Suntem oameni. Ne-am nascut oameni, rod al al unei iubiri divine, din dorinta de a fi partasi la bucuria, fericirea vietii. Suntem iubiti asa cum nu ne imaginam si nu suntem constienti de maretia, bunatatea Celui ce ne-a creat. Dar... nu suntem zei. Suntem oameni. Si cred ca toti oamenii, asa cum au fost primii, se nasc din iubire, macar dintr-o strafulgerare de iubire, de dragoste, fie ea pervertita, fie ea indata uitata, negata sau transformata in ura.

Si pentru ca suntem oameni, nu putem fi zei, nu putem noi sa fim asemeni Celui ce a creat lumea. Si pentru ca n-am creat lumea, dar am primit in dar un loc aparte sa ocupam in ea, sa avem grija de ea, stapanind-o prin dragoste, prin purtarea de grija si respectul pentru viata si frumos, trebuie sa acceptam legile ei, legile creatiei, ale lui Dumnezeu. Si lumea aceasta are doua limite intre care noi oscilam, traim, ne luptam, ne rugam: bine si rau.

Datoria omului in aceasta lume este sa fie bun.

A fi bun inseamna a pastra in sufletul tau stralucirea, lumina lina si nedefinita cu care ai fost inzestrat pentru a lumina, pentru a putea impartasi din dragostea ta, din viata ta, din puterea si visele tale. Pentru a raspandi in jurul tau sentimentul de pace,de armonie, de libertate si de implinire.

Pentru a darui linistea si atingerea fina cu care ii vorbesti vietii, lumii, fiintei, atingerea aceasta cu gandurile si sufletul tau, cu care ii canti, ii rostesti poeme, ii daruiesti bucurii vietii.

A fi bun inseamna a fi fericit prin ceea ce faci, simti si daruiesti. Prin toate gesturile si implinirile tale, dobandind o stare de fericire senina, de traire in lumina adevaratei legaturi, armonii cu divinitatea, cu lumea, cu tine insuti.

Uneori, pentru viata, pentru dragoste, pentru vise si pentru a raspandi cat mai multa lumina, sacrificand, jertfind, construind trepte din lumina izvorata din suflet si din necontenite, binecuvantate jertfe si sacrificii.

Niciun material din lumea fizica nu poate construi treptele acestea interioare care urca in cerul sufletului omului, ele neputand fi construite decat din lacrimi, sange, dragoste, emotii fine, efort transfigurat in rostirea unei permanente declaratii de dragoste, transfigurate in imbratisarea necuvintelor, in atingerea atat de subtila cu care, iata, devenim din zi in zi, un pic mai buni.

A fi bun inseamna o binecuvantare, dar si o stradanie a noastra de a ne imblanzi, stavili pornirile distructive, tendintele de zeificare si de razvratire fata de ordinea frumoasa, perfecta a creatiei din care facem noi parte.

A fi bun inseamna a te apleca la nevoile si neputintele celui de langa tine, la nivelul sau, a asculta glasul, chemarea celui ce are nevoie, a aculta durerea sa, a pune umarul pentru a-l ridica din nou la pozitia verticala, demna pe care a avut-o odinioara. A ajuta, a purta impreuna din sarcinile sale grele si dureroase, a te identifica, solidarizandu-te cu neputintele si suferintele sale.

Uneori insa, nu putem fi buni. Si cand nu suntem buni trebuie sa nu acceptam, sa ne straduim sa nu fim rai. Sa ne refugiem in noi insine, cautand sa reaprindem lumina care, s-a stins sau abia mai palpaie din varii motive. Refugiul nostru este in linistea din sufletul nostru unde gasim calea, modalitatea de a ne ruga, de a ne asculta, de a ne linisti, feri de ceea ce ne-a obosit, ranit, de adevarurile si lucrurile pervertite, mutilate. Si sa ne intoarcem cu putinta de a fi sau redeveni buni. Vindecandu-ne in linistea din sufletul nostru, in dialogul tainic al nostru cu noi insine, al nostru cu Dumnezeu.

Ca sa fim, iarasi, buni.

Traian Calistru