Ceea ce ştiam eu despre monahi, înainte de a sosi la Valaam, era că se rugau şi munceau. Intr-adevăr, chiar şi o privire superficială asupra literaturii monahale îţi strecoară în nări un miros ce aduce a tămâie şi transpiraţie. Despre rolul decisiv pe care îl are odihna, în viaţa de mănăstire, se vorbeşte însă prea puţin. Un monah care ignoră odihna lăsată de Dumnezeu se autodistruge.

Cărarea ce se întindea de la debarcader prin pădure spre poiană, iar mai apoi trecea de cuptor, se termina, plină de mizerie, în nişte tufe dese, nu departe de o banya (o saună mică). Acolo, pe cât de bătătorită era cărarea, pe atât de deasă era iarba. Un pelerin, în timpul îndeplinirii sarcinilor zilnice face în medie, de-a lungul cărării, douăsprezece drumuri pe zi. Nu atât de frecventat, dar de obicei mai plăcut, era mersul săltăreţ prin micile tufişuri de buruieni de lângă drum, situate la vreo douăzeci de metri depărtare de banya. După câteva zile de încordare şi efort monahal, căldura şi umezeala unei ore în banya erau o încântare.

Construcţia veche din lemn avea un mic vestiar, chiar după uşa exterioară. O altă uşă dădea în camera de saună, unde erau nişte bănci şi un cuptor deschis. Întreaga clădire avea cel mult şase metri pătraţi. Inaintea intrării în banya se găseau aruncate tot felul de ramuri fragile şi desfrunzite de mesteacăn - uneltele locuitorilor banya din alte vremuri. Aceştia se loveau cu ramurile de mesteacăn pline de frunze pe pielea goală, pentru ca în acest fel să se deschidă porii şi să poată transpira. Astfel, toate felurile de impurităţi fizice erau îndepărtate de pe corp.

Când m-am întors Ia schit, după o zi lungă de muncă şi rugăciune, am mai avut încă destulă energie să intru în apa de lângă debarcader. Cu toate că pelerinajul nostru avea loc vara târziu, apa din Lacul Ladoga era neobişnuit de rece. Mai făcusem baie în apă rece, însă niciodată la temperaturi atât de scăzute. Neputând să stau mai mult de câteva minute în acea zăpadă lichidă, am ieşit din ea hotărât să ajung la banya. Şi am ajuns, iar dacă nu aş fi avut alte treburi zilnice de rezolvat, aş fi uitat să mai ies afară.

Ecosistemul ce împrejmuia banya, schitul şi întreaga mănăstire era de o frumuseţe sălbatică. De îndată ce am început să particip la munca şi rugăciunea de la Valaam, am descoperit că, oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, găseam o lume bogată şi odihnitoare. Faptul că munca ascetică se desfăşoară în acest mediu, încredinţează monahul că pacea şi curăţenia pentru care se sileşte el sunt de găsit în imediata lui apropiere. Pelerinii noştri se minunau privind stâncile, coastele, strâmtorile insulei. A te odihni îndeajuns, pentru a te putea bucura de creaţia lui Dumnezeu este la fel de important ca a recunoaşte cele şase zile de efort creator al lui Dumnezeu.

Ca urmaşi credincioşi ai poruncilor lui Dumnezeu, aceşti asceţi caută să cinstească principiul odihnei sabatice în ritmul vieţii lor din fiecare săptămână. Aceştia cred că Biblia nu numai că permite, ci şi cere ca o perioadă de odihnă pentru oameni, animale şi pământ. Odihna a fost gândită de Dumnezeu pentru a proteja umanitatea de o muncă fără de sfârşit, pentru a-i dărui forţe proaspete, necesare continuării vieţii. Chiar şi solul are nevoie de odihnă pentru a continua să producă.

Cum mă plimbam eu agale pe insulă şi mă uitam la monahii care îşi îndeplineau diferitele lor ascultări, ceva m-a uimit deodată foarte tare: monahii se mişcă încet. Nu mă refer neapărat la felul în care merg ei, ci la o anumită formă de viaţă mai măreaţă, mai subtilă. La Valaam era o adevărată teologie a mişcării. Sarcinile, care ar fi fost gata imediat, din perspectiva unei etici a hărniciei, cum ar ti, spre exemplu, construcţiile sau mutarea stivelor, erau îndeplinite cu o atitudine de nepăsare. In viziunea aceleaşi etici a hărniciei, monahii pot părea drept nişte leneşi incurabili. Eu, însă, ştiam că nu erau leneşi, aşa că am încercat să împac munca lor făcută fără nicio grabă cu duhovnicia lor avansată. Majoritatea monahilor muncesc din greu, numai că încet. Atunci mi-am spus că aici e vorba de o profundă preţuire a timpului.

Imi amintesc de acea veche expresie: „Opreşte-te şi miroase trandafirii.” Formula este lipsită de sens dacă e golită de chemarea la a face lucrurile fără grabă sau dacă nu dezvăluie câştigurile de care ne putem bucura dacă facem totul mai încet. Este greu să te bucuri de un trandafir înflorit, frumos mirositor dacă alergi repede pe lângă el. De aceea trebuie să ne odihnim pentru a preţui lucrurile.

De la Valaam am aflat că rugăciunea deasă ne aduce sănătatea sufletului, că în munca fizică este nevoie de seriozitate şi că perioada de odihnă este şi ea benefică. Henry David Thoreau întreba „De ce trebuie să trăim într-o grabă atât de mare, irosindu-ne viaţa inutil?”. Noi, cei care trăim într-o societate în care toate se fac repede, avem nevoie de exemplul monahismului pentru a ne aminti care este acel lucru care ne lipseşte. Şi ceea ce ne lipseşte poate fi ceva personal şi unic pentru fiecare dintre noi, asemenea firului de aur din viaţa noastră, care stă ascuns şi uitat pe undeva.

O prietenă de-a mea şi-a aflat firul de aur în timpul acestui pelerinaj la Valaam. Era vorba despre dreapta socotinţă, iar ea ştia că aceasta a început să lipsească din viaţa ei din momentul în care s-a implicat în viaţa socială. A venit la Valaam reînnoită în urma unui alt pelerinaj, care a ajutat-o să scape, printr-un program în doisprezece paşi, de pustiul pe care îl aducea în sufletul ei dependenţa de alcool. Iar a ajuta la restaurarea unei mănăstiri, era soluţia ideală pentru a-i ţine ocupate mâinile leneşe şi pentru a-şi reface ea însăşi viaţa.

Fiind asistent social, prefera o viaţă activă şi practică. Fire pragmatică, făcea tot ceea ce trebuia să facă prin orice mijloace, dacă era necesar. Se mişca prin capele, mergea la slujbe şi acţiona cu mare chibzuinţă, dezvăluind o parte din forţa pe care şi-o păstra pentru a le face altora dreptate. Pe faţa ei nu era nicio urmă de frivolitate, ci, pe ici pe acolo, doar câteva riduri, care-i trădau solemnitatea stoică. Cu greu o puteai surprinde râzând.

Intr-o după amiază, mă aflam, împreună cu alte persoane, în preajma ei, în timp ce îi punea tot felul de întrebări unui monah de la Valaam. Voia să afle despre milostenia pe care mănăstirea o făcea faţă de micul sat din apropiere. Satul era locuit de către bărbaţi, femei şi copii, care supravieţuiau aproape exclusiv din mâncarea pe care o primeau de la monahi. In viziunea prietenei mele, acest ajutor pe care mănăstirea îl acorda, era unul din motivele de a exista ale mănăstirii, iar interogaţia ei calmă părea deopotrivă să afirme şi să cerceteze.

Totuşi, cel mai greu lucru de acceptat pentru ea, era moleşeala de suprafaţă a vieţii de mănăstire. De îndată a identificat şi problema şi măsurile ce se impuneau, pentru a o rezolva. Le vorbea ascultătorilor săi, un monah şi un translator, despre cât e de groaznic să fii sărac, despre ruşinea de a muri de foame şi despre avantajele unei agriculturi bune, despre valoarea unui loc de muncă şi despre nevoia de a transforma aceste sate sărăcăcioase într-o mândră republică, care să se poată susţine singură. Cu respect şi politeţe, l-a întrebat elegant pe monah dacă nu cumva mănăstirea poate face mai multe pentru a ajuta. Dramatizând întrebarea ei, a arătat cu degetul spre un grup de monahi, care păreau a se relaxa. Luate toate în considerare, limbajul, gesturile şi subînţelesurile din vorbele ei aveau un mesaj precis: Nu sta acolo, fă ceva!

Monahul a ascultat totul. Apoi a explicat, prin translator, că mănăstirea ajută satul cu tot ceea ce acesta are nevoie pentru a supravieţui. Dar a mai spus că şi monahii trăiesc în sărăcie, deoarece monahul trebuie să trăiască în sărăcie şi smerenie în tot restul vieţii sale. El a sugerat cu blândeţe că noi, americanii, am venit la mănăstirea Valaam pentru a da o mână de ajutor doar pentru o vreme, în timp ce monahii de aici îşi ajută semenii întreaga lor viaţă. Toate lucrurile trebuie făcute cu dreaptă socotinţă: omul nu trebuie să muncească sau să slujească fără întrerupere, ci trebuie să ia o pauză pentru a se reface şi a se bucura. Omul trebuie să se oprească din munca sa şi să se odihnească aşa cum S-a odihnit Dumnezeu, în cea de a şaptea zi. Trebuie să învăţăm să dansăm, chiar dacă bombele iadului cad în jurul nostru. Intr-un singur cuvânt, prin limbajul, blândeţea şi înţelepciunea sa, voia să-i spună: Nu mai fă atâtea, linişteşte-te.

Aceste cuvinte au fost pline de învăţăminte pentru noi. L-am ascultat pe monah şi ne-am amintit că şi dragostea pentru lucrurile bune este închinare la idoli, dacă ne slăbeşte dragostea faţă de Hristos, Care a ştiut să găsească un echilibru între misiune şi meditaţie, între muncă şi odihnă. A munci în continuu pentru o lume mai bună poate fi şi o expresie subtilă a mândriei, ca şi cum noi am putea face lumea aşa cum vrem, bucurându-ne în acelaşi timp de acest rol important al nostru de a schimba lumea. Psalmistul spune „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Ps. 127, 1). Cu o imaginaţie restaurată rezidită de Hristos, putem crea şi noi, o lume total diferită de cea în care trăim acum. Dar Hristos rămâne Meşterul Faur, în timp ce noi suntem lucrătorii Săi; noi trebuie să slăvim Lumina, iar nu lucrurile care pot fi văzute datorită Luminii.

Astfel că, tot ceea ce am văzut în viaţa de mănăstire m-a încurajat să fiu atent la viteza cu care îmi trăiesc viaţa, m-a încurajat să iau aminte la paza minţii. Am venit la Valaam cu entuziasmul pe care îl are americanul pentru productivitate şi dintr-o lume ce preţuieşte stresul şi presiunea interioară ca indicatori cerţi ai faptului că cel puţin fac ceva, chiar dacă nu fac nimic de valoare. Dar paza minţii este cu totul altceva, este calitatea vieţii despre care vorbea Hristos în Predica de pe Munte, aceea de a alege în fiecare zi calea binecuvântată a Evangheliei; de a fi atenţi întotdeauna la starea inimilor noastre; de a ne ruga aşa cum am fost învăţaţi; de a ne bucura de fiecare zi în parte şi de a nu ne face griji pentru ziua de mâine. A fî atent înseamnă a fi conştient de tot ceea ce faci, iar a fi conştient înseamnă a trăi din plin.

In ebraică, există două cuvinte ce sugerează libertatea şi siguranţa pe care le dobândim o dată cu spaţiul şi cu lepădarea constrângerilor. Utilizând particulele yodh şi shin, se formează alte cuvinte, spre exemplu, yesha şi yeshua, care se referă Ia mântuirea tuturor lucrurilor. Observăm aici că spaţiul şi mântuirea sunt asociate, dar nu avem nevoie de un lexicon din limba ebraică pentru a înţelege de ce este atât de important spaţiul sacru pentru o viaţă deplină şi echilibrată. Mai mult, cred că fiecare dintre noi simte intuitiv nevoia de a avea un spaţiu sacru.

Când eram copil, mă atrăgeau acele versete din Sfânta Scriptură, care, înfăţişau activitatea impresionantă şi neobişnuită a lui Hristos, acel gen de activitate pe care am fi găsit-o pe prima pagină a tuturor ziarelor de acum două mii de ani. Bineînţeles că, nu miră pe nimeni preferinţa unui copil pentru episodul izgonirii negustorilor din templu şi al potolirii furtunii. Momentele mai liniştite, în care Hristos Se retrăgea pe deal pentru a se ruga în singurătate, erau mai puţin captivante. Dar, odată ce m-am maturizat şi am simţit nevoia de a dobândi pacea, tocmai aceste pasaje despre meditaţie şi rugăciune au devenit preferatele mele. Dumnezeu S-a odihnit, deci aşa trebuie să fac şi eu.

Atât monahii, cât şi monahiile nu fac totul perfect; au şi ei ispite şi păcătuiesc la fel ca fiecare om. Şi perioadele lor de odihnă pot fi uneori pură lenevie. Dar, pe durata pelerinajului meu la Valaam, încetineala existenţei părea, mai degrabă, intenţionată şi căutată. Era ca şi cum monahii ar fi acordat aceeaşi atenţie odihnei, aşa cum acordau muncii, rugăciunii şi sutelor de mici îndatoriri pe care le are orice om viu.

Când am primit binecuvântarea şi ascultarea împovărătoare de a merge pe insula principală pentru a experimenta viaţa de mănăstire pentru o întreagă zi, m-am mâhnit când am descoperit că au trecut abia câteva ore de la miezul nopţii, iar pentru mine a şi început ziua. După slujba aceea lungă, în zori, am avut parte de o masă rea şi de o lungă plimbare până la groapa cu nisip. Acolo, am lucrat ore întregi sub soarele dogorâtor, care a avut şi el, ore întregi, de lucru cu mine. Mai puteam respira şi eu puţin atunci când mai sorbeam, din când în când, din Lacul Ladoga. Totuşi, cu toate că aceste condiţii erau aspre, nu puteam să le las să-mi distrugă pacea interioară, care, cel puţin, le facea suportabile. Un suflet bolnav îl va distruge pe om mult mai repede decât îl poate distruge o împrejurare potrivnică: Iov a fost drept în vreme de ispită şi a aflat bunăvoinţă; prietenii săi, care l-au părăsit la greu, şi-au aflat osânda.

Intre suflet şi împrejurare există o relaţie tainică. A vorbi despre ecologie însemnă a vorbi despre legături, relaţii, intimităţi. înseamnă a considera un organism nu izolat, ci în relaţie cu tot ceea ce îl înconjoară. A privi cosmosul prin lentilele ecologiei - nikos, care se traduce prin „gospodăria unei familii” şi logos, care se referă la „studiu”, „ştiinţă” - înseamnă a lupta împotriva acelor forţe care ne pot despărţi şi izola de ceilalţi. Spre exemplu, nu putem regla temperatura din gospodăria noastră pentru a ne simţi noi confortabil, fără ca decizia noastră să nu-i afecteze pe cei de-ai casei sau pe vizitatori. Legătură dintre sine şi „orice altceva” este o mare responsabilitate şi totodată un dar măreţ.

Haosul poate avea un efect negativ asupra sufletului; sfinţii ne dezvăluie că un suflet poate avea un efect liniştitor asupra haosului. Paza minţii, o trăsătură pe care sfinţii ne încurajează să o cultivăm, înseamnă a priveghea asupra stării sufleteşti şi a discerne ce anume din ceea ce ne înconjoară ne tulbură şi ce anume ne împiedică să mergem înainte. Dar, e mai mult decât atât. In Sfânta Scriptură se spune că aceia care îl urmau pe Hristos făceau acest lucru nu datorită înfăţişării Lui, ci pentru că avea o prezenţă divină. El este Adevărul şi oamenii au reacţionat la Adevăr: unii ezitând, alţii refuzând să îl creadă. El este Viaţa şi cei care au recunoscut ce mare nevoie aveau de viaţă, au băut din plin din Izvorul cel viu. Sfântul Evanghelist Ioan spune că lisus este „lumina care luminează întru întuneric” (Ioan 1, 5).

Am putut vedea cu ochii mei această influenţă pe care o poate avea sufletul asupra mediului înconjurător şi în mod special, felul în care un suflet liniştit poate calma o mulţime dezlănţuită, prin experienţa avută pe una din insulele satelit ale Valaamului. La o distanţă de aproape un kilometru de marginea nord-vestică a insulei principale a Valaamului începe malul abrupt şi stâncos al (Sfintei) Insule Svyatoi. Lacul ce înconjoară insula nu este deloc prietenos. Pentru că insula se află la intersecţia vânturilor puternice, bărcile nu se pot apropia de ţărm. Adesea, vizitatorii sunt nevoiţi să admire insula doar de Ia distanţă.

Se pierde astfel ocazia de a vizita unul dintre locurile cale mai tainice şi austere ale Valaamului. La jumătatea secolului al XlV-lea, pe insulă a fost înfiinţat un schit. Tot ce a rămas acum este o clădire de bârne, o clopotniţă cu o singură cupolă, o fântână hexaedrică şi o galerie din lemn, de-a lungul ţărmului nordic. Pe o stâncă se află o cruce mare, cu trei braţe, binecuvântând parcă păduricea deasă de copaci de mai jos. Cândva, aici locuiau opt monahi care duceau o viaţă foarte aspră. In zilele de sărbătoare, slujbele se ţineau în biserică, iar în restul zilelor se citea Psaltirea neîncetat. Dedesubtul crucii se găseşte, săpată între stânci, o chilie atât de mică, încât numai o persoană gârbovă poate intra în ea. Ni s-a spus că cei care au locuit acolo aveau sufletul plin de pace.

Când ni s-a prezentat planul de a vizita insula, cu grupul nostru de pelerini, ne-am bucurat cu toţii. Aflând cât de ameninţat era acest plan de ţărmurile accidentate ale insulei, ne-am întristat. Părintele diacon Iacob a spus că se va apropia de un om de pe insula principală a Valaamului pentru „a cere permisiune”. Ciudat, m-am gândit eu.

Chiar dacă, fiecare monah de la Valaam ne-ar ura drum bun din tot sufletul, niciunul nu ar putea să apară pe punte şi să poruncească valurilor să se liniştească. Lacul Ladoga poate fi aprig şi, cum noi eram predispuşi pericolului, cel mai bun lucru pe care-l puteam spera era acela de a admira din depărtare Insula Svyatoi, prin lentilele unui aparat foto.

Intr-o seară, înainte de amurg, părintele diacon Iacob ne-a chemat, pe majoritatea dintre noi, pe doc. Am urcat la bordul unui vas şi am navigat întâi spre nord, apoi spre vest în jurul insulei principale. S-a răspândit vestea că părintele diacon a primit binecuvântarea să viziteze Insula Svyatoi. De fapt, vestea s-a răspândit în tăcere şi cu mare respect. Cum ne mişcăm domol deasupra apei, toată lumea vorbea doar în şoaptă. De când grupul nostru a sosit la Valaam, Lacul Ladoga nu a fost atât de liniştit niciodată ca acum. In ceaţa aurie a serii, vasul nostru aluneca uşor printre valurile line. Parcă pluteam deasupra unei oglinzi netede şi lichide, pe care nu era nici urmă de valuri.

Părintele diacon nu părea deloc surprins. La urma urmei, el a primit binecuvântarea de a vizita Insula Svyatoi de la Părintele Rafail, unul din bătrânii mănăstirii, pentru care, dintr-o dată, am simţit cu toţii o mare admiraţie.

JOHN OLIVER

ATINGÂND GERUL, Editura Theosis

Cumpara cartea "Atingand cerul"

 

• Odihna si linistea mintii
  Publicat in : Editoriale
• Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
  Publicat in : Religie