Singur cu necazul

Singur cu necazul Mareste imaginea.

Deosebit de acut se loveşte omul de problema singurătăţii atunci când este în necaz. Sunt mult mai puţini cei care îi rămân alături, fiindcă întotdeauna sunt puţini cei gata să împartă cu tine nu numai bucuria, ci şi amarul. El nu are putere să facă faţă împrejurărilor care îl presează, şi începe să se simtă abandonat, părăsit, într-o anumită măsură chiar trădat.

Există şi cazuri principial diferite, când omul care a ajuns la necaz, dimpotrivă, îi respinge pe cei din jur. Câteodată, el, fără temei, îi consideră pe toţi vinovaţi pentru ceea ce i s-a întâmplat - sau complici. Aceasta este o isterie interioară care depinde, bineînţeles, şi de stres, dar la baza căreia stau trufia exagerată şi orgoliul. In esenţă, avem aici obişnuinţa de a te simţi mai bine când găseşti pe cine să dai vina. Dacă observăm la noi aşa ceva, fie şi în situaţii dintre cele mai nevinovate, trebuie să ne debarasăm neapărat de acest obicei, altfel într-un necaz mare ne putem trezi că suntem absolut singuri - nu fiindcă nimeni nu s-ar apropia de noi, ci fiindcă noi înşine, din voia noastră cea rea, nu lăsăm pe nimeni să se apropie. Iar cei respinşi trebuie să aibă, pur şi simplu, în vedere faptul că pentru omul aflat în starea aceasta toţi sunt vinovaţi - şi cei care s-au distanţat de el, şi cei care încearcă să îl ajute (pentru că nu îl ajută aşa cum trebuie).

Se întâmplă şi ca omul să nu dea vina pe nimeni în afară de sine însuşi, dar totodată să fie imposibil să comunici cu el, pentru că el în orice consolare, în orice vorbă bună, vede o aducere-aminte de faptul că lui, dimpotrivă, totul îi merge rău. Te duci la nefericit în spital, îi spui zâmbind: „Ce soare e afară!", şi auzi: „Iţi baţi joc de mine? Eu zac aici de o lună, nici măcar la fereastră nu sunt în stare să mă duc, şi tu îmi zici de soare../'. Sau poate că reacţionează mai atenuat, dar se vede că, orice i-ai spune tu, el negreşit o să vadă în asta prilej de amărăciune şi o să se supere. De fapt însă, inferior este numai omul care se simte inferior. Acest sentiment este absolut subiectiv, şi el se transmite celor din jur numai atunci când omul însuşi face asta. Singurătatea care apare în consecinţă e însă pe deplin obiectivă şi reală. Sentimentul inferiorităţii dă naştere invidiei, iar această forţă e similară urii: ea răneşte sufletul celui asupra căruia este îndreptată. Şi când venim la cel care suferă şi vedem că el ne invidiază, nu vrem - fie şi numai din instinct de conservare - să continuăm această comunicare. Ca creştini, trebuie să propunem ajutorul nostru, să ne îngrijim, însă aceasta nu presupune obligaţia de a răbda şi de a accepta tot ce îi dictează cuiva invidia.

Altfel spus, cel care vede că nu este vizitat, că este părăsit, trebuie să se gândească în primul rând la atitudinea sa faţă de darul vieţii. Dacă într-adevăr iei viaţa ca pe un dar, te vei bucura de orice manifestări ale ei: de soarele pe care nu îl vezi, de copiii care altora li se nasc, pe când ţie nu, de gâza care s-a strecurat în camera ta sau în salonul de spital. Şi, bineînţeles, te vei bucura de celălalt. Iar gândul: „Mie mi s-a dat mai puţin decât celorlalţi" nu cuprinde nimic bun - nici sens, nici bucurie. Mai mult decât atât: el conţine cea mai profundă lipsă de respect faţă de sine însuşi şi cea mai profundă lipsă de respect faţă de Dumnezeu, pentru că viaţa este de la Domnul.

Insă, chiar dacă omul ajuns în necaz are prieteni credincioşi, adevăraţi, care îl ajută în toate, şi el acceptă ajutorul lor, singurătatea tot vrea să fie prezentă măcar în parte. Poate cineva să simtă durerea ta la fel ca tine? Nimeni, în afară de Domnul. Oamenii îl pot înconjura pe suferind cu grija lor literalmente douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, îl pot susţine la fiecare pas - în anumite momente tot o să fie singur în adâncul suferinţei sale. Si tocmai în acest adânc omul îl poate întâlni pe Dumnezeu şi II poate cunoaşte atât de îndeaproape cum niciodată nu L-ar fi cunoscut în viata obişnuită, fiindcă locul de întâlnire al sufletului omenesc cu Dumnezeu este punctul de maximă suferinţă: crucea.

Şi totuşi, singurătatea în suferinţă, trăită alături de oameni iubitori, nu mai este deja atât de dureroasă, atât de amară; ea este mai uşor de îndurat. De aceea, gândul că numai Domnul îl ajută pe om să treacă cu adevărat peste tragedie nu trebuie folosit ca pretext - trebuie să venim în ajutor, trebuie să îl înconjurăm pe cel apropiat nouă cu căldură şi grijă şi trebuie să fim gata să facem tot ce ne stă în puteri.

Pe deasupra, eu cred că, în general, fiecare dintre noi are câteodată neapărată nevoie să îndure în anumite momente durere, încercări, rămânând lipsit de ajutor. Fiindcă urmarea lui Hristos este urmare a Lui inclusiv la răstignire, şi atâta timp cât omul nu va trăi o Golgotă personală, fie ea cât de mică, nu va înţelege cu adevărat preţul urmării lui Hristos şi al mântuirii noastre.

Imi amintesc cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici din cartea lui Rugăciuni pe malul lacului. El se roagă acolo ca Domnul să depărteze de la el prietenii, zicând: „Ii iubesc, însă mă depărtează de Tine, Doamne, pe când vrăjmaşii mei mă apropie de Tine/' Desigur, nu este cazul - nici pe departe! - ca oricine să se roage cu această rugăciune - nu oricine este gata pentru ceea ce se poate întâmpla în consecinţă. Ştim că pe Sfântul Nicolae Domnul chiar l-a depărtat în tot restul vieţii lui şi de prieteni, şi de familie - în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ajuns în lagărul de la Dachau, iar după război, în Statele Unite, emigrant de nevoie. Acolo a scris cărţi în care a adunat toată experienţa personală dobândită prin suferinţă şi care au devenit parte integrantă a moştenirii duhovniceşti a poporului sârb. Acest exemplu - exemplul sfinţeniei - ne arată că singurătatea în necaz poate deveni şi binecuvântare pentru creştin, poate fi foarte roditoare. Şi - principalul - ea se poate transforma în opusul său: nici o singurătate nu va mai fi, pentru că Dumnezeu va fi cu omul întotdeauna (mai bine zis, omul va simţi clipă de clipă prezenţa Lui în inima sa).

Câteodată, discuţia cu un om pe care toţi l-au părăsit în necaz este foarte grea. Mai ales când acest abandon este pentru el cu totul neaşteptat. Avea un cerc de cunoscuţi, persoane foarte decente, destul de mulţi oameni cu care comunica - şi la un moment dat, când s-a uitat în jur, alături de el nu mai era nimeni. Cum să trăiască în continuare? Cum să revină acum în mediul său obişnuit, după ce a ieşit din criză, şi să comunice din nou cu aceşti oameni, cum să-i privească în ochi? Cred că există mai multe componente ale acestei probleme, şi fiecare dintre ele trebuie analizată separat.

In primul rând, lucrul cel „neaşteptat" s-a întâmplat doar fiindcă trăiam foarte superficial şi aveam o atitudine superficială faţă de legăturile noastre cu cei din jur. De fapt, în viaţa noastră sunt atâtea încercări, că un om care trăieşte cât de cât cu luare-aminte n-are nevoie să ajungă la mari zguduiri pentru a pricepe cum se vor comporta cei din jur într-o situaţie grea. Viaţa de zi cu zi ne arată asta destul de limpede - iar dacă noi am închis ochii la semnele acestea, dacă am întreţinut relaţii cu oamenii doar „de plăcere", fără să ne gândim dacă relaţiile acestea promit înţelegere reciprocă, ajutor reciproc, dacă există în ele un fundament vital, nu ne rămâne decât să dăm vina pe noi înşine, iar respectivilor să nu le purtăm ranchiună. Aceasta nu înseamnă că trebuie să îi considerăm prieteni, la fel ca înainte, şi să le dăm acelaşi loc în viaţa noastră. Trebuie să-i punem pe locul pe care, de fapt, au şi stat totdeauna - de oameni ce nu ne sunt apropiaţi. Şi, eliberându-ne de iluzii, să trăim mai departe.

In al doilea rând, în orice situaţie trebuie să încercăm să ne punem în locul celuilalt. In fapt, oamenii vin de multe ori la spovedanie şi se pocăiesc că nu au ajutat pe cineva, şi văd în multe cazuri că nici nu sunt, ca atare, vinovaţi. „Nu am putut să merg la spital s-o îngrijesc pe verişoara mea după operaţie."

De ce nu ai putut? Ori fiindcă ţi-a fost lene, ori fiindcă nu îţi place de persoana cu pricina, ori „tot timpul îmi cere una, alta, iar eu, la urma urmei, nu îi sunt obligată", ori pentru că fiica ei era la pat cu patruzeci de grade temperatură, ori se temea să încerce să se învoiască de la muncă tocmai când se pregătea bilanţul contabil anual. Toate acestea sunt cauze absolut diferite. Omul care nu ne-a ajutat nu este obligat să ne dea raportul cu privire la cauzele acestea, dar dacă el ne este cu adevărat apropiat vom fi măcar parţial la curent cu situaţia lui.

Şi riscul cu care se confruntă cineva ajutându-ne trebuie pus întotdeauna mai presus de propriul nostru risc. Ii cerem să ia un credit pentru noi ca să cumpărăm un medicament foarte scump, fiindcă nouă n-o să ne dea nimeni credit, iar fără preparatul respectiv pot să apară complicaţii.

Bun, însă trebuie să ţinem minte că celălalt are şi aşa o ipotecă, soţia lui stă să nască, şi dacă nu vom putea restitui la timp datoria este perfect posibil să-şi piardă locuinţa ori să fie nevoit să îşi ia trei servicii şi să-şi distrugă sănătatea. Poate că el îşi va asuma riscul, dar nu este obligat deloc să facă asta. Iar mulţi dintre noi văd doar necazul propriu, şi pericolul nu-l văd decât tot în propria viaţă. Şi înainte de a considera că cineva te-a trădat trebuie să clarifici măcar ce e de fapt trădare şi ce nu.

Există, totuşi, şi cealaltă extremă: cel ajuns în necaz preferă să rămână invalid, să se lipsească de locuinţă, să sufere daune ireparabile, numai să nu „umble cu mâna întinsă". Ii e ruşine să ceară, mai ales pentru sine însuşi. Aceasta este însă o ruşine mincinoasă, venită din trufie, şi calea este aici una singură: să o depăşiţi.

Preotul se mai loveşte şi de alt fenomen întristător: câteodată, omul, pricepând că nu are pe cine să se bazeze, se roagă literalmente frenetic: „Numai să nu vină necazul, numai să nu mi se întâmple nimic..." Din asemenea rugăciune nu se poate naşte nici o pace sufletească, ci, dimpotrivă, doar frică. Trebuie să înţelegem că se cuvine să vină necazuri, şi slavă Domnului dacă apucăm să ne tragem sufletul între necazurile acestea! Există şi următoarea variantă a rugăciunii acesteia: „Doamne, să fie lipsuri materiale, să fie cutare şi cutare lucru, dar numai nu asta - asta n-o să pot suporta!" Ce se poate spune aici?

Da, se întâmplă ca omul să fie gata pentru unele lucruri, iar pentru altele să nu fie gata. Apostolul Petru era gata să moară pentru Hristos, dar s-a dovedit a fi cu desăvârşire nepregătit pentru faptul că Hristos a fost înhăţat sub ochii lui şi dat pe mâna celor ce făceau judecată cu nedreptate. Tocmai asta l-a frânt lăuntric şi l-a făcut să se lepede de Hristos în trei rânduri. Exact la fel, fiecare creştin poate ajunge să se confrunte cu lucruri care pentru el, personal, sunt deosebit de dificile, care - i se pare lui - îi pot clătina până şi credinţa.

Nu e deloc obligatoriu ca Domnul să îl forţeze pe om să treacă tocmai prin această încercare, care pentru el este cea mai grea - dar tocmai frica noastră ne pregăteşte, de multe ori, încercarea aceasta, „săpând groapă" în sufletul nostru: cu cât ne temem mai mult, cu atât mai largă şi mai adâncă este această groapă şi cu atât mai mare e probabilitatea de a cădea în ea. La Cuviosul Sofronie Saharov găsim următoarea idee: atunci când omul este gata să renunţe la ceva, cel mai des Domnul nu-i ia lucrul acela; la fel, şi când se umple de bărbăţie pentru a îndura ceva, de multe ori nu ajunge să treacă prin acel lucru. Nădăjduind în Domnul, ne apropiem de frica noastră - şi frica fuge de noi. Şi e mai bine să te ajungă respectiva încercare în această luptă decât să te strivească această frică.

Viaţa creştină presupune suferinţă nu pentru că în om este sădită năzuinţa spre suferinţă. Omul nu năzuieşte spre suferinţă; dimpotrivă, el năzuieşte spre buna fiinţare. Vrea să rămână totdeauna în aceasta, dar totodată nu e domeniu al vieţii omeneşti în care omul să poată realiza ceva fără durere, fără suferinţă, fără trudă.

Să luăm, de pildă, cazul sportivilor. Năzuind spre victorii, sportivul o să treacă prin durere, prin stres, în anumite momente va simţi că se sufocă din cauza suprasolicitării, va fi chinuit de insomnia care e consecinţă a tuturor acestor lucruri. Credeţi că îi place să se chinuie? Nu - pur şi simplu el îşi dă seama că altfel nu va ajunge la forma fizică necesară. Si dacă e să vorbim de viata crestină, şi aici se întâmplă ceva similar, numai că totul este nemăsurat mai serios şi mai dramatic.

Continuând comparaţia cu sportul, se poate spune că creştinul participă în viaţă la „competiţii" de supremă importanţă, când se întâmplă ceva ce noi nu vrem deloc să se întâmple. Şi atunci trebuie să ne concentrăm total, să ne adunăm toate puterile şi toată experienţa creştină pentru a face faţă împrejurărilor şi necazului care se abate asupra noastră. Iar puterile acestea se vor întări atunci când omul şi în viaţa de zi cu zi, şi în încercările mărunte se învaţă să se împace cu greutăţile, se învaţă să vadă în ele şi nişte mijloace de călire a sufletului, de pregătire pentru luptele ce îl aşteaptă. Şi acest „antrenament" trebuie să continue toată viaţa.

Oricărui om care face eforturi pentru a se îmbunătăţi îi este familiară această experienţă: acum m-a cuprins necazul şi era cât pe ce să mă biruiască, însă deodată s-a dovedit că el este mic şi slab, iar eu sunt mare şi puternic - cu ajutorul lui Dumnezeu am crescut, m-am înălţat peste el. Şi simt că am ieşit la lărgime, pot să răsuflu din plin, pot să mă bucur. Iar când nu depăşeşti necazul devii pe zi ce trece tot mai mic decât tine însuţi, şi în cele din urmă necazul te încolţeşte într-un ungher strâmt şi întunecat şi te ucide.

Bineînţeles, câteodată omul îşi dă seama de toate astea, dar tot trăieşte la întâmplare - nu are suficientă forţă, voinţă, pentru a proceda cum trebuie. Insă momentul „examenului" tot va veni în viaţa lui de creştin. Şi aparent nu este ieşire, el nu este pregătit pentru acest moment, însă atunci îşi poate spune: „Slavă Domnului că mi s-a întâmplat asta - ştiam ce trebuie să fac, dar niciodată n-am fost destul de hotărât, nu am avut destulă dorinţă! Pe când acum a sosit ceasul, şi accept acest necaz, şi nădăjduiesc că răbdarea lui va răscumpăra măcar puţin lenea şi moleşeala întregii mele vieţi."

Dacă ne amintim de noii mucenici care au suferit în secolul al XX-lea, biografiile unora dintre ei sunt străbătute de această idee ca de un fir roşu. Omul trăieşte, si suferă toată viaţa din cauză că nu este aşa cum trebuie să fie. Si deodată îsi dă seama că Domnul îi întinde mâna Sa - prin durere, prin suferinţă şi chiar prin moarte. Şi omul se agaţă de această mână şi fuge cât îl ţin picioarele acolo unde îl aşteaptă Domnul. Tocmai asta e creştinismul. Există însă si iluzia de creştinism, si adeseori încercarea pe care omul o trăieşte în singurătate îi permite să înţeleagă: tot ce considera până atunci că este creştinism în el era o astfel de iluzie.

In mediul bisericesc ortodox te poţi lovi de o atitudine particulară, ca să zic aşa, faţă de omul asupra căruia s-a abătut o încercare grea. Toţi îl învaţă pe întrecute că orice nenorocire ce i se întâmplă omului este urmare a modului său de viaţă, a păcătoşeniei lui. Celor care vorbesc aşa li se pare că îndeplinesc, literalmente, o misiune; de fapt, aceasta mai degrabă îl îndepărtează pe om de Biserică.

Problema este că există adevăruri pe care, dacă le aduci la cunoştinţa omului într-un asemenea mod, mai mult rău faci. Exemplele de acest gen sunt cu duiumul în viaţa noastră cotidiană. Desigur, tot ce e rău în viaţa noastră este urmare a păcatului - însă avem noi dreptul de a-i declara, bazându-ne pe asta, omului aflat la necaz: „Eşti vinovat, fiindcă eşti păcătos"? In primul rând, acesta este un mod primitiv de a înţelege natura necazurilor: într-un anumit sens, este corect, dar în ansamblul său această chestiune e mult mai complicată. In al doilea rând, acesta este pur şi simplu un exemplu clasic al felului cum în mâna omului care aşteaptă pâine se pune piatră (v. Mt. 7, 9-10). In Evanghelie, Domnul ne dă de înţeles că aşteaptă de la noi cu totul altceva: compasiune şi dragoste. Avva Dorotei spune că dacă Domnul a îngăduit ca un anume oraş să ardă, asta nu înseamnă că Domnul vrea să dai foc oraşului. Şi dacă Domnul a îngăduit ca cineva să sufere, asta nu înseamnă că tu trebuie să sporeşti această suferinţă.

Se întâmplă chiar şi aşa: este un om pe care preotul îl ştie şi vede ce face omul acela cu viaţa lui. Preotul îi spune: „înţelegi, ceea ce faci tu duce la un rezultat groaznic. Nu ştiu ce se va întâmpla cu tine - cu tine sau cu apropiaţii tăi; totuşi, felul în care trăieşti se va sfârşi printr-o mare nenorocire." Atunci când omului i se întâmplă lucrul cu privire la care l-ai prevenit, primele tale cuvinte trebuie să fie însă cuvinte de mângâiere. Nu trebuie să te făleşti aici cu „clarviziunea" ta: „Vezi, ţi-am zis eu!" Nu de asta are acum nevoie omul. Or, din păcate, acest stereotip mulţi şi-l însuşesc din copilărie, de la părinţi, şi pe urmă îl transmit propriilor copii: a fugit copilul într-un loc unde n-avea voie, şi-a spart capul, dă fuga înapoi la mama şi la tata şi plânge, iar mama şi tata îi spun: „Vezi, nu trebuia să fugi acolo! Nu eşti ascultător!" Or, mai întâi trebuia să-l îmbrăţişeze, să îi dezinfecteze rana, să-i şteargă lacrimile, şi abia apoi, când s-a liniştit, să-i spună: „Adu-ţi aminte că am vorbit de asta - tocmai lucruri de felul ăsta aveam în vedere atunci."

Cu adulţii se întâmplă câteodată ca omul să nu caute mângâiere, ci confirmarea că ceea ce s-a întâmplat este nedrept: „Pentru ce mi-a trimis Dumnezeu aşa ceva? Eu nu sunt vinovat(ă) cu nimic, n-am făcut nimic rău." Atunci i se poate spune, cu multă blândeţe, că printre noi nu se află nevinovaţi şi că toţi am păcătuit cu ceva, aşa încât să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu, ci mai bine să analizăm ceea ce s-a întâmplat. Principalul e să ne străduim să explicăm asta în aşa fel încât să nu îi provocăm omului durere şi resentiment, ci să-l susţinem, să avem compasiune.

Intr-una dintre operele scriitorului creştin Serghei Fudel' este un episod remarcabil, de care îmi aduc aminte întotdeauna când discuţia ajunge la om, Biserică şi necazuri. El merge cu metroul, şi în acelaşi vagon cu el se află o mamă cu fiica sa. Femeia o ţine pe fetiţă în braţe. Mama se uită într-o parte, iar fetiţa, peste umărul ei, în alta - şi iată că micuţa vede butonul roşu de alarmă şi începe să întindă mâna către el. Fudel sesizează această mişcare a mâinii ei şi încearcă s-o oprească - şi în acel moment vede altă persoană, care reacţiona si ea la acea mişcare a fetitei, si privirile lor se întâlnesc. Şi când se privesc, între ei ia naştere o uimitoare senzaţie de unitate. Aceeaşi unitate de atenţie, de grijă, de slujire o dobândeşte omul în Biserică, în viata sa creştină. Si dacă omul trăieşte asa si simte asa nu doar Biserica, ci întreaga omenire, pe care a zidit-o Dumnezeu, el nu se va simţi singur în încercări.

IEROMONAH NECTARIE MOROZOV

Fragment din cartea "SINGURĂTATEA", Editura Sophia

Cumpara cartea "SINGURĂTATEA"



 

Pe aceeaşi temă

17 Aprilie 2024

Vizualizari: 659

Voteaza:

Singur cu necazul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE