Noua creaţie - Sălăşluirea lui Dumnezeu împreună cu oamenii (21,1-8)

1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.
2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorăndu-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.

3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei.
4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
5. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
6. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
7. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu.
8. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.

In această pericopă domină epitetul "nou". Autorul nu descrie o nouă lume fizică, ci un cadru nou de viaţă. Nu este vorba la modul propriu de o nouă creaţie şi de înnoirea substanţială şi de transfigurarea lumii vechi prin îndepărtarea stricăciunii, a minciunii şi a nedreptăţii. Aspectul moral şi aspectul natural constituie o unitate la Ioan. "Primul cer şi primul pământ" au plecat în acelaşi sens în care au fugit şi de la faţa lui Dumnezeu în cap. 20, 11. In lumea cea nouă va lipsi numai marea, "şi marea nu mai este", deoarece în Biblie elementul lichid are un caracter negativ de la început. Desigur, Creatorul a ţinut marea în graniţele ei şi nu a lăsat-o să năvălească distrugător peste pământ, deşi aceasta totdeauna a păstrat caracterul ei ameninţător; acum, la înnoirea creaţiei, marea este complet înlăturată. Acest ultim element are un caracter mitologic semit.

"Cetatea sfântă a Ierusalimului" apare aici coborând din cer, în contrast cu desfrânata-Babilon, care, asemenea uriaşei pietre de moară a îngerului, şi aceasta se îneacă în adâncul apelor (18, 21). Coboară din cer de la Dumnezeu, pregătită şi împodobită ca o mireasă pentru mirele său. Vestirea acestei nunţi şi fericirea pen tru cei care vor fi invitaţi la cina nunţii o avem în 19, 7-10. Evreii credeau că toate lucrurile importante vin din cer - de exemplu: Legea, Mesia, Ierusalimul sfânt. Această concepţie este suficient de dezvoltată în literatura iudaică apocaliptică. Autorul ultimelor capitole din Isaia a pregătit terenul pentru aceasta (61,10; vezi şi 21, 9). Testamentul Patriarhilor (Dan 5,10), II Baruh (32, 2-4) şi IV Ezdra (7, 26; 10, 49) ne dau imagini despre Noul Ierusalim, iar Noul Testament vorbeşte despre Ierusalimul cel de sus (Gal. 4,26), al cărui artizan şi creator este Dumnezeu (Evr. 11, 10; 12, 22; 13, 14; Filip. 3, 2). Este vorba despre Noul Ierusalim care "coboară din cer de la Dumnezeul meu", cum scrie Ioan Bisericii din Filadelfia (3, 12). O descriere amănunţită a cetăţii lui Dumnezeu, în contrast totdeauna cu desfrânata-Babilon, ne oferă autorul în tabloul prezentat în 21,10-21.

Imaginea relaţiei dintre Iahve şi Israel ca o relaţie de dragoste şi căsătorie o întâlnim deja la Osea (4, 11.) şi ajunge până la Cântarea Cântărilor. Nunta lui Hristos cu Biserica este sugerată de Sf. Apostol Pavel (II Cor. 11, 2), Evanghelia după Ioan (3, 29) şi Apocalipsă (cap. 21 şi 22).

In versetul 3 şi următoarele tradiţia despre Noul Ierusalim este corelată cu o alta despre "cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii". O dată cu apariţia cetăţii sfinte ca mireasă se aude "un glas puternic de la tron" - toate acestea trimit la caracterul dumnezeiesc şi oficial al provenienţei cetăţii. Glasul acesta face două comentarii despre noua cetate a Ierusalimului: a. Este vorba despre sălăşluirea definitivă şi veşnică a lui Dumnezeu cu oamenii, în cap. 13, 6 se vorbeşte despre "cortul lui Dumnezeu" şi de "cei care locuiesc în cer". Fie pe pământ fie în cer, sălăşluirea lui Dumnezeu cu oamenii constituie o nostalgie primară a evreilor pentru timpurile vieţuirii lor în deşert, după ieşirea din Egipt, în timpul peregrinării lor spre pământul făgăduinţei. Anii aceia sunt socotiţi de profeţi ca perioada primei iubiri a lui Iahve pentru poporul lui Israel; când, după instalarea lor, evreii au alunecat în idolatrie, acea primă iubire s-a răcit. Aici Dumnezeu, aşa cum procedează conducătorul tribului la semiţii nomazi, întinde cortul său "împreună cu oamenii" (Zah. 2,14: "Vin şi voi întinde cortul Meu în mijlocul vostru, zice Domnul, şi neamuri multe vor întinde cortul lor în mijlocul vostru"; Levitic 26, 2: "Şi voi umbla printre ei."; Iez. 37, 27: "Fi-va locaşul Meu la ei şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu". Vezi şi II Cor. 6,16).

Aici este vorba de adunarea într-o singură comunitate a întregii familii a lui Dumnezeu, b. Nu vor mai fi lacrimi, doliu, strigăt şi nici durere, din moment ce "primele", adică tot ceea ce a fost neplăcut până acum, "au trecut". Acelaşi limbaj este folosit în cap. 7, 16-17. Amândouă aceste formulări înrudite provin de la Isaia (25, 8; 35,10; sau 51,11; 65,16,19, 21; 43,18 "nu vă aduceţi aminte de cele dintâi iar la cele vechi nu cugetaţi"). Lucrurile neplăcute pe care le aminteşte Isaia nu sunt numai evenimente ale vieţii cotidiene; de obicei, toate acestea se leagă de războaie şi captivităţi. încununarea tuturor acestor experienţe neplăcute este, după Ioan, strâmtorarea cea mare cu care se confruntă Biserica din pricina impunerii cultului imperial roman.

Vestea de mai sus pe care o anunţă glasul dumnezeiesc este urmată de cuvinte care o certifică. Cel care stă pe tron adevereşte direct acestea: "Iată noi le fac pe toate", ca în Isaia 43,19: "Iată, eu fac un lucru nou, el dă muguri." Aşa cum se scrie din porunca lui Dumnezeu ("scrie"), cuvintele acestea sunt "vrednice de crezare şi adevărate". Vezi 19, 9; 22, 6. Dumnezeu vorbeşte şi a doua oară, dar de data aceasta direct profetului ("şi mi-a spus"): "Făcutu-s-a!", care aminteşte de "făcutu-s-a" din 16, 17. Perfectul compus arată că au început deja să se întâmple cele relatate; este perfectul compus profetic. Nici Dumnezeu nu spune ceva astăzi şi mâine altceva, ci începe să spună ceva dar nu termină: "Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul (vezi despre aceasta Apocalipsă lui Ioan, Referatele la cea de a VI-a întrunire, Nicosia, 1991, p.45-52; prof. G. Galitis, Alfa şi Omega. Vezi de asemenea 1,8; 22,13).

De tradiţia despre Noul Ierusalim este legată şi "apa vieţii": "Iar în ziua aceea vor izvorî din Ierusalim ape vii" (Zaharia 14, 8. Vezi şi Apoc. 22, 17; de asemenea Ioan 7, 37). Această apă are o însemnătate deosebită atunci când este dăruită după perioade dificile de asediu sau secetă, perioade ca şi aceea prin care au trecut sfinţii aflaţi sub teroarea fiarei. Astfel, în Psalmul 41, 2, "însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel viu", şi la Isaia 55,1, "Cei ce sunteţi însetaţi mergeţi la apă", apa vine ca o uşurare după o situaţie grea. Uneori imaginea apei vii are o însemnătate politică; politica filoegipteană sau filoasiriană este asemănată în Ier. 2,18 cu "a face să izvorască apă" în calea egiptenilor sau a asirienilor; oamenii sapă uneori fântâni şi nu mai pot opri apa. Cel ce sade pe tron este "izvor de apă vie" (Psalmul 35, 9 "Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină".) Această apă este atât de însemnată pentru om (vezi Ioan 4, 5-15), încât orice ar face el însuşi pentru dobândirea ei, în cele din urmă o simte ca dar al lui Dumnezeu. In textul nostru credinciosului i se cere să biruie fiara îndumnezeită a imperiului. Expresia "cel ce va birui va moşteni acestea" aminteşte de refrenul epistolelor către cele şapte Biserici: "Celui ce va birui îi voi da.".

Cele două fraze începute cu "Eu" (eya) amintesc formula foarte obişnuită în Evanghelia lui Ioan "Eu sunt". Moştenirea bunurilor din versetele 3-4 şi 6b se sprijină pe faptul că biruinţa împotriva împăratului pseudo-dumnezeu aduce cu sine filiaţia noastră faţă de Dumnezeu; de aceea îl şi moştenim, conform cu făgăduinţa făcută lui David (II Regi 7,14: "Eu îi voi fi lui tată, şi el îmi va fi mie fiu." Vezi şi Psalmul 88, 26-27. Textul "voi fi. fiu" este întâlnit şi în varianta : "Eu voi fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi Mie fii").

După modelul profetic, şi Ioan corelează ameninţări cu elemente mitice. Vezi 19, 20-21. Aici însă, ca şi în 21, 27 şi 22, 15, ameninţarea are un caracter mai direct. Lista din vers. 8 a celor care vor fi trimişi în iezerul de foc şi de pucioasă, la cea de a doua şi ultimă moarte, ne aminteşte lista paulină foarte lungă a celor pe care Dumnezeu i-a părăsit (Rom. 1, 28-32). Este posibil să fie vorba de liste generale cu păcate, folosite şi de Ioan în acest caz. De altfel, din moment ce drepţii şi martirii se află în atenţia lui Dumnezeu, toţi ceilalţi sunt ameninţaţi cu cea de "a doua moarte". Totuşi, "cei fricoşi" amintesc de riscurile persecuţiilor - sunt cei care dau înapoi (vezi Matei 13, 21); "necredincioşii" sunt cei puţini în credinţă, care ajung de obicei la apostazie; "cei spurcaţi" trebuie consideraţi cei care actafacientes, aceia care prin unele acte liturgice au acceptat cultul împăratului. Cât despre "ucigaşi şi desfrânaţi", dacă nu sunt înţeleşi în sensul general moral, ar putea fi vorba în cazul de faţă despre cei care se dedau la unele perversiuni sexuale legate de cinele comune închinate unor zeităţi păgâne şi cultului împăratului, după cum "ucigaşii" puteau fi cei care pârâu sau predau pe creştini autorităţilor imperiale.

"Fermecătorii" erau toţi cei care se ocupau cu orice fel de magie, iar închinătorii la idoli, foarte probabil, unii dintre creştini care alunecau în închinare la idoli. Caracterizarea tuturor acestora ca "mincinoşi" (înşelători) arată că Ioan îi are în vedere pe pseudo-creştini, care se înşeală sau vor să înşele pe alţii privind identitatea lor creştină, din moment ce inima lor înclină spre lucruri şi atitudini contrare credinţei creştine. In multe puncte ale Apocalipsei, cu multă claritate în epistolele către cele şapte Biserici din Asia, Ioan înfierează această falsitate a sufletului omenesc, înclinarea sa ciudată spre compromis prin cele mai imposibile subterfugii pentru evitarea adevărului (vezi 2, 2; 3, 9; 14, 5; 21, 27; 22,15).

In general, atenţia cititorului este atrasă aici spre ceva foarte important privitor la înţelegerea Apocalipsei: din texte ca cel pe care l-am analizat aici, unde se vede clar dependenţa lui Ioan de textele vechi-testamentare, ajungem să înţelegem corect întreaga carte, chiar şi pericopele acelea unde această dependenţă nu este atât de evidentă. Peste tot în Apocalipsă Ioan încearcă o nouă redare a eshatologiei Vechiului Testament din perspectiva creştină a hristologiei, exprimată prin imaginea Mielului.

Savvas Agouridis
Comentariu la Apocalipsa, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Comentriu la Apocalipsa"

 

.