Cu moartea pe moarte calcand

Cu moartea pe moarte calcand Mareste imaginea.


Cu moartea pe moarte calcand ...

Traim astazi intr-o cultura care neaga moartea. Aceasta se vede limpede din infatisarea discreta a capelelor mortuare obisnuite, in incercarea de a le face sa arate ca oricare alta casa. In cadrul acestora, "maestrul de ceremonii" cauta sa se ocupe de toate in asa fel incat sa nu se observe ca cineva este trist; iar prezenta unui salon unde se poate sta de vorba are menirea de a transforma o inmormantare intr-o experienta semi-placuta. Exista o stranie conspiratie a tacerii privind realitatea directa a mortii, si trupul celui mort este "infrumusetat" in asa fel incat sa se ascunda faptul ca este vorba de un cadavru. Dar au existat in trecut si inca exista - chiar in lumea noastra moderna care pune viata in prim-plan - culturi "centrate pe moarte", in care moartea constituie marea preocupare atotcuprinzatoare, si viata in sine este conceputa ca fiind in principal o pregatire pentru moarte. Daca pentru unii insasi capela mortuara trebuie sa abata gandurile de la moarte, pentru altii chiar lucrurile necesare, cum sunt, de pilda, patul, masa, devin simboluri, memento-uri ale mortii. Patul apare ca imagine a mor mantului, sicriul este pus pe masa.

Care este, in toate acestea, adevaratul crestinism? Fara indoiala, pe de o parte, problema mortii este centrala si esentiala in mesajul lui, care anunta biruinta lui Hristos asupra mortii si faptul ca crestinismul isi are izvorul in aceasta biruinta. Totusi, pe de alta parte, exista sentimentul straniu ca, in ciuda faptului ca acest mesaj a fost cu siguranta auzit, el nu a avut un impact real asupra atitudinilor umane de baza privitoare la moarte. Mai degraba, crestinismul este cel care s-a "adaptat" la aceste atitudini, acceptandu-le ca fiind ale sale. Nu este greu sa I se dedice lui Dumnezeu - printr-o frumoasa predica crestina - noi zgarie-nori si targuri internationale; nu este greu sa te alaturi -daca nu chiar sa conduci - marilor forte progresiste si care afirma valorile vietii, ale "epocii noastre atomice"; nu este greu sa se faca din crestinism izvorul insusi al acestei activitati febrile care are viata in centrul ei. Si este tot asa de usor ca, in predica tinuta la o inmormantare, sau la o reuniune religioasa, sa se prezinte viata ca o vale a suferintei si desertaciunii, iar moartea, ca o eliberare.

Un slujitor crestin, reprezentand in toate acestea intreaga Biserica, ar trebui sa foloseasca astazi ambele limbaje, sa adopte ambele atitudini. Dar daca este sincer, in mod inevitabil el va simti ca in ambele "ceva lipseste", si ca acesta este, de fapt, elementul crestin insusi. Pentru ca este o falsificare a mesajului crestin sa se prezinte si sa se predice crestinismul ca fiind in mod esential sprijinitor al vietii - fara a raporta aceasta afirmatie la moartea lui Hristos si, prin urmare, la faptul insusi al mortii; a trece sub tacere faptul ca pentru crestinism moartea nu este numai sfarsitul, ci cu

adevarat realitatea insasi a acestei lumi. Dar a "mangaia" pe oameni si a-i impaca cu moartea aratand aceasta lume ca pe o scena lipsita de sens a pregatirii individuale pentru moarte inseamna, de asemenea, a o falsifica. Caci crestinismul proclama ca Hristos a murit pentru viata lumii, si nu pentru "odihna vesnica" de ea. Aceasta "falsificare" face din chiar succesul crestinismului (potrivit datelor oficiale construirea de biserici si contributia bisericeasca pe cap de membru au atins nivelul cel mai inalt!) o tragedie profunda. Omul lumesc doreste ca slujitorul bisericesc sa fie un optimist, incurajand credinta intr-o lume optimista si progresista. Iar omul religios il concepe ca pe un denuntator extrem de serios, teribil de solemn si demn al desertaciunii si inutilitatii lumii. Lumea nu doreste religia, si religia nu doreste crestinismul. Una respinge moartea, cealalta, viata. De aici imensa frustrare, fie in cazul tendintelor seculariste ale lumii care sprijina viata, fie in cazul religiozitatii morbide a celor care i se opun.

Frustrarea va dura atata timp cat crestinii vor continua sa inteleaga crestinismul ca pe o religie al carei scop este sa ajute, atat timp cat ei vor continua sa pastreze o constiinta de sine "utilitara", tipica "vechii religii". Pentru ca aceasta a fost, intr-adevar, una dintre principalele functiuni ale religiilor: sa ajute, si mai ales sa-i ajute pe oameni sa moara. Din aceasta cauza religia a fost intotdeauna o incercare de a explica moartea si, explicand-o, sa-l impace pe om cu ea. Ce eforturi a depus Platon in Phaedon pentru a face moartea vrednica de dorit si chiar buna si cat de mare a fost ecoul sau in istoria credintei umane, atunci cand este confruntata cu perspectiva eliberarii din aceasta lume a schimbarii si suferintei! Oamenii s-au consolat cu gandul ca Dumnezeu a facut moartea si ca este, prin urmare, drept ca ea sa survina, sau cu faptui ca moartea face parte din tiparul vietii; ei au gasit diferite sensuri mortii, ori au incercat sa se convinga ca ea este preferabila neputintelor batranetii; au formulat doctrine despre nemurirea sufletului - ca, daca omul este facut sa moara, cel putin o parte a sa supravietuieste. Toate acestea au constituit o lunga incercare de a inlatura inspaimantatoarea unicitate a experientei mortii.

Crestinismul, intrucat este o religie, a trebuit sa accepte aceasta functie fundamentala a religiei: sa "justifice" moartea si astfel sa ajute. Mai mult, procedand astfel, a asimilat mai mult sau mai putin explicatiile vechi si clasice ale mortii, comune teoretic tuturor religiilor. Pentru ca nici doctrina despre nemurirea sufletului, bazata pe opozitia dintre spiritual si material, nici cea despre moarte ca eliberare si nici cea despre moarte ca pedeapsa nu sunt de fapt doctrine crestine. Iar integrarea lor in conceptia crestina despre lume mai degraba a viciat decat a clarificat teologia si evlavia crestina. Ele au "functionat" atat timp cat crestinismul a trait intr-o lume "religioasa" (adica centrata pe moarte). Dar au incetat sa functioneze de indata ce lumea s-a eliberat de vechea religie centrata pe moarte si a devenit "seculara". Totusi, lumea a devenit seculara nu pentru ca a devenit "nereligioasa", "materialista", "superficiala", nu pentru ca si-a "pierdut religia" - asa cum multi crestini inca mai cred -, ci pentru ca vechile explicatii de fapt nu mai explica nimic. Adesea crestinii nu-si dau seama ca ei insisi, sau mai degraba crestinismul, reprezinta un factor major in aceasta eliberare de vechea religie. Crestinismul, cu mesajul sau care ofera plinatatea vietii, a contribuit mai mult decat orice altceva la eliberarea omului de temerile si pesimismul religiei. Secularismul este un fenomen dinauntrul lumii crestine, un fenomen imposibil in afara crestinismului. Secularismul, in fond, respinge crestinismul in masura in care crestinismul s-a identificat ulterior cu "vechea religie" si impune lumii acele "explicatii" si "doctrine" ale mortii si vietii, pe care crestinismul insusi le-a distrus.

Ar fi o mare greseala insa, sa concepem secularismul pur si simplu ca pe o "absenta a religiei". De fapt, el insusi este o religie, si ca atare o explicatie a mortii si o impacare cu ea. El este religia celor care s-au saturat sa auda cum lumea este explicata in termenii unei "alte lumi" despre care nimeni nu stie nimic, iar viata explicata in termenii unei "supravietuiri" despre care, iarasi, nimeni nu are nici cea mai vaga idee; cu alte cuvinte, satui sa vada cum vietii i se da "valoare" in termenii mortii. Secularismul este, de fapt, o "explicare" a mortii in termenii vietii. Singura lume pe care o cunoastem este aceasta lume, singura viata data noua este aceasta viata - asa gandeste un secularist -si depinde de noi, de oameni, sa o facem cat se poate de semnificativa, de bogata si de fericita. Viata se sfarseste cu moartea. Acest lucru este neplacut, dar intrucat este firesc, intrucat moartea este un fenomen universal, cel mai bun lucru pe care omul il poate face este sa o accepte ca pe ceva firesc. Insa atat timp cat

traieste, el nu trebuie sa se gandeasca la ea, ci sa traiasca ca si cum moartea n-ar exista. Calea cea mai buna de a uita de moarte este de a fi tot timpul ocupat, de a fi util, de a te dedica lucrurilor mari si nobile, de a construi o lume mereu mai buna. Daca Dumnezeu exista (si un mare numar de secularisti cred cu tarie in Dumnezeu si in folosul religiei pentru actiunile lor colective sau individuale) si daca El, in marea Lui dragoste si mila (pentru ca noi toti avem lipsurile noastre), doreste sa ne rasplateasca pentru viata noastra activa, folositoare si dreapta cu chemari vesnice, numite in chip traditional "nemurire", aceasta este in mod strict lucrarea lui binevoitoare. Dar nemurirea este un apendice (chiar daca vesnic) la aceasta viata, in care se gasesc toate interesele reale, toate valorile adevarate. "Capela funerara" americana este, intr-adevar, simbolul insusi al religiei seculariste, pentru ca ea exprima atat acceptarea linistita a mortii ca ceva firesc (o cladire intre alte cladiri, fara nimic tipic), cat si negarea prezentei mortii in viata.

Secularismul este o religie intrucat are o credinta, are propria lui eshatologie si propria morala. Si ei "functioneaza", si "ajuta" in mod deschis, daca "ajutorul" ar fi criteriul, atunci trebuie sa se admita ca secularismul centrat pe viata ajuta, de fapt, mai mult decat religia. Intrand, pe acest criteriu, in competitie cu el, religia trebuie sa se prezinte ca "adaptare la viata", "povatuire", "imbogatire", trebuie sa i se faca publicitate in metrouri, in autobuze, ca un simplu adaos necesar la "binevoitoarea Dvs. banca" si la toti ceilalti "comercianti binevoitori": "incearc-o", te ajuta! Iar succesul religios al secularismului este asa de mare incat ii face pe unii teologi crestini sa "renunte" la insasi categoria de "transcendenta" sau, in cuvinte mai simple, la insasi ideea de "Dumnezeu". Acesta este pretul pe care trebuie sa-l platim daca dorim sa fim "intelesi" si "acceptati" de catre omul modern, afirma gnosticii secolului al XX-Iea.

De aici ajungem la esenta problemei. Pentru crestinism, criteriul nu este ajutorul. Adevarul este criteriul Iui. Scopul crestinismului nu este de a-i ajuta pe oameni impacandu-i cu moartea, ci de a revela Adevarul despre viata si moarte, pentru ca oamenii sa poata fi mantuiti de catre acest Adevar. Mantuirea insa, nu numai ca nu este identica cu ajutorul, ci este, de fapt, opusa lui. Crestinismul este in conflict cu religia si cu secularismul, nu pentru ca acestea ofera "ajutor insuficient", ci tocmai pentru ca acestea "sunt de ajuns", pentru ca "satisfac" nevoile oamenilor. Daca scopul crestinismului ar fi sa inlature de la om teama mortii, sa-l impace cu moartea, atunci nici nu ar fi nevoie de el, intrucat alte religii au facut aceasta, intr-adevar, mai bine decat crestinismul. Iar secularismul este pe cale sa produca oameni in stare sa moara cu bucurie, cu toti impreuna - si nu doar sa traiasca -pentru triumful Cauzei, oricare ar fi aceasta.

Crestinismul nu este impacare cu moartea. El este revelarea mortii, si el reveleaza moartea intrucat este revelarea Vietii, riristos este aceasta Viata. Si pentru ca riristos este Viata, crestinismul vadeste moartea a fi ceea ce este, si anume dusmanul care trebuie distrus, si nu un "mister" care trebuie explicat. Religia si secularismui, explicand moartea, ii acorda un "statut", o ratiune, o fac "normala". Doar Crestinismul o proclama a fi anormala si, prin urmare, cu adevarat oribila. La mormantul lui Lazar, Hristos a plans, si atunci cand s-a apropiat ceasul mortii Sale, "S-a intristat si S-a mahnit" si S-a tulburat". In lumina lui Hristos, aceasta lume, aceasta viata sunt pierdute si se afla dincolo de simplul "ajutor", nu pentru ca in ele este teama de moarte, ci pentru ca au acceptat si au privit ca fireasca moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desfiintat si inlocuit de o "alta lume", care si ea este conceputa ca un cimitir ("odihna vesnica") si a numi aceasta religie, a trai intr-un cimitir cosmic, a se "descotorosi" in fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma in legatura cu o "societate dreapta", si a fi fericit - aceasta este caderea omului, riu imoralitatea sau faradelegile omului sunt cele care il vadesc ca fiinta cazuta, ci "idealul pozitiv" - religios sau secular - si satisfactia sa cu acest ideal.

Aceasta cadere insa, poate fi cu adevarat descoperita doar de catre Hristos, pentru ca doar in Hristos ne este revelata deplinatatea vietii, iar moartea devine, deci, ingrozitoare, caderea insasi din viata, dusmanul. Aceasta lume (si nu vreo "alta lume"), aceasta viata (si nu vreo "alta viata") i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezentei dumnezeiesti, comuniune cu Dumnezeu, si doar prin aceasta lume, prin aceasta viata, prin "transformarea" lor in comuniune cu Dumnezeu, omul devine om. Oroarea fata de moarte, prin urmare, nu decurge din faptul ca ea este "sfarsitul", distrugerea fizica, ci din faptul ca ea este separare de lume si de viata, separare de Dumnezeu. Mortii nu il pot preamari pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci cand Hristos ne reveleaza viata, putem auzi mesajul crestin despre moarte ca dusman al lui Dumnezeu. Atunci cand Viata plange la mormantul prietenului iubit, cand priveste oroarea mortii, atunci isi afla inceputul biruinta asupra mortii. Inainte de moarte insa, sta inaintarea spre moarte de fiecare zi: cresterea mortii in noi prin decadere fizica si boala. Aici, din nou, abordarea crestina nu poate fi pur si simplu identificata nici cu cea a lumii moderne, nici cu cea care caracterizeaza "religia".

Pentru lumea moderna seculara, sanatatea este singura stare normala a omului; impotriva bolii trebuie luptat, si lumea moderna lupta, intr-adevar, foarte bine. Spitalele si medicina fac parte dintre cele mai bune realizari ale ei. Totusi sanatatea are o limita, si aceasta este moartea. Vine o vreme cand "resursele stiintei" se epuizeaza, si acest lucru lumea moderna il accepta tot atat de simplu si de lucid precum accepta moartea. Vine un moment cand pacientul este cedat mortii, cand este scos din salon, si acest lucru se face discret, in mod corespunzator, igienic - ca parte a rutinei generale. Atat timp cat un om este viu, trebuie facut totul pentru a-l tine in viata; si chiar cand cazul sau este lipsit de speranta, acest lucru nu trebuie sa i se spuna. Moartea nu trebuie niciodata sa constituie o parte a vietii. Si cu toate ca toata lumea stie ca exista oameni care mor in spitale, tonusul si etosul lor general este acela al unui optimism iuminos. Obiectivul asistentei eficiente a medicinei moderne este viata, si nu viata supusa mortii.

Dimpotriva, conceptia religioasa considera boala mai degraba decat sanatatea a fi starea "normala" a omului. in aceasta lume a materiei pieritoare si schimbatoare, boala si tristetea sunt conditiile normale ale vietii. Spitalele si asistenta medicala trebuie bine dotate, dar aceasta ca datorie religioasa, si nu pentru vreun interes real pentru sanatate ca atare. Sanatatea si vindecarea sunt intotdeauna concepute ca mila lui Dumnezeu, din punct de vedere religios, adevarata vindecare fiind "miraculoasa". Si aceasta minune este savarsita de Dumnezeu, din nou nu pentru ca sanatatea este buna, ci pentru ca "dovedeste" puterea lui Dumnezeu si ii readuce pe oameni Ia Dumnezeu.

In implicatiile lor fundamentale aceste doua abordari sunt incompatibile si nimic nu indica mai bine confuzia crestinilor in legatura cu aceasta problema decat faptul ca crestinii le accepta pe amandoua ca deopotriva valide si adevarate. Problema spitalului secular este rezolvata prin infiintarea unei capele crestine, iar problema spitalului crestin, facandu-l cat mai modern si stiintific - adica "secular". De fapt insa, exista o cedare treptata a abordarii religioase in fata celei seculare, pentru motive pe care le-am analizat deja mai sus. Slujitorul bisericesc modern nu numai ca tinde sa devina un "asistent" al medicului, ci si un "terapeut", pozitie care i se cuvine de drept. Existenta a tot felul de tehnici de terapie pastorala, vizitarea spitalelor, ingrijirea bolnavilor -care se predau in scolile teologice - constituie un bun indiciu al acestui fapt. Dar este aceasta cu adevarat o abordare crestina - si daca nu, trebuie pur si simplu sa ne intoarcem la cea veche, cea "religioasa"?

Raspunsul este nu, nu este; dar nu trebuie pur si simplu sa ne "intoarcem". Trebuie sa descoperim viziunea sacramentala imuabila si totusi mereu contemporana asupra vietii omului si, prin urmare, asupra suferintei si bolii, - viziune care a apartinut Bisericii, chiar daca noi crestinii am uitat-o sau am inteles-o gresit.

Biserica socoteste vindecarea ca un sacrament. Dar ea a fost inteleasa gresit in timpul multor veacuri de totala identificare a Bisericii cu "religia" (o gresita interpretare de care toate sacramentele au suferit, ca si intreaga doctrina a sacramentelor), pana intr-atat incat sacramentul mirungerii a devenit de fapt sacramentul mortii, unul dintre "riturile din urma", deschizand omului o trecere mai mult sau mai putin sigura in eternitate. Exista primejdia ca astazi, o data cu interesul tot mai sporit printre crestini fata de sanatate, acesta sa fie inteles ca sacrament al sanatatii, o "completare" folositoare la medicina seculara. Ambele pareri sunt gresite pentru ca ambelor le lipseste tocmai natura sacramentala a acestui act. Un sacrament - asa cum stim - este intotdeauna o trecere, o transformare. Totusi el nu este o "trecere" in "supranatura", ci in imparatia Iui Dumnezeu, lumea ce va sa fie, in realitatea insasi a acestei lumi si a vietii ei rascumparata si restaurata de Mristos. El este o-transformare nu a "naturii" in "supranatura", ci a ve- chiului in nou. Prin urmare, un sacrament nu este o "minune" prin care Dumnezeu strica, asa-zicand, "legile naturii", ci manifestarea Adevarului fundamental despre lume si viata, om si natura. Adevarul care este Hristos.

Iar vindecarea este un sacrament pentru ca scopul sau este nu sanatatea ca atare, restaurarea sanatatii fizice, ci intrarea omului in viata imparatiei, in "bucuria si pacea" Duhului Sfant. in flristos, toate din lume, si aceasta inseamna sanatatea, ca si boala, bucuria si suferinta, au devenit inaltare spre aceasta viata si o intrare in aceasta noua viata, asteptarea si anticiparea ei. in aceasta lume, suferinta si boala sunt, intr-adevar, "normale", dar chiar "normalitatea" lor este anormala. Ele descopera infrangerea suprema si permanenta a omului si a vietii, o infrangere pe care nici una dintre victoriile partiale ale medicinei, oncat de minunata sau miraculoasa, nu o poate depasi in final. Dar in Hristos suferinta nu este "inlaturata"; ea este transformata in biruinta. infrangerea insasi devine biruinta, o cale, o intrare in imparatie, si aceasta este singura vindecare adevarata.

Iata ca un om zace pe patul sau de suferinta; Biserica vine la el pentru a savarsi sacramentul vindecarii. Pentru acest om, ca si pentru orice om din lumea intreaga, suferinta poate insemna infrangere, o cale spre predarea completa in fata intunericului, disperarii si singuratatii. Ea poate fi moarte in cel mai real sens al cuvantului. Si totusi ea poate fi si biruinta finala a Omului si a Vietii. Biserica nu vine ca sa refaca sanatatea acestui om, sa inlocuiasca pur si simplu medicina, atunci cand medicina si-a epuizat propriile ei posibilitati. Biserica vine ca sa-l aduca pe acest om in Dragostea, Lumina si Viata lui Hristos. Ea vine nu doar ca sa-l "mangaie" in suferintele sale, nu ca sa-l "ajute", ci sa-l transforme in "martir", o "marturie" a lui Hristos prin propriile lui suferinte. Un martir este cel care vede "cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7, 56). Un martir este cel pentru care Dumnezeu nu este o alta -si ultima - sansa de a ii inceta durerea groaznica; Dumnezeu este insasi viata lui, si tot ce se intampla in viata lui vine la Dumnezeu si aspira la deplinatatea Dragostei.

In aceasta lume vor fi intotdeauna necazuri. Fie ca este redusa la minimum prin puterile omului, fie ca este alinata de fagaduinta religioasa a unei rasplati in "lumea cealalta", aici suferinta staruie, ramane infiorator de "normala". Si totusi Hristos spune: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). Prin suferinta Lui, nu numai ca orice suferinta a dobandit un sens, dar i s-a dat si puterea de a deveni ea insasi semnul, sacramentul, vestirea, "venirea" acestei biruinte; infrangerea omului, insasi moartea lui a devenit o cale a Vietii. Inceputul acestei biruinte este moartea Iui Hristos. Aceasta este vesnica evanghelie, si ea ramane "nebunie" nu doar pentru aceasta lume, ci si pentru religie, atat timp cat ea este religia acestei lumi ("ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos" - I Cor. 1, 17). Liturghia mortii crestine nu incepe atunci cand omul ajunge la sfarsitul inevitabil, cand trupul sau este depus in biserica pentru serviciul religios, in timp ce noi stam in jurul fui ca martori tristi si resemnati ai iesirii lui demne din lumea celor vii. Ea incepe in fiecare Duminica, cand Biserica, inaltandu-se in cer, "leapada toata grija cea lumeasca"; ea incepe in fiecare zi de praznic; ea incepe mai ales in ziua Pastilor. intreaga viata a Bisericii este intr-un fel sacramentul mortii noastre, pentru ca ea este vestirea mortii Domnului, marturisirea invierii Lui. Si, cu toate acestea, crestinismul nu este o religie centrata pe moarte; nu este un "cult al misterelor" in care o doctrina "obiectiva" a mantuirii din moarte imi este oferita prin ceremonii frumoase, cerandu-mi sa cred in ea si, astfel, sa profit de "beneficiile" ei.

A fi crestin, a crede in Hristos inseamna, si intotdeauna a insemnat: a crede intr-un fel transrational si absolut sigur, numit credinta, ca Hristos este Viata intregii vieti, ca El este Viata insasi si, prin urmare, viata mea. "Intru El era viata, si viata era lumina oamenilor". Toate doctrinele crestine - cele privitoare la intrupare, mantuire, rascumparare - sunt explicatii, consecinte, iar nu "cauza" a acestei credinte. Doar atunci cand credem in Hristos toate aceste afirmatii devin "valide" si "logice". Dar credinta insasi este acceptarea nu a unei anume "afirmatii" sau a alteia despre Hristos, ci a lui Hristos insusi ca Viata si Lumina a vietii. "Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua" (I Ioan 1, 2). In acest sens, credinta crestina este radical diferita de "credinta religioasa". Punctul ei de plecare este nu "credinta", ci dragostea. in sine si prin sine, orice credinta este partiala, fragmentara, fragila. "Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim... cat despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi". Doar dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13). Si daca a iubi pe cineva inseamna ca eu am viata mea in el, sau mai degraba ca el a devenit "continutul" vietii mele, a-L iubi pe Hristos inseamna a-L cunoaste si a-L avea pe El ca Viata a vietii mele.

Doar aceasta dobandire a lui Hristos ca Viata, "bucurie si pace" a comuniunii cu El, certitudinea prezentei Lui, da sens vestirii mortii Lui si marturisirii invierii Lui. in aceasta lume, invierea lui Hristos nu poate fi niciodata un "fapt obiectiv". Domnul cel inviat S-a aratat Mariei, si "ea a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus". Fe drumul spre Emaus, ochii ucenicilor "erau tinuti ca sa nu-L cunoasca". Predicarea invierii ramane nebunie pentru aceasta lume. Si nu este de mirare ca insisi crestinii oarecum "o explica", reducand-o de fapt la vechile doctrine precrestine ale nemuririi si supravietuirii. Si, intr-adevar, daca doctrina invierii este numai o "doctrina", daca este sa se creada in ea ca intr-un eveniment din "viitor", o taina a "celeilalte lumi", ea nu este substantial diferita de celelalte doctrine privind "lumea cealalta" si poate fi usor confundata cu ele. Fie ca este vorba despre nemurirea sufletului, fie de invierea trupului - nu stiu nimic despre ele, si orice discutie aici este simpla "speculatie". Moartea ramane aceeasi misterioasa trecere intr-un viitor misterios. Marea bucurie pe care ucenicii au simtit-o pe drumul spre Emaus atunci cand l-au vazut pe Domnul cel inviat, incat "ardea in ei inima", nu s-a intamplat pentru ca tainele unei "alte lumi" le-au fost descoperite, ci pentru ca L-au vazut pe Domnul. Si Ei i-a trimis sa predice si sa vesteasca nu invierea mortilor - nu o doctrina a mortii -, ci pocainta si iertarea pacatelor, noua viata, imparatia. Ei au vestit ceea ce stiau, anume ca in Hristos noua viata a inceput deja, ca El este Viata Vesnica, implinirea, invierea si Bucuria lumii.

Biserica este intrarea in viata inviata a Iui Hristos, ea este comuniune in viata vesnica, "bucurie si pace in Duhul Sfant". Ea este asteptarea "zilei neinserate" a imparatiei; nu a unei "alte lumi", ci a implinirii tuturor lucrurilor si a intregii vieti in Hristos. in El, moartea insasi a devenit un fapt de viata, pentru ca El a umplut-o cu Sine, cu dragostea si lumina Sa. in El "toate sunt ale voastre; ... fie lumina, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteti ai Iui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 21-23). Si daca eu fac aceasta noua viata a mea, daca fac a mea aceasta foame si sete dupa imparatie; a mea, aceasta asteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea ca Hristos este viata, atunci moartea mea insasi va deveni un act de comuniune cu Viata. Pentru ca nici viata, nici moartea nu ne pot desparti de dragostea lui Hristos. Nu stiu nici cand si nici cum va veni implinirea. Nu stiu cand toate lucrurile se vor desavarsi in Hristos. Nu stiu nimic despre "cand" si "cum". Dar stiu ca in Hristos aceasta mare Trecere, Pastile lumii au inceput, ca lumina "lumii ce va sa fie" vine la noi in bucuria si pacea Duhului Sfant, pentru ca Hristos a inviat si Viata stapaneste.

In cele din urma, stiu ca acestea sunt credinta si certitudinea care umplu de bucurie intelesul cuvintelor Sfantului Pavel, pe care le citim de fiecare data cand participam la "trecerea" unui frate de-al nostru adormit in Hristos: "Pentru ca insusi Domnul, intru porunca la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul" (I Tes. 4, 16-17).

Parintele Alexander Schmemann



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7381

Voteaza:

Cu moartea pe moarte calcand 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE