Despre demnitate

Despre demnitate Mareste imaginea.

Cuvinte scrijelite pe peretele unei Sali de curs, de la universitate: “Suntem niste oameni ratati/murim inecati in propriile constiinte” si “Zambeste, ca maine va fi mai rau.” Sunt un motto al unei generatii decadente, resemnata in neputinta ei de a-si depasi propriile limite care o impiedica sa zboare, sa evolueze?

Ideea de demnitate o consideram profunda, prezenta in mintea omului. Ideea de om o consideram sa fie punctul de baza in motivarea afirmatiei: “am demnitate”. Demnitatea nu e o toana, nu e o rabufnire a unui orgoliu, ci o fireasca componenta a unei existente oricum tulburata de spirite adanci si intunecate. Dar decaderea e o negatie a ceea ce am crezut ca e drept.

Decaderea nu este lipsa de interes pentru cultura, ci acea lipsa de identitate sufleteasca. E necredinta, negare a harului pe care il detine sufletul si un dispret pentru incercarea de a evada dintr-un univers obscur (obiceiuri lumesti, disperate, obsedate de nereusita).

Am amintit despre ideea de om. Aceastã idee nu are valoare dacã nu rezulta dintr-un sens ideatic, din ideea de Dumnezeu. A simti ca esti om inseamnã a respira in armonie cu tot ceea ce misca, cu tot ceea ce este, cu adevarul. Om, practic este dorinta de viata si de implinire prin cer. O imensa constiinta: suflet luminos. Ce este aceasta lumina care exista in suflet? Tocmai apropierea de divinitate pe care o simti deschizandu-te, dedicandu-te cerului. Imensa dragoste pentru cer. Proiectia sufletului uman este insusi cerul. Cand vezi un cer senin, nu se poate sa nu doresti sa-l mai privesti, sa-l mai respiri, sa-l mai iubesti. Disperarea devine calm, ravna in munca urcarii spre absolut.

E adevarat ca multi dintre noi se simt atrasi de tot ceea ce le va indulci disperarea, nesperanta. O speranta in nesperanta. A te simti om, in ultimul rand e sa crezi ca esti primul slujitor al acestei lumi, al tuturor celor vii si nevii si ultimul muritor care trebuie sa se infrupte din bogatiile acestui pamant. Caci sufletul iti este hrana, se hraneste cu dragoste. Dragostea e impulsul pentru datoria de a sluji.

Demnitatea e o bucurie pentru ca trairea umana poate deveni implinire. E la urma urmei calcarea pe propria inima pentru a vedea absolutul in toata splendoarea sa.

Gand: oscilam intre doua limite: nastere si moarte. Nasterea o privim ca pe o minune, ca pe o binecuvantare, ca pe un pas pe o cale a devenirii noastre, a desavarsirii. 

Moarte e finalitatea acestei existente fizice, sensul firesc al evolutiei. Dar noi avem in sufletul nostru acest sens ideatic care presupune nu nasterea fizica, ci aceea spirituala care inseamna o mare sarbatoare. Bucuria inimii nu are egal pentru ca este asemeni unui psalm. Dar omul oscileaza intre nastere si moarte, intre evolutie si decadere, intre sfintenie si depravare, intre minciuna si adevar. Aflat la o rascruce de drumuri care presupune, obliga la o alegere ce nu e niciodata usoara. Adevarul – ales ,din fericire – presupune renuntari, sacrificii si durere. Este durerea facerii, a renasterii noului chip, adevaratului chip al omului.

Obsesie: dorinta mistuitoare de a fi mai presus de tine insuti, de a trece peste toate barierele, fie ele reale sau imaginare, de a infaptui destinul.

Crestinismul este o stiinta a inimii: singura neatee, singura neinteleasa. Ceea ce se numeste catolicism, protestantism, calvinism, ortodoxism, este istorie, fascinanta, ispititoare, dar... atat. Adevarul inseamna intotdeauna mai mult. Crestinismul este o inaltare deasupra tuturor ranchiunelor, divorturilor, pervertirilor, pastrand intregul, unitatea, armonia, iubirea neconditionata, nesfarsita, coplesitoare. Caci, la urma urmei crestinismul este o apropiere intre omul particular si Dumnezeu. Sensul ideatic este apropierea libera, unica de Dumnezeu, urcarea unor trepte de catre om in decursul vietii. Uneori este suficient un gest, o imagine care sa-ti dea o idee privitoare la insemnatatea crestinismului. Alteori iti trebuie o experienta mai dura, mai cutremuratoare, o revelatie, poate. Trist este insa faptul ca il cautam pe Dumnezeu prea tarziu, fiind ultima sansa pe care incercam sa o valorificam, ultima noastra speranta. Daca s-ar putea realiza inaltarea noastra spirituala prin altceva, nimeni nu s-ar mai apropia de Dumnezeu.

Istoria lucreaza cu mase de oameni, cu majoritati si cu minoritati, cu invingatori si cu invinsi. Scoate in evidenta mentalitati, curente de gandire, actiuni, erori, defecte, dar niciodata nu scoate in evidenta persoana, individul. Toti contribuim la scrierea istoriei, dar in ansamblu, acceptand inconstient o manipulare . Ma consider solidar cu toti cei ce au fost, sunt si vor fi neglijati de istorie.

Frica: sa nu alunec intr-o lume impulsionata, motivata de gandul, dorinta de a fi cel mai bun, cel mai iubit, cel mai cunoscut. Aceasta mi-ar schimba caracterul si m-ar indeparta de o conduita morala, crestina.

Demnitate: sa daruiesti din resursele tale dragostea si rugaciunea celor ce sunt, ce vor fi in lumea aceasta traind sau visand. Sa cunosti, sa simti pulsul divin in lume, in tine insuti. E impropriu spus, dar cred ca nu e inspiratie crestinismul sau nu numai. E efortul si bucuria de a crea.

Nu putem tolera ideea, capriciul, toana resimtita, traita atat de profund: “Viata e o existenta ratata, constiinta o metafora desueta.”

Traian Calistru

Despre autor

Traian  Calistru Traian Calistru

Colaborator
20 articole postate
Publica din 08 Februarie 2011

31 Iulie 2012

Vizualizari: 3282

Voteaza:

Despre demnitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE