Cunoasterea de sine in experienta mistica

Cunoasterea de sine in experienta mistica Mareste imaginea.

Cunoasterea de sine in experienta mistica

Pentru mistic intotdeauna exista un inceput, o legatura sau o punte care i se arata in permanenta dinspre divin cand se retrage in sine pentru contemplatie si rugaciune. Vointa si stradania unesc potecile ce vin din strafundurile fiintei sale cu ceea ce exista deja de la Dumnezeu intr-o asceza a infrumusetarii sinelui, devine apoi o lucrare a firii ce ingradeste si limiteaza sau chiar inchide accesul cautatorului de libertate in lumina iubirii de Dumnezeu prin asceza incepatoare.

Exista riscul ca egoul sa preia conducerea si sa devina dominant, caz in care persoana va avea tulburari de perceptie a realitatii sociale in care traieste, dar si a celei interioare, culminand cu pervertirea sufletului. Aceste persoane se regasesc in randul bisericosilor, avand in general o viata traita in mod vegetativ, fiind stimulate si trezite din letargie de perceptiile distorsionate ale egoului autoritar.

Faza conturarii si clarificarii caii spre autocunoastere este prima etapa a practicii spirituale prin rugaciune si asceza si este numita etapa de purificare. in acest stadiu la ea se lucreaza mai mult cu ajutorul mintii rationale si a vointei.

Majoritatea practicantilor care au ajuns pana aici considera ca este suficient a-si purifica corpul fizic si mintal de blocaje si energii reziduale si se opresc din inaintare. Au ajuns si se considera deja pe un platou deasupra vaii cu valcelele pline de smarcurile mlastinoase ale promiscuitatii umane din care s-au smuls prin natura vointei lor sau a imprejurarilor destinului. Este un loc unde vointa intr-un fel sau altul isi continua drumul drept sau pervertit dupa cum este auzita vocea interioara: devine vointa lui Dumnezeu, cand este de la suflet la omul care adera singur intr-un sinergism perfect, o face vointa lui; a doua este vointa mintii rationale, a omului insusi, instabila si vicioasa, fara a fi fatalmente vicioasa; si a treia, este vointa demonica, a corpului fizic si a mintii rationale pervertite, a egoului, straina firii umane.

Drumul cautatorului de frumos si adevar se naste din fidelitatea fata de vointa lui Dumnezeu si credinta lui nu mai este o simpla adeziune, ci un crez. Autonomia pe cale duce la stagnare spirituala ori chiar la cadere in vointa demonica. Aceste cai sunt straine cunoasterii de sine, caci lucratoare aici nu mai este iubirea de Dumnezeu, ci o emanatie a ratiunii si o adeziune spirituala la moda. Credinta in Dumnezeu face ca vointa divina sa izvorasca din propria vointa.

in faza purificarii, vointa este legata inca de fire, este supusa necesitatilor si scopurilor imediate, iar libertatea tinde sa fie fundamentul metafizic al vointei. Cand libertatea vine de la spirit, de la persoana, va prinde contur si va indrazni sa ajunga la hotarele cunoasterii de sine unde va dori sa caute adevarul si frumosul; cuvantul relevat va fi chipul cautatorului, iar cunoscatorul tainei divine va fi cutremurat. Libertatea se naste la hotarele lumii rationale, dorind sa cuprinda lumea de dincolo de intelegerea personala si se intrupeaza prin descoperirea personala, dar si prin creatie.

Desprinderea de lumea rationala prin acceptarea si contemplarea vointei lui Dumnezeu prin rugaciune si asceza riguroasa duce uneori la tulburari spirituale, fara a fi numite stari psihotice, practicantul trezindu-se in ipostaza martorului uimit de disparitia si ramanerea in urma, dincolo de val, a lumii materiale si ivirea in acelasi timp, gradual a formelor altei lumi total diferite, numita lumea ideilor, cu alte legi de manifestare si comunicare. Rugaciunea si asceza practicata in acest stadiu, la granita psihismului, se face ca mod de refugiu intr-o lume distorsionata in care se forteaza integrarea in social pentru a se regasi ca individ. Astfel de asceza poate produce tulburari, fiindca este facuta in graba, in mod galopant si nesupravegheat de un maestru sau duhovnic sfintit, nelasand sa arda barierele pacatului la timpul harazit si sa treaca pragurile inaintarii in mod firesc si indreptatit.

Cand practica este facuta in prezenta unui invatator sau duhovnic sfintit se ajunge la forma de libertate provocata si generata de catarsisul etic, curatirea de patimi si dorinte si vindecarea personalitatii prin fixarea rugaciunii pe Iisus Hristos. Printr-o asceza nefireasca se arde necontrolat barierele pacatului, lasand cale libera si favorizand desteptarea si dominatia egoului, a sexualitatii prin aparitia Dragonului si incalecarea lui si in ultima instanta duce la o moarte tragica, fulgeratoare. Ascetul debuteaza prin vederea propriei sale realitati umane: cunoaste-te pe tine insuti, fiindca nimeni nu-l poate cunoaste pe Dumnezeu daca nu se cunoaste intai pe sine insusi.

Atentia duhovniceasca a ascetului monastic duce la o stiinta a vederii strafundului omenesc si la cunoasterea nemijlocita a unui chip invesmantat in toata forma dumnezeiasca. Artistul care a luat cunoastere nemijlocita a lumii divine va modela in mod fericit si frumos materia acestei lumi extrasubiective, iar ca ascet se zamisleste pe sine, isi ciopleste propriul chip din lumina divina.

Sensul grandios al ascezei este transformarea naturii umane prin ascensiunea la adevarata fire si ca finalitate tinde catre cea de a doua nastere in lumea Duhului Sfant. Catarsisul etic fiind infaptuit, se ajunge la asceza care cauta virtutea prin dinamizarea vietii in iubirea de Dumnezeu, fiind o lucrare umana inauntrul lucrarii divine. in etapa iluminarii se trece de la patimi la infranare, de la pacat la har, iar teama devine o iubire care se aprinde pentru intreaga creatie, pentru toate fapturile.

In urcusul mistic sufletul se leapada de simturi, abandoneaza modul conceptual si se inalta deasupra oricarui semn determinat, in afara oricarei reprezentari si imagini. Orice miscare inceteaza, rugaciunea insasi isi schimba firea, fiindca sufletul se roaga in afara rugaciunii.

Aceasta este isihia, linistea duhului, odihna lui, care este mai presus de cuvant, pacea care este mai presus de orice pace, cand Dumnezeu vine in suflet si sufletul migreaza in Dumnezeu. Mistica ortodoxa pune sub semnul iluziei orice incercare de transcendere ce cauta alta cale decat cea prin Hristos sa Biserica. intregul proces ascetic este destinat sa redea omului natura sa fireasca, sa refaca legaturile sale originale, indeosebi la nivelul persoanei.

Libertatea de a iesi din unitate coincide cu iesirea din starea de individ prin activarea si esentializarea calitatilor de individuatie, atribute ce isi bazeaza functionalitatea pe expansiunea si cuprinderea totalitatii relatiei spre comuniune cu lumea suprasensibila. in mistica ortodoxa iluminarea este o relatie harica ce depaseste simplele dezvaluiri cantitative prin acumulari calitative si prin saltul ontologic reprezentat de acea rapire ca efect al revarsarii luminii dumnezeiesti. Ascetul nu ajunge prin efort propriu la experienta mistica, este nevoie de rapirea in Duh ca sa fie partas al iubirii sale.

In mistica se trece de la cunoastere la traire, de la initierea cunoasterii la acumularea cunoasterii. Ceea ce urmeaza a fi cunoscut este el insusi prezent spiritului cu intreaga sa energie, se descopera cu putere mai presus de cuvant, minte si fiinta. intelepciunea omeneasca, precum si cuvantul iscusit nu tine niciodata locul unor astfel de forme ale edificiului omului. in intunericul supraluminos sau golul dintre hotarul lumii materiale si hotarele lumii subiective, lucrurile sunt vazute de mistic sub forma simbolurilor care infatiseaza doar ce este mai prejos de Dumnezeu. Limbajul figurat cauta sa-l apropie pe mistic de ceea ce este mai presus de cuvant, minte si fiinta, dar folosirea lui nu va fi cea proprie si dincolo de un anume hotar constituie si el un neajuns.

Efuziunea narativa a trairii extatice este de natura poetica, metaforica si simbolica. Simbolurile cu care se incearca a da forma si miscare vietii suprasensibile sunt esente ale trairii personale, familiale, de natiune, universale, iar in extazul mistic grandios si in viziunile sau visele simbolice si mistice de amplitudine, se apeleaza la reprezentarea simbolica a arhetipurilor divine.

Experienta ce situeaza ascetul mistic in proximitatea deplina si totodata stranie a hotarului lumii divine nu poate fi tradusa conceptual, dar nici pastrata in intelesul ei de prima instanta. Ascetul mistic se simte eliberat de cele vazute si de cei care vad, pregatit spre a inainta in intunericul cel cu adevarat mistic al necunoasterii, iar simbolul nu mai trimite la ceva determinat, ci va mijloci contemplarea spirituala a celor revelate, asemanarea si comunicarea cu cele divine. Practicantul in asceza mistica a ajuns la depasirea conditiei de faptura prin impartasirea cu ceea ce este dumnezeiesc si poate fi numita si starea de unire desavarsita. in Apus mistica este extravertita, practica se face in vazul lumii, cu martori, demonstrativ si este insotita de levitatie si stigmate si se manifesta prin elemente si atribute ce tin mai mult de vointa egoului.

insa in Rasarit, la Biserica ortodoxa mistica este introvertita si protejata de teatralizare prin smerenie, iar istoria patristica nu cunoaste documente cu confesiuni, memorii si autobiografii. Dar in putinele scrieri, misticii rasariteni vorbesc si atunci o fac in termenii experientei si a comuniunii, greu de tradus in limbaj teologic, iar experienta lor este mai presus de orice cunoastere, ei aducand ofranda inimii si toata nevointa lor ascetica invaluita in smerenie si iubirea coborata de la Dumnezeu este dar gratuit care se inalta spre om.

Smerenia si pocainta distrug radical orice sentiment, revendicare si egocentrism si impreuna cu contemplatia muta axa vietii omului in Dumnezeu, lumea nu se mai invarteste in jurul egoului sau, caci omul se situeaza pe sine in centrul sfant al apropierii de Dumnezeu, aflandu-si adevaratul sau loc. Cand cunoasterea este orientata catre cele temporale, ea este simbolica si devine o cunoastere a obiectului si ofera gandirii posibilitatea sa-l cunoasca pe Dumnezeu dupa numele celor determinate, insa cunoasterea mistica ofera sansa inaintarii de la cele create, finite, catre ceea ce nu poate fi determinat in vreun fel anume.

Cand misticul este stapanit de erosul divin sau de extaz, nu isi apartine lui, ci realitatii ultime spre care tinde. Judecata lui trece in mintea intuitiva, cunoasterea in contemplare. Sufletul insusi intra in comuniune cu izvorul prim al tuturor celor ce sunt.

Gheorghe Urzica

Despre autor

Gheorghe Urzica Gheorghe Urzica

Colaborator
4 articole postate
Publica din 07 Decembrie 2010

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3082

Voteaza:

Cunoasterea de sine in experienta mistica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE