Pilda datornicului nemilostiv

Pilda datornicului nemilostiv Mareste imaginea.

Predica la Dumninica 11 dupa Rusalii - O lume dominata de bunatatea inimii

In scurta Lui viata pamanteasca si in si mai scurta perioada de activitate publica, Mantuitorul a invatat in mai multe feluri. Uneori prin cuvantari, si chiar destul de lungi, cum este, de pilda, Predica de pe munte, retinuta probabil in intregime in Evanghelia dupa Matei, alteori sub forma de rugaciuni, cum a fost, de pilda. Marea rugaciune din Evanghelia "Ca toti crestinii sa fie una”, alteori prin minuni, cand voia ca cei ce-L inconjurau sa traga concluzii directe asupra puterii lui Dumnezeu si asupra puterii invataturilor Sale. Invata si cand raspundea la intrebari ocazionale, precum: "Unde se cade sa ne rugam, in muntele acesta (Garizim) sau in Ierusalim?" - si atunci ii invata despre Dumnezeu si despre rugaciune, sau, intrebat daca "se cade sa plateasca impozite", ii invata cum trebuie sa se poarte fata de puterea lumeasca si fata de societatea in care traiau. In alte imprejurari il intrebau: Ce se cuvine sa faca cu o femeie prinsa in adulter, s-o omoare cu pietre sau nu?, si atunci le vorbea despre iubire si iertare.

A mai invatat si prin parabole. Parabolele sunt scurte istorioare care ilustreaza o idee, si sunt foarte frecvente in metoda omiletica si pastorala a Mantuitorului. Folosirea lor era in obiceiul vremii si, mai ales, in practica Orientului. Se urmareau usor si se intelegeau fara prea mari eforturi intelectuale, si nici nu necesitau o pregatire intelectuala superioara. Intotdeauna s-au bucurat de aprecierea ascultatorilor. Si noi spuneam adesea parabole, si tot atunci cand vrem sa ilustram o anumita idee. Am observat din practica mea de predicator ca o parabola, o istorioara, cat de scurte, refac atentia ascultatorilor si fixeaza de indata ideea, oricat ar fi ea de abstracta si teoretica.

Parabolele se tin minte usor. Si tinandu-se minte usor, pot fi transmise cu aceeasi usurinta. Mi-am auzit multe istorioare repetate de credinciosi care nu ma ascultasera in duminica respectiva aici, in biserica. Le fusesera de indata comunicate de prieteni. E mai greu sa transmiti o invatatura teoretica, abstracta, un adevar dogmatic expus in formule clasice, dar atunci cand acelasi lucru i-l spui credinciosului sub forma unei istorioare, sub forma unei prabole, el II intelege de indata. Metoda Mantuitorului e un bun exemplu pentru predicatori.

In Evanghelia de astazi, Mantuitorul ne spune o astfel de parabola. Daca am aduna aparte parabolele Sale, ne-am da seama ca avem in ele piese de mare frumusete si de mare valoare filosofica si literara. De altfel acelasi lucru se poate spune despre intreaga Biblie. Poezia Psalmilor, scrisi cu multe generatii inainte de Hristos in original erau in versuri - de cine poate fi intrecuta, si nu numai in epoca? Poeme ca Iov, Cantarea cantarilor, Ester, Proverbele si Eclesiastul au fost lasate exclusiv in seama regilor. Cultura nu s-a folosit de ele si nu le-a insusit decat indirect. Noul Testament contine imne si poezii pe cele mai variante teme, de o inefabila frumusete, si alcatuite cu toate mijloacele genului. Ce poem extraordinar despre dragoste este capitolul 13 din Epistola I catre Corinteni! Ce imn asupra suferintei sunt capitolele privitoare la Patimi, care reiau un celebru imn din Vechiul Testament scris de-Isaia in cap. 53 al Cartii sale! Ce poem dedicat innoirii mintii si intelepciunii e capitolul 12 din Epistola catre Romani!

Heidegger a introdus in istoria filosofiei pe Sein zum Tode (existenta spre moarte), din care s-a nascut un intreg curent filosofic, dar se stie ca e luat din I Corinteni 4, 9. Ce poem mai limpede, vechi de 2000 de ani, dedicat muncii, mai avem ca cel din II Tesaloniceni 3,8-14? Si care poem incifrat din vremea noastra - a devenit si asta o moda - se poate compara cu Apocalipsa?

Vechiul Testament e plin de epopei care ar putea figura la loc de mare cinste in orice Istorie a culturii, si nu lipsesc din el nici elementele de civilizatie si de istorie a mentalitatilor. Din ambele Testamente istoria literaturii ar avea extrem de multe de invatat.

Epopeea Facerii, epopeea intoarcerii din Egipt, fragmente nenumarate din Profeti, toate la un loc ar putea constitui, dincolo de ceea ce inseamna ele pentru doua religii, si in crestinism pentru mai mult de o mie de confesiuni, un mare capitol din istoria culturii omenesti, alcatuit din creatii originale, pline nu numai de idei, legende, viziuni profetice, ci si de mari frumuseti de stil. Ar descoperi marelui public creatii ale geniului omenesc datorate unor inspirati incontestabil, pe langa care marele public, interesant de altfel de problemele culturii, trece cu o inteleasa indiferenta. Ne oprim aici numai pentru ca nu acosta este scopul vorbirii noastre de azi, dar exemplele s-ar putea inmulti mult mai mult.

Evanghelia de azi ne aminteste de una din Parabolele lui Iisus. Se afla undeva in nord, in Galileea, in patria Lui, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca acolo e si Nazaretul in care se nascuse, si Capernaumul in care se stabilise mai tarziu.

Era impreuna cu ucenicii. Vorba il adusese sa dezbata tema impozitelor, pentru ca a venit un perceptor care i-a cerut chiar Lui sa-si plateasca impozitul anual pentru templu. Atunci s-a intamplat minunea cand Mantuitorul l-a trimis pe Petru sa arunce undita in Marea Galileii, spunandu-i: Nu s-ar cadea sa platim acest impozit, fiindca rabinii sau invatatorii Legii lui Dumnezeu sunt scutiti de darea pentru templu, dar deoarece te-ai grabit sa spui ca il vom plati, du-te si arunca undita si, in primul peste pe care il vei prinde, vei gasi un satir. Cu acesta plateste impozitul pentru tine si pentru mine. Impozitul era de doua drahme de persoana. Satirul era o moneda mai mare, de patru drahme, deci numai bine pentru doua persoane.

Si a facut Petru asa, si a prins un pestele, si intr-ansul a gasit un satir si a platit (Matei 17, 27). Cat se va fi minunat cel cu darea, lasam la imaginatia fiecaruia, dar e sigur ca va fi povestit multora intamplarea. Asa a ajuns si pana la noi.

Apoi discutia a continuat cu Petru care era nelamurit in privinta iertarii. Auzea mereu pe Iisus vorbind de iertare, si n-a mai putut rabda sa nu-L intrebe, mai ales ca in legea lui Moise opera legea talionului - ochi pentru ochi si dinte pentru dinte -, iar iertarea era reglementata la o scara mai larga, sociala, in anii salbatici. Si-apoi, de iertat, ierta Dumnezeu, cand era cazul, dar intre oameni era altfel. Acum Iisus venea si in aceasta privinta cu o noutate. L-a intrebat Petru: "Doamne, de cate ori imi va gresi fratele meu si il voi ierta? Doar pana de sapte ori?"

Era mult si de sapte ori, daca stam sa ne gandim, in comparatie cu de cate ori suntem noi capabili sa iertam! Dar Mantuitorul i-a dat un raspuns care l-a ametit pur si simplu. Petru sperase sa fie mai putin de sapte ori. Ceea ce i-a spus Mantuitorul a ramas vorba cunoscuta azi chiar si de cei care nu mai stiu cine a spus-o, zicand: "Nu-ti zic sa ierti de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte" (Matei 19, 21-22). Adica la infinit. Sa ierti mereu. Sa ierti intotdeauna. Sapte repetat in felul acesta insemna in vorbirea iudaica "fara limita", "fara numar", ca doar nu exista nici o justificare sa ierti doar de 490 de ori, cat fac 70x7. Si cine statea sa te numere pana la o asemenea cifra? Si cine ar fi putut gresi pana la un asemenea numar?

De ce sa iertam? Pentru ca si Dumnezeu ne iarta tot asa. La infinit. Pentru cate n-ar trebui sa ne pedepseasca, dar ne iarta! Numai ca aceasta iertare a lui Dumnezeu, si chiar si a noastra, presupun o conditie. Cel iertat sa ierte si el. Sau: cel ce vrea sa fie iertat, sa faca dovada ca a iertat si el: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri".

In cazul acesta se schimba putin socoteala. Ca sa-si faca ideea mai bine inteleasa, Iisus a spus parabola pe care am ascultat-o astazi, si care precizeaza ca iertarea deschide usile Imparatiei Cerurilor, caci Tatal e Cel care iarta intai, iar noi trebuie sa-L imitam. Parabola e scurta: "De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor cu un rege care a voit sa ia socoteala slugilor sale. Si, incepand sa ia socoteala, au adus la el pe unul datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa-l vanda pe el si pe femeia lui, pe toate cate are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: ingaduieste-ma si iti voi plati tie tot.

Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria.

Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce-mi esti dator. Deci cazand cel care era sluga ca si el, il ruga zicand: ingaduieste-mi si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Iar celelalte slugi, vazand cele petrecute, s-au intristat foarte si venind, au spus stapanului toate cele intamplate.

Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati datoria.

Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta, fiecare fratelui sau, din inimile voastre" (Matei 18, 23-35).

V-as pune acum o intrebare: Cu ce sentiment ati ascultat aceasta parabola? Sunt sigur ca toti ati ascultat-o cu un sentiment de revolta impotriva acelui care, fiind iertat de o datorie mare, n-a fost in stare, la randul lui, sa ierte pe cel care-i datora lui foarte putin. Sunt sigur ca ati ascultat parabola cu indignare. Nu-i asa? Si drept ati judecat. Mantuitorul a fost sigur ca va obtine acest rezultat, rostind-o. Si nu s-a inselat. Pentru ca purtarea slugii nemiloase supara bunul-simt, rascoleste si jigneste simtul nostru de dreptate.

De altfel, noi suntem capabili sa judecam drept intamplarile in care nu suntem implicati noi insine, intamplarile in care sunt implicati altii. Si in aceasta intamplare judecata noastra este, fara indoiala, dreapta. Nu se poate reactiona la o astfel de parabola decat cu revolta si cu indignare. Pentru ca este vorba de o neomenie.

Noi romanii avem o vorba cand asistam la astfel de situatii, cand le intalnim noi insine, sau cand ni se povestesc despre cineva, Il coboram pe respectivul pur si simplu din treapta sa de om, la treapta mai de jos, si spunem: "Acesta nu e om!" Cum poti fi om, cand esti in stare sa procedezi in felul acesta? Parbola ne pune, prin urmare, in fata unei situatii in care se pacatuia impotriva celui mai elementar simt al omeniei. Dar a fi impotriva omeniei coincide cu a fi impotriva si a lui Dumnezeu.

Talcuirea acestei parabole aceasta este: Stapanul este Dumnezeu, iar datornicii suntem noi oamenii. Stapanul, Dumnezeu, este Cel care iarta. Cel care este in stare sa ierte o datorie oricat de mare, dar si noi trebuie sa-L imitam. A fi iertati si a nu ierta la randul nostru inseamna revolta impotriva lui Dumnezeu sau, in cel mai ingaduitor caz, o neintelegere totala a lui Dumnezeu care este iertator. Inseamna o iesire din ordinea Lui de gandire si de simtire. Si atunci tratamentul aplicat de noi altuia se intoarce impotriva noastra. Dreptatea opereaza aici matematic. Mecanic. Dar sa fim intelesi: nu Dumnezeu o aplica matematic, mecanic.

Noi insine ne-o aplicam: "Cu ce judecata judecati, cu aceea veti fi judecati" (Malei 7, 22). Si: "Te voi judeca dupa cuvintele tale" (Luca 19, 22). Noua insine ne este data judecata: "Pentru ce nu judecati si dupa voi insiva, ce este drept?" (Luca 12, 57). Am judecat toti, acum, impreuna, cazul celor doi datornici, si am dat un verdict bun si drept. Judecata noastra ne-a orientat. Si atunci, daca si noi cadeam in greseala datornicului iertat, nu inseamna ca ne-am judecat noi insine la neiertare?

Invatatura acestei parabole este foarte simpla acum, si accesibila tuturor, chiar si fara a mai fi explicata. Nu putem sa nu fim de acord cu sfarsitul parabolei si cu concluzia fireasca pe care o trage Mantuitorul insusi: "Asa va face si Tatal Meu cel ceresc cu voi, daca fiecare din voi nu va ierta fratelui sau din inima greselile lui" (Matei 19,35).

Cei care veniti regulat la biserica ati auzit, pomenita aici, de mai multe ori, regula de aur a crestinismului: "Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea" (Matei 7, 12). Unul din Proverbele Vechiului Testament suna asa: "Nu spune: precum mi-a facut, asa ii voi face si eu lui." Sfatul e bun si e altceva decat legea talionului, cu care se vede ca autorul Proverbelor nu mai era de acord, dar ceea ce spune el e valabil numai cand iti face cineva rau. Cand iti face bine, dimpotriva, precum ti s-a facut, asa sa faci si tu. Iata ca Mantuitorul aduce in privinta aceasta un criteriu mai exact, mai puternic, lipsit de orice ambiguitate.

As face acum o paranteza. Se zice ca niste credinciosi dintr-o parohie au venit odata la mitropolie sa-l reclame pe preotul lor. Mitropolitul i-a primit si ei i-au spus: inalt Prea Sfinte, uite de ce am venit: Sa ne schimbati preotul. - De ce? - Pentru ca preotul nostru ne spune mereu si mereu aceeasi predica. -Si ce va spune? -Nu prea stim ce spune, dar mereu si mereu ne spune acelasi lucru. -Bine. Duceti-va acasa. Am sa-i dau porunca sa v-o spuna mereu tot pe aceea, pana cand veti sti sa-mi spuneti ceea ce va predica, si veti si face ceea ce va indeamna.

Tot asa repet si eu adesea aceasta lege de aur a crestinismului, nu cu teama ca imi veti reprosa, ci cu speranta ca o veti pune in practica: Faceti oamenilor ceea ce vreti sa va faca ei voua.

Dar prin parabola ascultata astazi am putea sa lamurim putin intelesul acestei legi de aur si sa spunem: Faceti oamenilor ceea ce vreti sa va faca Dumnezeu voua. Cum tratam noi pe aproapele nostru, tot asa ne trateaza Dumnezeu pe noi. De aceea a incheiat Iisus parabola: Tot asa si Tatal vostru cel ceresc nu va va ierta voua, daca nu veti ierta din inima pe cei care v-au gresit.

Crestinismul este nu numai o invatatura dumnezeiasca pentru dincolo, pentru imparatia cerurilor. Este o invatatura si pentru lumea de aici, pentru ca ne invata cum sa traim in societate. Temperatura la care ne ridicam aici este inscrisa de noi dincolo. Masura pana la care ajungem la Dumnezeu este masura pana la care ajungem aici, intre oameni, pe pamant.

Crestinismul este o invatatura pozitiva pentru viata pe care noi, crestinii, trebuie s-o ducem aici, pe pamant. Dar sa ne intrebam acum: Oare asa facem? Oare iertam intr-adevar, sau suntem adesea ca si acela caruia i s-a iertai datoria, dar el nu a iertat?

Exista o vorba in popor care spune ca toti oamenii poarta niste desagi pe umeri. In desaga din spate pun pacatele lor, iar in desaga din fata pun pacatele altora, in asa fel incat vad mereu pacatele altora, fie in desaga lor din fata, fie in desaga aproapelui care merge inaintea lor. De aceea suntem intotdeuna gata sa-l judecam pe fratele nostru, si ni se pare ca il judecam dupa dreptate. Daca ne-am vedea si pacatele noastre, i-am judeca si pe altii dupa bunatate si i-am ierta.

Suntem exacti si principiali cand e sa aplicam dreptatea altora! Ce-ar fi daca ne-ar judeca Dumnezu si pe noi intotdeuna dupa dreptate? Asa ceva nu ne convine. Noi vrem ca Dumnezeu sa ne judece pe noi dupa bunatate, si sa ne ierte, dar noi mai cu usurinta aplicam Legea talionului, acea lege a Vechiului Testament pe care Mantuitorul a combatut-o: "Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte".

Ia sa ne gandim, asa o fi? Daca un copil se joaca cu alt copil pe strada si l-ati vazut pe copilul dv., cand l-a lovit pe celalalt, desigur incercati sa-l certati. "De ce l-ai lovit?" Copilul raspunde: "Si el m-a lovit. Ce mi-a facut el, i-am facut si eu." Asadar: "Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte"! Ce facem atunci? Ne impacam cu explicatia. Ba o si incurajam. Ne impacam pentru ca si noi, maturii, o aplicam tot asa. Mi-a facut el mie, ii fac si eu lui. De cate ori nu tinem minte ani de zile o vorba rea pe care ne-a spus-o cineva? De cate ori nu tinem suparare pentru cine stie ce nimicuri de familie, chiar intre parinti si copii, sau intre frati, si nu suntem in stare sa ne iertam unii pe altii! Pe drept cuvant scrie Sf. Vasile cel Mare: "inceteaza de a te mai scuza fara folos, aratand ca si altii pacatuiesc; nu lasa limp liber mintii tale ca sa cerceteze slabiciunile altora, ci ia seama la tine insuti, adica indrepteaza ochiul tau ca sa te cerceteze bine pe tine insuti" (Predica: la seama la line insati, 5). Si Fer. Ieronim invata: "Nu barfi pe altii, nici nu te crede sfant daca sfasii pe altii cu clevetirile tale, caci adesea se intampla ca noi sa blamam la altii tocmai ceea ce insine facem" (Ep. catre Rustic)."

Sfatul este: Sa nu ne judecam pe noi si greselile noastre dupa greselile altora, ca sa ni le indreptatim, ci dimpotriva, greselile altora sa le judecam dupa greselile noastre, ca sa le putem ierta mai usor. Daca ne vom socoti intai greselile noastre, nu vom fi atat de repede porniti sa-i judecam atat de aspru pe ceilalti, pentru greselile lor.

Sfatul, pe scurt, acesta este: Sa ierti atunci cand ai avea dreptul sa nu ierti, fiindca aceasta-i porunca: "Sa iubesti pana si pe vrajmasul tau" (Matei 5, 24). "Din acestea vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi" (Ioan 13, 35). Pana la masura dragostei pentru vrajmasi. Acesta este criteriul prin care-ti poti verifica inima ta crestina, apartenenta ta la crestinism. Sa fii in stare sa ierti, chiar si atunci cand ai avea dreptul sa nu ierti. Si ca sa intelegi aceasta mai bine, n-am sa va spun o parabola, ci am sa va amintesc ceea ce poate foarte multi dintre dv. stiti: o istorisire din Vechiul Testament. E aproape un roman in miniatura, inclus in Cartea Facerii, unul dintre acelea care ar putea intra cu usurinta in istoria literaturii universale. De altfel a si intrat, romantat sub pana lui Thomas Mann, sub titlul: "Iosif si fratii sai". E tradus si in romaneste.

Iosif era fiul lui Iacov, care se mai numea si Israel. Erau in total 12 frati. Iosif era mult iubit de tatal lui. Si a avut nepriceperea sa aiba un vis! Si a mai avut si mai marea nepricepere sa-l povesteasca fratilor sai. A visat intr-o noapte ca se facea ca erau 12 snopi, si in mijloc era un snop in picioare, si acela era el, Iosif, iar ceilalti erau la pamant, ceea ce se talcuia ca cei ei i se vor inchina celui in picioare.

A povestit visul fratilor sai si fratii s-au indignat. In vechime, viselor li se dadeau mare importanta, si se dezvoltase o adevarata stiinta a talcuirii lor. Erau socotite toate profetice. Un mod de comunicare al lui Dumnezeu cu oamenii, carora le dezvaluia viitorul. Cum adica, si-au zis cei 11, sa fii tu randuit sa ajungi mare, si noi sa ne inchinam tie? In alta noapte Iosif a visat un alt vis. Se facea ca soarele si luna si 11 stele se aplecau in fata unei stele care ar fi fost el, Iosif.

Tatal lor, auzind si el visul, nu s-a suparat asa cum s-au suparat copii sai, dar tatal, spune Moise, autorul cartii; a tinut in inima sa acest cuvant. Va fi fost visul o descoperire de al Dumnezeu, dar cei 11 s-au hotarat sa impiedice posibilitatea ca cel mai mic frate al lor sa ajunga stapanul lor. S-au hotarat sa-l piarda. Mai intai au vrut sa-l omoare. Unul din cei 11 insa a spus: "Sa nu ne pangarim mainile cu sangele lui ca, la urma urmei, este fratele nostru, carne si sange din carnea si sangele tatalui nostru. Sa-l lasam sa moara singur. Cand vom iesi cu turmele la pasune, sa-l aruncam intr-o fantana". Si l-au aruncat intr-o fantana parasita, dar adanca, in care nu mai era apa. S-a intamplat ca, dupa ce l-au aruncat acolo, sa teaca pe aproape o caravana de negutatori madianiti. Si ce s-au gandit fratii: "Sa nu-l lasam sa moara acolo - buni totusi! - ca e fratele nostru. Hai sa-l vindem acestor madianiti".

Pe vremea aceea oamenii puteau fi vanduti si deveneau sclavi pe toata viata. Erau cumparati ca animale si erau folositi la munca doar in schimbul mancarii. Si l-au vandut pe 20 de arginti. Acestia, la randul lor, l-au vandut apoi unor negustori egipteni, care au platit mai mult pe tanar. Cu timpul Iosif a ajuns omul de incredere al primului-ministru al Faraonului. Acesta se numea Putifar. Nu intru in toate amanuntele. Cei care vreti sa le cunoasteti le gasiti in Cartea Facerii, de la cap. 37 pana la cap. 50. Nu mult dupa aceea, fiind istet, Iosif l-a inlocuit pe Putifar in functia de prini-ministru al Egiptului. Si s-a facut o foamete mare in tara parintilor lui, si au venit fratii lui dupa alimente in Egipt, si nu l-au cunoscut. El insa i-a cunoscut. Le-a dat alimente si i-a rugat sa-si aduca si parintii acolo, dupa care s-a descoperit in fata lor ca era fratele lor cel vandut.

Ar fi avut dreptul Iosif sa nu-i ierte? L-ar fi avut. Si totusi i-a iertat, si tinandu-i cu el acolo, i-a facut sa traiasca in liniste. "Fiti pe pace. Nu va temeti, le-a zis. Veti avea de mancare si voi si copii vostri".

Iata o intamplare din Vechiul Testament care ilustreaza acest adevar despre care am vorbit mai inainte. Si vi-l spun a doua oara: Chiar daca ni se pare ca avem dreptul sa nu iertam, atunci trebuie sa iertam. Bunatatea naste bunatate. Rautatea naste rautate. Iertarea naste iertare. Razbunarea naste razbunare. Asta e de cand lumea. Acela care, suferind o rautate, se hotaraste s-o pedepseasca tot cu rautate, acela care se hotaraste pentru razbunare, acela nu combate raul, cum i se pare lui, nu reglementeaza situatia, cum i se pare lui, ci dimpotriva, trece si el de partea raului. Fiindca, daca condamni la un altul raul pe care ti l-a facut, inseamna ca trebuie sa fii si tu condamnat pentru raul pe care i-l faci lui, daca ii raspunzi cu rau pentru rau. Bunatatea naste bunatate, rautatea naste rautate.

Intr-unul din marile romane ale lumii, Mizerabilii, scris in secolul trecut, Victor Hugo povesteste o intamplare toarte interesanta cu un anume Jean Valjean. Acesta, in tineretea lui, a furat o paine. Pentru painea aceasta a fost condamnat la ocna 19 ani. I s-a platit pentru un rau mic, cu un rau foarte mare. Si ce s-a intamplat? Acesta l-a inrait. L-a inrait atat de mult, incat nu astepta decat sa iasa din inchisoare si sa se apuce de si mai mari rele, pentru a-si razbuna timpul pe care l-a petrecut acolo pe nedrept.

Iesind din inchisoare, s-a dus la un episcop si i-a furat niste obiecte din metal pretios. A fost prins repede si episcopul a fost chemat pentru a-si recunoaste lucrurile furate. Episcopul a venit si a zis: "De ce ma-ti chemat? M-ati chemat degeaba. Eliberati pe omul acesta, fiindca eu i le-am daruit". Nu era adevarat, dar episcopul l-a iertat. Jean Valjean a fost eliberat din inchisoare.

Care a fost urmarea faptului ca episcopul l-a iertat? - Cum spuneam, bunatatea naste bunatate. Acesta a inceput sa lucreze, a ajuns in posturi importante in ierarhia sociala si s-a dovedit a fi cel mai mare filantrop, pana la sfarsitul vietii, cautand sa rasplateasca aceasta bunatate, aceasta iertare neasteptata pe care a primit-o din partea episcopului.

Se povesteste in istoria calugarilor batrani, in Pateric, o istorioara cam asemanatoare: Au venit hotii in pustie, la un batran calugar, si i-au luat tot din chilie. Tot ce avea. Mai ramasase acolo un vas. Calugarul s-a uitat prin chilie dupa ce au plecat hotii, a vazut vasul ramas si a alergat dupa dansii: "Stati putin, ati uitat vasul acesta. Luati-l si pe acesta, fiindca eu tot n-am trebuinta de el. Vai n-ati facut decat sa ma eliberati de lucrurile de care nu aveam nevoie". Hotii au fost atat de impresionati, incat i-au dat inapoi tot ceea ce luasera, si unii din ei s-au facut si ei calugari, si s-au pocait pentru toate relele pe care le facusera pana atunci.

Inca o data deci: bunatatea naste bunatate, rautatea naste rautate! Sa-i pedepsim pe cei pe care vrem sa-i pedepsim pentru raul pe care ni-l fac, cu bunatatea. In mod sigur se vor indrepta. Iar daca nu se vor indrepta, va fi asa cum spune Sf. Ap. Pavel in Epistola catre Romani: "Daca vrajmasul tau e flamand, da-i sa manance; daca e insetat, da-i sa bea, caci facand aceasta ii pui pe capul lui carbuni aprinsi. Sa nu fii biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Romani 12, 20). Intelesul e acesta: daca prin bunatate cineva nu se indreapta, asta inseamna ca ajuns la apogeul rautatii si tu facandu-i lui bine, nu faci decat sa aprinzi carbuni pe capul lui. Va arde. Am putea insa interpreta textul si in sensul ca ii trezesti mustrari de constiinta care il pot face sa se indrepte.

Si apoi, in toate este si o randuiala a lui Dumnezeu. Noi sa ne facem randuiala noastra, asa cum ne-o porunceste Mantuitorul, si Dumnezeu si-o face si El pe a Lui. Nu-L putem impiedica. Si chiar atunci cand vrem sa-L impiedicam, tocmai atunci il ajutam sa si-o implineasca. Fratii lui Iosif, vanzandu-l, i-au implinit visul. Adica tocmai atunci cand credeau ca au facut ca sa-i impiedice implinirea.

Se povesteste ca un calif din Bagdad, iesind intr-o dimineata in gradina palatului sau, a vazut moartea inaintand cu o coasa catre el. A alergat in grajd, a luat calul cel mai bun si a fugit la Meca, amestecandu-se prin multime. Exista convingerea ca moartea trebuie sa te ia dintr-un anumit loc, si daca nu te gaseste acolo, nu te mai ia.

Si cum se plimba el prin multime, la Meca, deodata vede venind spre ei, pe deasupra capelelor multimii adunate in orasul Profetului, aceeasi moarte, cu coasa in mana, gala sa-i reteze capul. Ajungand in dreptul lui, i-a zis insa cu mirare, inainte de a-si implini datoria: "Azi-dimineata cand te-am vazut in curtea palatului tau din Bagdad, ma Intrebam: cum te voi lua la ora aceasta din Meca, de unde aveam ordinul sa te iau!"

Venise asadar singur in intampinarea hotararii destinului sau. Si acum, parca ni s-ar mai impune o intrebare: Cat ne iarta pe noi Dumnezeu? daca pe noi Iisus ne indeamna sa iertam de 70 de ori cate 7, atunci trebuie sa stim ca Dumnezu iarta tot. Iarta tot, oricat de mare ar fi datoria. Din pilda aceasta am aflat ca a iertat o datorie de 10000 de talanti, adica mult, foarte mult. Doar o conditie pune totusi Dumnezeu. Una singura: sa ceri iertare si sa te pocaiesti. Sa te hotarasti sa nu mai faci. Sa te duci sa te spovedesti. Sa te eliberezi de ceea ce ai facut. Sa promiti ca nu vei mai face. Sa te reinnoiesti sufleteste. Si sa ierti si tu altora.

Si inca o intrebare la care de asemenea avem nevoie de un raspuns. Pana cand iarta Dumnezeu? Iertarea lui Dumnezeu are totusi un capat. In clipa in care ai ajuns in fata Judecatii, de atunci incolo Dumnezeu aplica dreptatea. Ai avut toate sansele pana atunci. In fata Judecatii impartirea va fi in doua: in pacatosi nepocaiti si in drepti. Acestia din urma pot fi si pacatosi pocaiti. In fata Judecatii verdictul pentru pacatosii nepocaiti va fi: "Plecati de la mine bleslamatilor, in focul cel vesnic" (Matei 25, 41). Spune si Sf. Apostol Iacov: "Judecata e fara mila pentru cei care n-au facut mila" (Iacov 2, 13), Si tot el: "Mila insa, biruieste judecata", adica milostenia acopera toate pacatele care ar cadea sub judecata. Sa luam aminte! E o cheie de mare pret pentru deschiderea usilor imparatiei Cerurilor.

As vrea sa mai precizam insa cateva lucruri. Sunt printre noi multi care incearca, cu sinceritate, cu tot dinadinsul, cu mult efort, sa fie drepti. Sunt oameni care tin posturile, care merg la biserica, care-si fac datoriile crestine, care cultiva virtutile la vedere, dar care au intotdeuna - unii din ei - si un ochi catre vecinul, un ochi de judecator, care vede in vecinul toate greselile, in loc sa-si vada numai greselile personale. Astfel de oameni se cred drepti si sunt. Da, da, sunt drepti, dar ei sunt amenintati de pericolul de a deveni "drepti mandri". Dreptul mandru face pentru el tot ceea ce trebuie, dar il judeca grav pe aproapele lui. Si acum ascultati cu atentie: Dreptul mandru e intr-o situatie mai periculoasa decat pacatosul care se pocaieste. Si no spun de la mine. Aduceti-va aminte de parabola "Vamesului si fariseului". Vamesul era un pacatos, dar spunea: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul", iar fariseul era cu adevarat drept, si spunea: "Doamne, cu nu sunt ca acest pacatos, eu fac tot ce trebuie", si asa si facea, dar Mantuitorul incheie: Mai indreptat s-a intors la casa sa vamesul, adica pacatosul pocait, decat dreptul mandru.

Doi oameni s-au intalnit odata si s-au hotarat sa-si marturiseasca unul altuia virtutile. Si unul a spus: Iata, eu de cand m-am convertit de la pacat la virtute, de cand m-am hotarat sa-mi incep din nou viata, n-am mai pus carne in gura mea. Altul a spus: Eu de cand m-am convertit, din momentul acela nu m-am culcat fara sa-mi cer iertare de la cei carora le-am gresit, si n-am adormit inainte de a-i ierta cu adevarat pe cei care mi-au gresit mie.

Care din acestia era mai bun in fata lui Dumnezeu? Fara indoiala, cel de-al doilea. In imparatia Cerurilor se ajunge cand masori pe altul cu masura cu care ti-a masurat tie Dumnezeu. Astfel, prin toate faptele crestinesti, daca nu sunt unite cu inima buna, esti aproape de imparatia Cerurilor, dar nu esti inauntrul ei. Si e mare diferenta intre a fi aproape si a fi inauntru. Am citit undeva o parabola: Un vanator, in jungla, a constatat la un moment dat ca i s-a umezit praful de pusca, si acesta nu mai functiona. A aparut un leu. Cand a vazut leul, stiind ca pusca nu mai functioneaza, a inceput sa alerge. Stia undeva, in apropiere, o cabana unde s-ar fi pulut adaposti. A alergat puna la cabana si leul nu l-a ajuns. A ajuns pana la usa cabanei, dar usa era incuiata si el nu avea cheia. A alergat bine pana atunci, a facut tot ceea ce trebuia ca sa scape, dar n-avea cheia. Imparatia scaparii era dincolo, inauntru, iar el era dincoace. Cativa centimetri, grosimea unei usi l-a despartit, dar acesti centimetri erau diferenta ca intre alb si negru, ca intre rai si iad. Era aproape, dar nu era inauntru.

Crestinismul vrea o lume de oameni buni. Fara inima buna, faptele formale, indeplinirea ritualurilor, sunt bune, te duc aproape, dar nu inauntru. O lume dominata de bunatatea inimii, aceasta e lumea placuta lui Dumnezeu. Drept aceea, sa fim in lume cu luare aminte la invatatura din Parabola auzita astazi si, pentru toate pe care ni le iarta noua Domnul, sa iertam si noi pe cei ce ne gresesc noua. Mila biruieste judecata. Mila lui Dumnezeu provocata de mila noastra pentru altii, suspenda judecata si asupra noastra. Asa se va instaura imparatia lui Dummezeu inca din lumea aceasta.

IPS Antonie Plamadeala

Pe aceeaşi temă

16 August 2017

Vizualizari: 11328

Voteaza:

Pilda datornicului nemilostiv 5.00 / 5 din 3 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Ana-Maria LupuPostat la 2010-08-08 23:18

    extraordinara predica,nu degeaba este renumit acest staret.Doamne ajuta!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE