Cum vi-l amintiti pe Horia Bernea?

Pe 14 septembrie 1938 s-a nascut Horia Bernea. A trecut la cele vesnice pe 4 decembrie 2000, la Paris.

- Cum vi-l amintiţi pe Horia Bernea, dacă ar fi să-i creionaţi un portret?

- Sigur, Horia Bernea depăşea măsura de prieten privat. A fost un om al multora şi mai ales un om al ţării sale, pe care a slujit-o firesc şi cu nobleţe. Ar trebui să fii un zugrav cel puţin la fel de mare pentru a schiţa portretul lui Horia Bernea. Cine a fost şi cine este, aşadar, pentru totdeauna Horia Bernea?

Un om genial în sensul cel mai autentic şi cel mai frumos al cuvântului. Un om cu vocaţie de ctitor în toate de care se atingea. Un om întru care Dumnezeu a binevoit, peste care harul Său s-a revărsat din preaplin. La rândul lui, Horia Bernea a ştiut să fie un receptacol smerit şi atent al acestui har şi să-l lucreze pentru noi spre slăvirea lui Dumnezeu. Un om cu o răbdare nerăbdătoare şi cu o nerăbdare răbdătoare. Un om cu un calm neliniştit şi cu o nelinişte calmă. Un om al cuvântului scurt şi percutant.

Un om al gândurilor şi gesturilor fulgerătoare, venite prin revelaţie, în urma unei smerite stăruinţe.

Un om al Bisericii, un apărător al Bisericii, un luptător pentru Biserică. Un om pentru care Biserica reprezenta garantul suprem al Adevărului, simţindu-se deplin liniştit numai în teritoriul ei. Un om care a salvat şase biserici de lemn din judeţele Arad şi Hunedoara, un om care a desenat clopotniţa şi o fântână pentru biserica Mavrogheni, care a coordonat din punct de vedere artistic ridicarea bisericii Sfântul Grigorie Palama de la Universitatea Politehnica, pentru care de asemenea a desenat şi a pictat. Un om al mănăstirilor şi al bisericilor temeinic zidite. Un om respectând nesfârşit vocaţia sacerdotală.

Un om cu o profundă înrădăcinare teologică, cu lecturi temeinice din Sfinţii Părinţi. Un om pentru care cuvântul era faptă, iar fapta cuvânt.

Un om care ştia că singurele alcătuiri care răzbesc în eternitate sunt cele care se nasc, şi se învecinează, şi se înlănţuiesc organic.

Un om mărturisitor în toate actele sale.

Un om care considera că „pictura este sora mai mică a misticii”. Un om care s-a inserat ca o verigă nestemată în lanţul fermecat al picturii române moderne, dar privind mereu cu un ochi la precursorii medievali. Un om care a spus simplu şi pur: „Eu nu pot să mă pierd datorită icoanei”, cuvânt demn de Părinţii cei mai mari ai Bisericii.

Un om care picta ca şi cum ar respira. Un om explodând sub adierea inspiraţiei Duhului. Un om al cărui drum în pictură a fost acela al unei tot mai mari rafinări.

Un om obsedat de materialitatea lumii, văzută ca o complementaritate a spiritualităţii, parcă mereu minunându-se de puterea omului de a transfigura materia şi a se exprima total şi subtil în acest fel. Un om fascinat de forţa mistică penetrantă a bidimensionalităţii, culminând în icoană.

Un om care avea un văz absolut şi ca atare şi darul descoperirii valorilor vizualului în cele mai tainice unghere ale acestei lumi. Un om care sesiza frumosul pictural şi în cele mai ascunse locuri.

Un om care a construit un muzeu cu totul aparte, ca nici un altul în această lume, lucrându-l ca pe o icoană a ţăranului român. Un om care iubea cu adevărat ţăranul, spiritualitatea şi materialitatea pe care acesta le propunea şi care s-a pus în slujba sublinierii acestor propuneri adesea geniale. Un om care a avut şansa, datorită tatălui său, Ernest Bernea, de a copilări la ţară, la Poiana Mărului, sat de deal care l-a marcat definitiv prin frumuseţea locurilor şi nobleţea oamenilor. Un om care a creat şi a pus în act conceptul miraculos de muzeologie apofatică. Un om care a redeschis vechiul muzeu de artă populară, renăscându-l, sub semnul tematic mântuitor al Crucii. Un om care şi-a iubit Muzeul mai mult decât se poate închipui, care se gândea practic la el zi şi noapte.

Un om care ştia să sărbătorească. Un om care nu putea respira şi trăi deplin decât în comunitatea prietenilor. Un om care-ţi umplea fiinţa. Un prieten adevărat. Un prieten devotat. Un om cu vocaţia tandreţei totale, câteodată dăruindu-şi-o tumultuos, dar cel mai adesea bine şi frumos temperată. Un om care se revărsa năvalnic în lume şi în ceilalţi, spre bucurare. Un om care transmitea irezistibil bucuria de a trăi şi întemeierea ei. Un om care centra spaţiul în locurile în care era prezent, polarizând liniile de forţă, fără să lase impresia că face vreun efort în acest scop. Un om purtând cu el, cu naturaleţe, puterea de a echilibra câmpuri spirituale umane antagonice, care tindeau să explodeze în preajma lui. Un om care ştia să te asculte. Un om cu care dialogai totdeauna în câştig. Un om cu care puteai intra în dispute aprinse fără să ajungi la separare. Un om lângă care te simţeai atât de bine, pentru că te aflai stârnit descoperitor întru gândire şi bună simţire. Un om pe care nu te săturai să-l priveşti. Un om cu o gândire atât de limpede, de o irezistibilă logică, de o înţeleaptă simplitate. Un om de un dinamism greu de urmat, mereu în mişcare şi în căutare cu trupul, cu sufletul şi cu mintea.

Un om care respira cu totală rezonanţă rafinamentul muzicilor primare, fie ele ale ţăranilor sau ale negrilor jazzului.

Un om care a clădit după planuri proprii o casă şi care a sădit o grădină de care s-a bucurat numai trei ani. O casă şi o grădină care continuau să se compună viu. Se compuneau nu numai pentru sine, ci şi în bună parte pentru prietenii cu care se simţea într-un suflet.

Un om care a urât visceral probabil un singur lucru: comunismul. Un om care l-a înfruntat continuu în primul rând cu arma subtilă, dar apăsată a picturii sale.

Un om cu conştiinţa acută a păcatului, lucru atât de rar la intelectualii zilelor noastre. Un om care descoperise că „păcatele pe care le-ai facut sunt lucruri transformabile în bine, pot fi şterse”.

Un om care nu ajungea niciodată la infatuare, deşi era foarte conştient de valoarea sa.

Un om pe care nu l-am auzit niciodată spunând OK, ci numai „foarte bine” (şi, Doamne, cât de mult spune aceasta în zilele noastre!).

Un om în urma căruia au rămas o mulţime de proiecte la nivel personal, la nivelul Muzeului, Ia cel al relaţiilor cu prietenii... Unele numai schiţate, altele bine începute... Şi poate că de aici, din acest defăcut vine mai răvăşitoare durerea noastră. (Căci cine va găsi persoana şi personalitatea care să ducă cumsecade toate acele plănuiri la bun sfârşit?) Un om care, cu toate acestea, se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa datoriei deplin împlinite, cu tolba plină a faptelor sale binefăcătoare, cu numărul şi calitatea de netăgăduit a ctitoriilor sale spirituale şi, nu în ultimul rând, cu numărul şi calitatea prieteniilor pe care le-a legat.

Un om marcat în anul morţii sale de experienţa răscolitoare a unui pelerinaj la Muntele Athos. Un om care, într-o ultimă scrisoare trimisă înainte de plecarea la Paris părintelui Petroniu, stareţul schitului românesc Prodromul, îi mărturisea că îşi doreşte să revină acolo şi să stea mai pe îndelete. Un om care răspundea spre uimirea tuturor celor care credeam că-l cunoaştem, într-un ultim interviu, că şi acum se gândea că viaţa de monah nu i se părea a-i fi fost cu totul nepotrivită.

Horia Bernea va fi veşnic de aflat în oglinda lucrării sale: călător pe Dealurile sale; fascinat de Vechi peisaje româneşti-, în Grădinile monahale ale Văraticului cu Coloanele cerdacelor ce le înconjoară; având drept merinde Hranele sale; extaziat în Interioare de biserici vechi; străjuit de Praporii săi; nu în ultimul rând în icoana ţăranului român pe care a zugrăvit-o în muzeul cu acelaşi nume, care va rămâne pentru totdeauna, în părţile sale divin reuşite, opera lui. A fost limpede un zugrav al învierii lui Hristos.

COSTION NICOLESCU

Fragment din cartea "STÂRNIRI", Editura Sophia

Cumpara cartea "STÂRNIRI"