Predica la sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul

Predica la sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul Mareste imaginea.

Fraţi creştini,
Trec mereu zilele una după alta şi cu ele trecem şi noi. Fiecare zi este o treaptă sau un inel din lanţul vieţii noastre, cu fiecare zi ne apropiem de un capăt, de sfârşitul acestei vieţi pământeşti şi, fără îndoială, ne apropiem de acel ocean al vieţii care este viaţa de dincolo de mormânt. Oricât ar trăi cineva de mult, totuşi, într-o bună zi, închide ochii aceştia pământeşti şi deschide alţi ochi şi adeseori şi mulţi vom fi uimiţi ce vedem dincolo de mormânt, mai ales dacă nu ne-am deprins în viaţa aceasta pământească să privim şi dincolo. Intr-adevăr, vom fi uimiţi văzând ce e dincolo.

Şi mergând aşa prin viaţă, iată ne întâlnim în calendar cu un mare sfânt al Bisericii, sfântul Ignatie Teoforul. Acest nume de Ignat e legat de un obicei tare urât, se taie porcii la Ignat. Nici o legătură între acest obicei şi marele martir, sfântul Ignatie. A fost un sfânt lumină, un sfânt dragoste, un sfânt martir cum puţini au fost de-a lungul vieţii creştine în lume, acest sfânt care era ca o flacără arzând de dorul de a mărturisi pe Iisus Hristos (…) Sfântul Ignatie Teoforul face parte din grupa de sfinţi ucenici ai apostolilor, care sunt urmaşii lor. De pildă, acest sfânt Ignatie a fost sfinţit arhiereu în Antiohia, unde a fost sfântul apostol Petru. Şi tradiţia şi sfinţii Părinţi după aceea spun că sfântul Petru l-a sfinţit arhiereu în Antiohia. Antiohia cea mare era capitala Siriei şi capitala Orientului. Mai este o Antiohia a Turciei de astăzi, a Iconiei, un oraş mai mic. Aceasta însă era un oraş capitală, cu şcoli multe, civilizaţie multă, cultură multă, artă multă, un oraş vestit din antichitatea păgână şi creştină.

Sfântul Ignatie are acest supra-nume de Teoforul. „Teofor” are două înţelesuri: pe de-o parte „purtat de Dumnezeu”, iar pe de altă parte „purtător de Dumnezeu”. Daca aţi fost atenţi la Evanghelia citită în seara aceasta când Iisus — ca să potolească nişte discuţii între apostolii care vroiau să ştie cine o să fie mai mare în împărăţia lui Dumnezeu, gândind că Iisus o să fie un mare cezar şi o să scape de păgâni şi de romani; se certau între ei cine o să stea de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului — şi Iisus răspunde, le spune la toţi un exemplu care i-a uimit pe toţi: „Cine vrea să fie mai mare, să fie slugă tuturor”. Acesta e miezul învăţăturii creştine. Iisus spune acest cuvânt şi la spălarea picioarelor apostolilor, în Joia Mare… spală picioarele ca să dea exemplu de mare smerenie, mare umilinţă. „Eu sunt învăţătorul”, spune Iisus, „iată, ce face învăţătorul, să faceţi şi voi, aşa cum fac Eu, dacă vreţi să fiţi cu adevărat mari”. Mărirea se dobândeşte prin marea smerenie şi aceasta o dă ca lecţie Iisus Hristos în toată învăţătura Sa şi expres în învăţătura din seara aceasta, din Evanghelia sfântului Marcu, în care Iisus ia un copil în braţe şi le spune: „Dacă nu veţi fi ca acest copil, nevinovat ca el, umil ca el, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”.

Şi aceasta însemnează „purtat de Dumnezeu”: l-a luat Iisus din braţele mamei, sau de alături de mama sa, în braţe, l-a purtat Iisus care era Dumnezeu; deci „purtat de Dumnezeu”, „Teofor”.

Şi mai este un alt înţeles al „Teoforului”, adică „purtător de Dumnezeu”: el însuşi, Ignatie, purta pe Dumnezeu în inima lui. Creştinii au explicat acest înţeles al doilea al sfântului Ignatie Teoforul amintind că în circul din Roma, în nisip, unde a fost tăiat, sfâşiat de lei, a rămas inima nesfâsiatâ şi în ea, în inima sfântului Ignatie era, cu litere de foc sau de aur, scris: Iisus Hristos. Adică purta pe Dumnezeu în inima lui. Sfântul Ignatie purta pe Dumnezeu în inima sa şi era plin de dragostea de Dumnezeu. Dacă era el copilul pe care l-a luat Iisus în braţe, asta a fost pe la anul 30, în era noastră creştină, şi până în timpul lui Traian, când suferă martiriul — Traian are războiul dacic pe la anul 106; după aceea, la 107, suferă martiriul sfântul Ignatie — însemnează că a avut şaptezeci şi şapte de ani sfântul Ignatie.

Era mare conducator sufletesc in Antiohia, capitala aceasta a Orientului, când începuse din nou prigoana împotriva crestinilor, în timpul lui Traian care a cucerit Dacia şi a adus elementul latin în sângele neamului nostru, altoindu-l pe fondul dacic de la noi. Traian, după ce a cucerit Dacia, avea un război cu parţii in Orient, plecând într-o campanie de la această Antiohie. Şi acolo i s-a spus de Ignatie că e un mare şef creştin care întoarce lumea de la zei la Dumnezeul lui. Şi atunci Traian dă un decret ca acest Ignatie să fie arestat, să fie dus la Roma şi acolo să fie executat. Însă nu oricum, ci dus în circ, circul din Roma, ca acolo să aibă multă publicitate şi să vadă romanii cum sunt pedepsiţi şefii creştinilor. Şi aşa a fost arestat sfântul Ignatie. Traian şi-a continuat drumul său spre Iran, unde erau parţii, iar sfântul Ignatie [a fost] arestat, înconjurat de zece ostaşi romani pe care îi numeşte leoparzi, [căci] erau foarte sălbatici cu el.

[Pe] sfântul Ignatie l-au arestat, l-au dus între suliţi, între săbii până la Roma. A mers şi pe uscat şi pe apă, adică pe marea Mediterană până la Roma şi… din când în când, trecând pe uscat, străbătând de pildă Macedonia către ţărmurile Italiei, pe marea Adriatică, trecând dincolo pe pământul Italiei, tot timpul a fost asuprit de aceşti paznici ai lui. Aceşti ostaşi, aceşti leoparzi, oameni răi, s-au purtat foarte urât cu el. In drumul de la Antiohia până la Roma, sfântul Ignatie poposeşte mai ales în două locuri. întâi în Smirna, în oraşul I pe ţărmul Mării Egee, şi după aceea la Troa, Troada, vechea Troie a lui Ulise. Şi din aceste oraşe scrie scrisori. Primeşte delegaţii… [de la] toate bisericile din Asia, şase biserici mari din Asia; primeşte delegaţii de la episcopii lor şi le răspunde la fiecare [cu] câte o scrisoare. Şi aflând că se duce la Roma, toată această lume creştină care îl iubea foarte mult, a aranjat ca la Roma să se schimbe hotărârea, să nu fie ucis, să nu fie sfâşiat de fiare. Şi a aflat sfântul Ignatie şi a scris o scrisoare către romani, o scrisoare în care îi ruga pe creştinii din Roma, nu cumva să mijlocească ca el să nu fie sfâşiat de fiare, să nu fie martirizat în circul din Roma. Această scrisoare I care este foarte frumoasă, de la inima lui arzătoare, scrie Renan — un autor francez, poate ştiţi, o Viaţă a lui Iisus a scris-o el — că este cea mai aleasă bijuterie din literatura post-apostolică, adică pe la anul 100 după Hristos. Foarte frumoase cuvinte şi foarte de la inimă scrie acest sfânt Ignatie către creştinii din Roma. Am să vă citesc la sfârşitul acestei expuneri pasaje din aceste scrisori ale sfântului Ignatie, mai ales către romani.

Ajuns la Roma, sfântul Ignatie este ţinut o zi, poate două, în arest, după aceea se organizează o mare sărbătoare în care el este adus în circul roman. Am nişte date aici: războiul dacic s-a terminat în anul 106, sărbătorile care au ţinut o sută douăzeci şi trei de zile în cinstea cuceririi Daciei s-au desfăşurat către sfârşitul anului 107. La 18 decembrie 107 au murit doi însoţitori ai sfântului Ignatie, Zosima şi Lupus. La 20 decembrie 107 a fost martirizat sfântul Ignatie, fiind sfâşiat de doi lei în amfiteatrul din Roma. Zece mii de gladiatori au pierit pentru distracţia poporului atunci, zece mii de gladiatori! Unsprezece mii de fiare sălbatice au fost ucise în acest mare circ Marcellus din Roma. Fiarele au sfâşiat trupul sfântului Ignatie, iar oasele mici şi oasele mari, tari şi întregi, au fost strânse cu evlavie şi duse ca un trofeu la Antiohia şi îngropate în cimitirul din Dafhi. Dafhi era o poiană foarte frumoasă a Antiohiei mari, către munte. Antiohia este pe malul unui fluviu care curge foarte repede în Marea Mediterană şi sus, către munte, era această poiană unde se distrau toţi antiohienii. Şi acolo au fost duse oasele sfântului Ignatie din circul din Roma, cu mare cinste şi au fost prohodite şi îngropate acolo. In timpul lui Teodosie al II-lea, ele au fost mutate cu mare cinste într-o biserică din Antiohia căreia i s-a dat numele Sfântul Ignatie. Şi acest locaş era mai înainte un templu al zeiţei Fortuna, devenind după aceea, biserică. Acestea sunt datele istorice în legătură cu acest martir şi transferul de sfinte moaşte de la Roma, din Italia, în Antiohia Orientului.

Fraţi creştini, vechii romani îndeosebi aveau o mare plăcere să vadă sângele curgând. Aceşti gladiatori de care v-am amintit aici… era o mare bucurie moartea lor, sângele vărsat era o mare distracţie pentru ei. Se întâmpla că pe arenă nu mureau definitiv, erau muşcaţi de o fiară şi erau date alte alte trupuri omeneşti să fie sfâşiate, nu mureau. Şi atunci, ca să elibereze terenul, nisipul de pe amfiteatru, luau aceşti morţi — erau oameni de serviciu; îi luau şi îi aruncau într-o regiune de lângă arenă, era o regiune a suliţelor înfipte cu vârfurile în sus. Era ca o pădure de suliţi, se chema în limba latină spoliarum. Erau aruncaţi aşa încât cădeau în suliţe până ajungeau la baza lor. Şi suliţa pătrundea unde se nimerea, încât până jos bieţii creştini mureau, pentru că mai ales creştinii erau cei care erau sacrificaţi pe aceste arene romane. Sfântul Ignatie n-a fost aruncat acolo. S-au apropiat de el doi lei care l-au apucat unul de sus, de cap şi altul de picioare, l-au răsturnat şi l-au sfâşiat, încât au rămas numai oasele man şi puţine din oasele mici din trupul lui sfânt, pe nisipul arenei. Şi inima lui, cum amintit la început. Creştinii care priveau cu durere acest martiriu, după ce s-a potolit furia poporului, au cules oasele acestea ale sfântului Ignatie, ce-a mai rămas din sângele lui care pătase nisipul arenei şi le-au transportat, cum v-am spus, în Antiohia, unde l-au îngropat cu cinste, în timpul lui Teodosie al II-lea, mai târziu, pe la anul 400 şi ceva. Aşa sfârşeşte viaţa pământească sfântul Ignatie.

Şi acum să vă citesc câteva pasaje scurte din Scrisoarea către Romani a sfântului, în care [vedem că] dorea foarte mult să nu fie împiedicat acest martiriu al lui, să fie lăsat, că vrea să moară pentru Hristos. Şi iată, o să auziţi cuvintele lui: „Scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturora, că eu de bunăvoie mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedicaţi”... scria către romani. „Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, că să fiu găsit pâine curată a lui Hristos“. Era încă în Smirna, era în Turcia de astăzi, când scria aceste lucruri, de atunci dorea să fie măcinat de dinţii fiarelor, ca un grâu al lui Iisus Hristos. „Mai degrabă, linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind, să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit, prin aceste unelte, jertfă lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli; eu, un osândit; aceia, liberi; iar eu, până acum, rob. Dar dacă sufăr, voi fi un dezrobit al lui Hristos şi voi învia liber în El. Acum când sunt înlănţuit, învăţ să nu mai doresc nimic”.

In continuare la alt capitol micuţ: „Din Siria până la Roma” spune el, „mă lupt cu fiarele pe uscat şi pe mare, noaptea şi ziua, înlănţuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostaşi; aceştia, chiar când le faci bine, se fac mai răi. Cu nedreptăţile lor, capăt mai multă învăţătură; « dar nu cu aceasta m-am îndreptăţit». Aş dori ca fiarele să-mi fie pregătite şi mă rog să-mi fie îndată gata. Am să le linguşesc, ca să mă mănânce iute, nu precum se tem unii şi nu se ating de ele. Iar dacă nu vor voi de bună voie, eu le voi sili. Iertaţi-mă! Eu ştiu ce mi-i de folos. Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de-a dobândi pe Hristos! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!”

Câtă dragoste pentru Hristos! Şi noi ne văicărim când dă un guturai peste noi sau o boală, începem să ne întristăm şi să ne tânguim şi să cârtim mai ales, că Dumnezeu e vinovat. „La nimic nu-mi vor folosi desfătările lumii, nici împărăţiile veacului acestuia. «Mai bine-mi este să mor» în Hristos Iisus, decât să împărătesc marginile pământului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Il vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-i aproape. Iertaţi-mă fraţilor, să nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi să mor! Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! Îngăduiţi-mi să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu! Dacă-L are cineva în el, să se gândească ce vreau şi să aibă milă de mine, pentru că ştie cele care mă apasă.”

«Stăpânitorul veacului acestuia» vrea să mă răpească şi să strice gândurile mele despre Dumnezeu. Nimeni, dar, dintre cei de faţă să nu-l ajute! Mai bine fiţi cu mine, adică cu Dumnezeu! Să nu căutaţi să vorbiţi de Iisus Hristos, dar să doriţi lumea”. Cam aşa facem noi. „Invidia să nu se sălăşluiască în voi. Nici dacă v-aş ruga, când aş fi lângă voi, să nu mă ascultaţi, ci ascultaţi cele ce vă scriu. Vă scriu fiind viu şi dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc, care să iubească materia, ci «apă vie» care grăieşte în mine şi-mi spune dinăuntrul meu: «Vino la Tatăl!»” Un glas lăuntric îi spune acest cuvânt. „Nu mă bucur de hrana cea stricăcioasă, nici de plăcerile vieţii acesteia. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Iisus Hristos, Cel din sămânţa lui David, iar băutură vreau sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă.”

Şi aşa mai depaste încă, sunt mai multe capitole în care îşi mărturisea acest dor de a muri pentru Iisus Hristos. Şi acum e Scrisoarea către Efeseni, un paragraf scurt despre Naşterea Domnului din Sfânta Fecioară Maria: „Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate.” Şi nu uitaţi că aceste cuvinte sunt scrise cu vreo şaptezeci de ani după venirea lui Iisus Hristos în lume. „Atunci orice magie s-a nimicit şi orice legătură a răutăţii a pierit; neştiinţa s-a risipit; iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii.”

Şi încă un mic capitol din Scrisoarea către Efeseni, cam cum trebuie să fim noi: „Mai bine este să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii. Bine este a învăţa, dacă cel ce învaţă face. Unul este învăţătorul, Cel care «a zis şi s-au făcut»; iar cele pe care le-a făcut tăcând, sunt vrednice de Tatăl Lui. Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar tăcerea Lui, ca să fie desăvârşit, pentru ca să facă prin cele ce spune şi să se cunoască prin cele ce tace. Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de El. Pe toate, dar, să le facem ca şi cum Domnul ar locui în noi, ca să fim temple ale Lui; că El este în noi, Dumnezeul nostru, precum şi este şi Se va arăta înaintea feţei noastre, dacă Il iubim cu dreptate.”

Fraţi creştini, ne aflăm către sfârşitul postului în cinstea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest post este rânduit în amintirea postului pe care l-a făcut profetul Moise când a urcat pe Muntele Sinai şi a primit Tablele Legii, cele zece porunci. În cinstea apropierii de Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura, a stat faţă către faţă şi a ascultat de glasul lui Dumnezeu şi a scris cele zece porunci care sunt date omenirii întregi pentru paza lor, prin care ne îndreptăm viaţa noastră, ca să ne apropiem de Dumnezeu cu gând curat şi cu cinste sufletească. Primele patru porunci, ştiţi că sunt datorii către Dumnezeu, iar ultimele şase, datorii către noi în faţa lui Dumnezeu. În cinstea postului pe care l-a ţinut Moise cu ocazia primirii acestor zece porunci, prăznuim şi noi creştineşte postul acesta dinaintea Naşterii Mântuitorului Hristos. Moise a primit Tablele Legii, poruncile scrise pe piatră. Noi (…) ne pregătim să primim Cuvântul întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat prin Sfânta Fecioară Maria. Şi, fără îndoială, prăznuind din an în an sărbătoarea Naşterii Domnului, Îl rugăm pe Iisus pruncul să coboare şi în noi, în fiecare inimă, să simţim prezenţa şi mireasma Lui dumnezeiască.

Când a venit plinirea vremii şi s-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu în lume, fraţi creştini, în lumea păgână era un mare haos. îndeosebi dezmăţul, viaţa morală era foarte scăzută. Omenirea murea prin propriile sale păcate. Noi acum, înainte de Naşterea Domnului, ne pregătim creştineşte, postim rugându-ne, pomenindu-ne morţii noştri, căutând să fim în raporturi bune cu cei din jurul nostru… cu familia noastră, pentru că aşa ne învaţă Dumnezeul întrupat. Şi aşa e şi bine. Dacă omenirea ar urma aceste porunci dumnezeieşti, n-ar mai fi războaie în lume. Lumea întreagă ar fi o mare familie în care oamenii s-ar înţelege unii pe alţii şi s-ar întrajutora. Ar fi ca o adevărată familie toată omenirea pe glob. Dar oamenii, unii au pe deasupra, alţii puţin mai înlăuntru porunca lui Dumnezeu şi îşi schimbă oarecum viaţa; însă… majoritatea oamenilor au rămas tot oameni pământeşti, cu inimi de piatră, cum spune undeva Scriptura. Adică nesimţitori la această adiere a Duhului Sfânt, această lucrare a lui Dumnezeu asupra noastră.

Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti

Cumpara cartea "Parintele SOFIAN"

 

21 Decembrie 2015

Vizualizari: 968

Voteaza:

Predica la sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE