta (ca in Vinerea Patimilor), ci in cadrul istoriei incheiate, a timpului vechi, in seolul vechitestamentar, intrucat pana la moartea si coborarea lui Iisus la iad nu era intrare in cer (Evr. XI, 39-40). Coborarea lui Iisus la iad marcheaza "un inceput nou", chiar inainte de Invierea Sa.

Deci mantuirea noastra a infaptuit-o Fiul lui Dumnezeu prin Intruparea - inomenirea - Sa. Aceasta nu trebuie insa interpretata ca fiind fapta unui singur moment: conceperea lui Iisus in sanul Preacuratei Fecioare Maria, sau nasterea Sa. Ea este un fapt real, o realitate ce se dezvolta, incepand din sanul Preacuratei Fecioare Maria, cuprinzand intreaga viata a lui Iisus si avand punctul final in momentul culminant al Intruparii: moarte, inviere, inaltare la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, pe care Sfantul Apostol Pavel le priveste totdeauna ca un "tot indisolubil", in lumina soteriologica, actul mantuitor decisiv se cuprinde in unitatea dintre Cruce si Inviere. Invierea si Inaltarea la cer nu sunt o "anexa" la mantuirea realizata pe cruce, ci punctul ei culminant, caci Invierea timbreaza biruinta lui Hristos. "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Cor. VI, 14).

Pe Sfintii Apostoli ii inflacareaza nu amintirea infatisarii istorice a lui Iisus sau credinta in vesnica Lui Divinitate, ci convingerea ca Cel crucificat a inviat si revarsa din cer harul divin asupra credinciosilor. La aceasta se adauga increderea ca aceasta activitate a lui Iisus inseamna inceputul implinirii acelor promisiuni, care vor fi deplin realizate la a doua Sa venire. Abia activitatea lui "Iisus cel ceresc" - deci inviat si inaltat la cer - ne-a lamurit ca prin moartea pe cruce s-a infaptuit mantuirea noastra, caci cel rastignit odinioara pe Golgota este acum Hristos cel inviat si investit cu plenitudinea puterii divine, vadind crucea ca mantuirea, viata si invierea noastra.

Daca invierea lui Hristos confirma adevarul persoanei si invataturii Sale religioase, inaltarea Sa la cer si sederea de-a dreapta Tatalui inseamna investitura lui Hristos, cel inviat din morti, ca Domn, avand stapanire peste vii si morti (Rom. XIV, 9), fireste totul in sensul religios crestin. Aceasta implica si preamarirea lui Hristos (Matei XXIV, 30; Marcu VIII, 38), prin care a devenit El Mesia: "Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos" (Fapte II, 36) - prin care a devenit si "Fiul eshatologic al Omului" de care vorbeste Evanghelistul Marcu (XIV, 62). Inaltarea la cer inseamna schimbarea umilirii lui Iisus in preamarirea Sa (Filip. II, 6-11; Fapte III, 13) si punctul final al intruparii, vesnic dainuitoare, a Fiului lui Dumnezeu. Ea este preludiul "darului duhului" si incheierea misiunii pamantesti a lui Iisus. Astfel lucrarea soteriologica a lui Iisus Hristos se prezinta ca un "fapt in dezvoltare", in care, pe suportul vietii umane a lui Iisus, inregistram moartea, coborarea Sa la iad, invierea din morti si preamarirea sau asezarea Sa ca Domn si ca trimitator al Duhului. "Va este de folos - spune Mantuitorul - ca sa Ma duc. Caci daca nu Ma duc, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma duc, trimite-voi la voi pe Mangaietorul" (Ioan XVI, 7).

Oricat de unit este Hristos cel pamantesc, ca om, prin dragoste cu Tatal, in anumita privinta El nu este totusi "la Tatal". Si daca nu-i vorba de un fel de distanta spatiala intre Dansii - in sensul ca Hristos este pe pamant si Tatal in cer - totusi e vorba de o anumita "distanta" sau "instrainare" de Dumnezeu, caci "atata vreme cat salasluim in trup suntem departe de Domnul" (II Cor. V, 6). Si Hristos s-a facut, intr-adevar, trup (Ioan I, 14) s-a facut om - om deplin nu numai in sens antropologic, ci in situatiile concrete ale fiilor lui Adam. Si ca om, Dumnezeu Fiul intra in cadrul unei umanitati, insemnate cu semnul neascultarii sau instrainarii de Dumnezeu - cu semnul mortii.

Prin intrupare, spune Pavel, Dumnezeu pe Hristos "Care n-a cunoscut pacatul, pentru Voi L-a facut jertfa pentru pacat" (II Cor. V, 21). Deci, desi personal e fara pacat, Hristos traieste pe pamant intr-o situatie oarecum de "instrainare de Dumnezeu", intrucat personal substituie omenirea pacatoasa in fata Tatalui ceresc. Spune Apostolul Pavel: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de marirea lui Dumnezeu" (Rom. III, 23), ceea ce inseamna ca suntem lipsiti de Duhul lui Dumnezeu. Deci Iisus, in infatisarea Sa umana pe pamant, a fost lipsit de "preamarirea lui Dumnezeu" si de aici rugaciunea Sa catre Tatal, rostita scurt timp inaintea mortii: "Si acum Ma preamareste Tu Parinte, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte ca sa fie lumea" (Ioan XVII, 5). In timpul vietii pamantesti a lui Iisus "duhul nu fusese dat, fiindca Iisus nu fusese inca preamarit" (Ioan VII, 39). Dupa inaltarea Sa la cer si sederea de-a dreapta Tatalui "primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, a revarsat aceea ce voi vedeti si auziti" (Fapte II, 33) - spune Apostolul Petru in cuvantarea rostita la "Pogorarea Duhului Sfant".

Daca Craciunul este sarbatoarea iubirii fata de faptura umana - Sfintele Pasti sunt sarbatoarea vietii, in concept religios crestin, sarbatoarea nadejdii invierii noastre spre viata vesnica.

prof. O. Bucevschi

30 Martie 2012

Vizualizari: 3567

Voteaza:

De Sfintele Pasti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE