Papa renunta la titlul de Patriarh al Occidentului

Papa renunta la titlul de Patriarh al Occidentului Mareste imaginea.


Papa renunta la titlul de "Patriarh al Occidentului".
Semnificatiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani

Pe 1 martie 2006, cotidianul italian de mare tiraj Corriere della Sera isi informa cititorii din surse vaticane ca in editia pe acest an a periodicului Annuario Pontificio s-a produs o schimbare in titlurile oficiale ale papei. Din 1969 incoace papei i se atribuiau invariabil urmatoarele noua titluri: (1) "episcop al Romei", (2) "vicar al lui Iisus Hristos", (3) "succesor al printului Apostolilor", Petru, (4) "pontif suprem al Bisericii universale", (5) "patriarh al Occidentului", (6) "primat al Italiei", (7) "arhiepiscop si mitropolit al provinciei Romei", (8) "suveran al statului Vatican" si (9) "slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu". In 1969, papa Paul VI eliminase finalul titlului "suveran al statului Vatican domnind slavit" si adaugase faimoasa expresie a papei Grigorie I cel Mare "servus servorum Dei".

Informatia se dovedise corecta.

Pe 10 martie aparand si in librarii editia pe 2006 a lui Annuario Pontificio - prima de dupa alegerea pe 19 aprilie 2005 a cardinalului Joseph Ratzinger ca papa sub numele de Benedict XVI, caruia ii fusese prezentata spre aprobare oficiala pe 14 februarie 2006 -s-a putut constata ca din lista celor noua titluri oficiale ale pontifului roman lipsea intr-adevar titlul al cincilea, cel de "patriarh al Occidentului". Modul neobisnuit in care s-a operat aceasta modificare - fara nicio explicatie oficiala - a lasat inevitabil loc speculatiilor.

Primele reactii au fost de altfel contradictorii. Cardinalul Achile Silvestrini sustinea ca e vorba de un "gest ecumenic" motivat de dorinta de a elimina orice confuzie sau comparatie intre jurisdictia sa universala si cea particulara a patriarhilor rasariteni: primatul universal papal este unul "petrin" si nu trebuie confundat cu prerogativele unui patriarh, fie el si al Occidentului.

Departe de a-l interpreta intr-un sens "ecumenic", prima reactie ortodoxa - comentariul episcopului Austriei al Patriarhiei Moscovei, Ilarion Alfeiev -a fost una negativa: renuntarea papei la titlul traditional, vechi de 1500 de ani, de "patriarh al Occidentului" e menita doar "sa confirme pretentia de jurisdictie universala din celelalte titluri "monarhice" ale papei, care nu vor fi niciodata acceptate ca atare de catre ortodocsi, cele de "vicar al lui Hristos", unic "succesor al Sfantului Petru" si "pontif suprem al Bisericii universale", la care ar fi trebuit renuntat mai intai daca ar fi existat dorinta de progres ecumenic". "E un mister cum anume ar putea aceasta omitere ameliora relatiile cu ortodocsii".

Desi operata fara explicatii, decizia de a omite titlul de "patriarh al Occidentului" nu era chiar o surpriza pentru cunoscatorii teologiei si ecleziologiei catolice. Joseph Ratzinger avansase inca din 1969, pe cand era profesor de dogmatica in Regensburg, ideea unei distinctii clare intre rolurile papei de "primat universal" si de "patriarh". Intr-un studiu cu titlul "Primat si episcopat" aparut in 1969 in cartea sa Das neue Volk Gottes, el afirma urmatoarele: "Imaginea unui stat centralizat pe care Biserica Catolica a oferit-o pana la ultimul Conciliu nu decurge din ministeriul petrin, ci din stransa lui amalgamare cu functia patriarhala care a sporit tot mai mult in decursul istoriei si care-i revenea episcopului Romei pentru intreaga crestinatate latina. Dreptul canonic uniform, liturghia uniforma, numirea uniforma a episcopilor de catre centrul roman, toate acestea nu fac in chip necesar parte din primat, ci rezulta din stransa unire a acestor doua functii. De aceea pe viitor sarcina ce trebuie luata in considerare va fi aceea de a distinge iarasi mai clar intre functia propriu-zisa a succesorului lui Petru si oficiul patriarhal, si de a crea, acolo unde e necesar, noi patriarhii detasandu-le de Biserica latina. Atunci unitatea cu papa n-ar mai insemna incorporarea intr-o administratie uniforma, ci doar inserarea intr-o unitate de credinta si comuniune in care papei i se recunoaste puterea de a da interpretari autoritative ale revelatiei date in Hristos, si a carui autoritate e acceptata ori de cate ori e data intr-o forma definitiva. intr-un viitor nu prea indepartat se va putea lua in considerare faptul daca nu cumva bisericile din Asia si din Africa, asemenea celor ale Rasaritului, nu s-ar putea infatisa drept "patriarhii" autonome sau "mari biserici", sau oricum s-ar putea numi in viitor asemenea ecdesiae in Ecclesia."

In acelasi sens unii teologi - ca Michel Magee in teza sa despre "Institutia patriarhala in Biserica Catolica" sustinuta in februarie 2006 la Universitatea Gregoriana - pledeaza pentru o distinctie clara intre rolul papei de "pastor" universal si "patriarh al Occidentului" sau conducator al Bisericii latine. De altfel chiar si acum papa isi exercita primatul in mod diferit in Biserica latina si in cele greco-catolice: daca, de exemplu, numeste direct pe arhiepiscopul Parisului sau New York-ului, in schimb doar recunoaste episcopii ucraineni ori maroniti alesi de sinoadele locale. Unii teologi care militeaza pentru crearea de noi patriarhate catolice in Africa, Asia si cele doua Americi, fiecare cu specificul si autonomia lor locala, au sugerat ca renuntarea la titlul de "patriarh al Occidentului" ar putea fi un prim pas in aceasta directie, papa devenind un fel de "patriarh al latinilor" facand loc altor patriarhi in traditia crestinismului catolic.

Mai putin ipotetica decat aceasta interpretare ramane insa legatura deciziei de omitere cu cartea Papa Patriarca d'Occidente? Studio storico-dottrinale, Roma, 1990, scrisa de teologul franciscan Adriano Garuti, profesor la Universitatea Lateranum din Roma, si intre 1975-2003 membru si colaborator al cardinalului Joseph Ratzinger in cadrul Congregatiei pentru Doctrina Credintei. Potrivit acestuia, titlul de "patriarh" e de origine imperiala bizantina si urmareste inserarea papei ca "primus inter pares" in "pentarhia" vechilor scaune ale Bisericii vechi: Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol si Roma. Utilizarea de catre papa a titlului de "patriarh" ar fi o diminuare si slabire inacceptabila a autoritatii papale.

Abandonarea lui echivaleaza, asadar, cu o respingere a incercarilor de a impune notiuni rasaritene ecleziologiei catolice. Sau, in cuvintele din 10 martie ale iezuitului Robert Taft, profesor la Institutul Pontifical Oriental din Roma, gestul trebuie inteles ca "un refuz din partea Vaticanului de a pune problema primatului petrin intr-un cadru care nu-i este propriu", intrucat a-1 numi pe papa "patriarh al occidentului" ar putea fi vazut drept "o incercare de a orientaliza ecleziologia universala".

In fata acestor reactii si comentarii, pe 22 martie 2006, Consiliul Pontifical pentru Unitatea Crestinilor, prezidat de cardinalul Walter Kasper, a emis sub forma unui comunicat o scurta "Clarificare" pe aceasta tema (www.zenit.org). Potrivit acesteia, in primul mileniu crestin au existat doua evolutii diferite in ce priveste structurarea comuniunii Bisericii la nivel universal: intre 381-451 in Rasarit se formeaza cele cinci patriarhii, clar delimitate teritorial ale "pentarhiei" sanctionata de legislatia imparatului Iustinian (527-565) si in care papa era inclus ca primul intre cei cinci patriarhi. Roma a favorizat in schimb primatul apostolic petrin si ideea a trei scaune petrine: Ierusalim, Alexandria si Roma. Fara a folosi titlul de "patriarh al Occidentului", papa apare drept cel dintai dintre cei cinci patriarhi ai "pentarhiei" in actele Sinodului constantinopolitan din 869-870, precum si in hotararile Conciliilor Lateran IV (1215) si Florenta (1439). Primul care a folosit titlul de "patriarh al Occidentului" a fost papa Teodor in anul 642, dupa care el apare doar ocazional si fara o semnificatie clara. A revenit in secolele XVI-XVII, in contextul unei inmultiri generale a titlurilor pontificale,"

In Annuario Pontificio aparand pentru prima data in 1863. Intrucat astazi termenul "Occident" nu mai are un sens "geografic", ci "cultural", el putandu-se referi si la SUA, Australia sau Noua Zeelanda, titlul de "patriarh al Occidentului" - care se refera la jurisdictia speciala a episcopului Romei asupra Bisericii latine - "a ajuns invechit si practic inutilizabil". "Insistarea pe mentinerea lui nu mai are sens", mai ales acum, cand in Biserica Romano-Catolica au fost create pentru nevoile regionale asa-numitele "conferinte episcopale". In concluzie, omiterea titlului de "patriarh al Occidentului" ar exprima din partea Vaticanului doar "un realism istoric si teologic", cu alte cuvinte abandonarea unei notiuni imprecise si invechite, si "renuntarea la o pretentie care ar putea fi utila dialogului ecumenic". In niciun caz ea "nu schimba cu nimic recunoasterea solemna a vechilor Biserici patriarhale (cf. Lumen Gentium 23)" si "nu implica noi pretentii".

Pe 8 iunie 2006, secretariatul Sfantului Sinod al Patriarhiei Ecumenice posta pe internet (www.ec-patr.gr) o "Declaratie" oficiala rezultata din discutiile care au avut loc la intrunirea Sfantului Sinod din Fanar pe tema consecintelor posibile pentru relatiile ortodoxo-catolice ale omiterii din Annuario Pontificio a titlului "patriarh al Occidentului" cu mentinerea celor de "vicar" si "pontif suprem" in lumina discutiilor generate si a "clarificarii" oficiale a Consiliului Pontifical pentru Unitate. "Declaratia" incepe prin a sublinia "semnificatia deosebita" a acestui gest pentru dialogul teologic dintre cele doua Biserici, a carui reluare era prevazuta pentru luna septembrie (1). Se arata apoi ca dintre toate titlurile papale cel de "patriarh al Occidentului" a fost acceptat fara probleme in Rasarit atat in mileniul I in interiorul "pentarhiei", cat si in mileniul II. El exprima "constiinta limitelor geografice ale oricarei jurisdictii bisericesti", care "n-a incetat sa fie o componenta fundamentata a ecleziologiei ortodoxe".

In virtutea ei, dupa Schisma Patriarhia Ecumenica a refuzat sa creeze episcopii in Occident si a protestat mereu impotriva crearii unei ierarhii latine in Rasarit (2). Evident, evolutiile istorice din ultimul mileniu au schimbat situatia atat in Rasarit, cat si in Apus. In Rasarit "pentarhia" initiala "a slabit" si au aparut noi patriarhii si Biserici Ortodoxe autocefale. Este vorba de un "fapt istoric incontestabil", dar din punct de vedere canonic exista o "distinctie" intre noile patriarhii (care n-au fost sanctionate de un Sinod Ecumenic) si vechile patriarhii ale "pentarhiei" care beneficiaza de aprobarea unor Sinoade Ecumenice, si intre care "primul loc apartine Patriarhiei Occidentului de sub episcopul Romei, chiar daca comuniunea ei cu Bisericile Ortodoxe a fost intrerupta dupa Schisma din 1054. Acest fapt ramane intotdeauna foarte important pentru abordarea de catre ortodocsi a chestiunii primatului episcopului Romei in cazul restaurarii comuniunii depline intre cele doua Biserici"(3). Ca termenul "Occident" a primit recent un sens cultural transeuropean mondial e "un fapt la fel de incontestabil". "Cu toate acestea insa ar fi de neconceput pentru ecleziologia ortodoxa sa denunte principiul geografic si sa-l inlocuiasca in structura Bisericii cu unul "cultural".

Unitatea Bisericii nu poate fi conceputa ca suma unor Biserici distincte cultural, ci ca unitatea unor Biserici locale, adica determinate geografic. Indepartarea titlului de "patriarh al Occidentului" nu trebuie sa duca la absorbtia "jurisdictiilor" bisericesti distincte geografic de catre o Biserica "universala" constand din Biserici distincte pe baza fie de "cultura", de "confesiune" sau "rit". Chiar si in conditiile istorice de azi, Biserica Una trebuie privita din punct de vedere ecleziologic drept unitatea unor Biserici locale depline"(4). Faptul ca Benedict XVI a renuntat la titlul de "patriarh al Occidentului", mentinand titlurile de "vicar" si "pontif suprem" - "care implica o jurisdictie universala a episcopului Romei asupra intregii Biserici, ceva ce ortodocsii n-au acceptat niciodata" - "creeaza serioase dificultati". In primul rand, "devine greu de folosit" de acum inainte notiunea de "Biserici-surori" introdusa la inceputul secolului XIII de patriarhul ecumenic Ioan X Kamateros ca raspuns la pozitiile papei Inocentiu III si reluata si promovata in anii '60 ai secolului XX de papa Paul VI si patriarhul ecumenic Atenagora (5). Data fiind reinceperea dialogului teologic ortodoxo-catolic programata pentru luna septembrie 2006, Patriarhia Ecumenica isi exprima in final dorinta "de a nu se mai adauga alte dificultati unei chestiuni atat de spinoase ca aceea a primatului episcopului Romei" si tine sa reaminteasca principiul formulat in 1967 de profesorul Joseph Ratzinger potrivit caruia "Roma nu poate cere Rasaritului in ce priveste chestiunea primatului mai mult decat s-a formulat si aplicat in primul mileniu". "Un astfel de principiu insotit de o ecleziologie de comuniune, care plaseaza fiecare aspect al primatului in contextul structurii sinodale a Bisericii, ar facilita mult efortul de a solutiona o chestiune extrem de serioasa pentru unitatea Bisericii lui Hristos", se spune in finalul "Declaratiei" Patriarhiei Ecumenice.

Chestiunea "patriarhiei Occidentului" pune in joc, asadar, o problema istorica si ecleziologica decisiva pentru relatiile dintre Rasaritul si Apusul crestin, intrucat arata ca e vorba de doua conceptii diferite despre Biserica la nivel universal. Pentru Rasarit, Biserica universala nu este monolitica si uniforma, ci e alcatuita dintr-o comuniune - de tipul unitate in multiplicitate - de Biserici regionale sau "patriarhii" egale intre ele in demnitate. In conformitate cu acest model ecleziologic sanctionat de canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon (451) (reluat de canonul 36 al Sinodului V-VI "Trullan" din 692), in Imperiul Bizantin a functionat in primul mileniu asa-numita "pentarhie" a celor cinci scaune patriarhale principale ale lumii crestine, egale intre ele, in frunte cu Biserica Romei, al  carei primat universal n-a fost insa definit mai indeaproape de Sinoadele  Ecumenice. "Pentarhia" a functionat astfel efectiv pana in secolul IX, cum arata Sinoadele constantinopolitane din 869-870 si 879-880, unde papa apare ca primul dintre cei cinci patriarhi. Titlul de "patriarh al Occidentului", acordat episcopului Romei, apare pentru prima data intr-o scrisoare a imparatului Teodosie II (408-450) catre papa Leon I cel Mare (440-461) si e atestat documentar ca folosit pentru prima data de un papa in anul 642 de  catre papa grec Teodor I (642-649); tot in secolul VII resedinta papei din Lateranum apare in documente cu titlul de "Patriarhium".

Nu trebuie insa pierdut din vedere ca Biserica Romei a refuzat sa recepteze atat canonul 28 de la Chalcedon, cat si Sinodul Trullan, si ca n-a avut niciodata constiinta de a constitui o simpla "patriarhie" in sensul "pentarhiei". Acestei "pentarhii", ca institutie politico-bisericeasca stabilita de Sinoadele Ecumenice si ratificata de Imperiul Bizantin, deci de drept bisericesc-uman, Roma i-a opus inca din secolul IV constiinta unui primat universal "apostolic", "petrin", de drept divin, a carui autoritate morala si de instanta de casatie (sanctionata de canoanele 3-5 ale Sinodului de la Sardica, 343), s-a transformat treptat in pretentii de jurisdictie universala cu papii Nicolae I (858-867), Grigorie VII (1073-1085) sau Inocentiu III (1098-1216), pretentii dogmatizate sub Pius IX de Conciliul Vatican I (1870). Daca, exceptand Sinoadele constantinopolitane din secolul IX, Roma a refuzat in primul mileniu "pentarhia" imperiala, careia i-a opus teoria "apostolica" a celor trei scaune "petrine" (Ierusalim, Alexandria si Roma), in mileniul II Roma a recunoscut-o oficial la Conciliile Lateran IV (1215) si Florenta (1439).

Dar "patriarhiile" rasaritene recunoscute aveau un alt continut canonic: nu mai erau stabilite de Sinoadele Ecumenice, ci instituite prin delegatie de autoritate, direct de catre papa; "pentarhiile" devin astfel institutii de drept bisericesc create de Roma, al carei primat universal "petrin" este de drept divin. Astfel, daca in primul mileniu primatul "petrin" al Romei era incadrat in comuniunea sinodala a "pentarhiei" si a Sinoadelor Ecumenice, in cel de-al doilea mileniu, dupa Schisma, Rasaritul a continuat sa functioneze sinodal fara o autoritate "petrina" universala (sinodalitate reala si primat "petrin" virtual), iar in Apus, primatul "petrin", devenit monarhie cu jurisdictie universala, a anulat tot mai mult sinodalitatea si catolicitatea Bisericilor regionale patriarhale (primat "petrin" real si sinodalitate virtuala).

Decizia de a aboli titlul virtual al papei de "patriarh al Occidentului" la inceputul celui de-al treilea mileniu crestin vine in logica fireasca a evolutiei ecleziologiei catolice din el de-al doilea mileniu. Schisma din 1054, infrangerea conciliarismului in secolul XV, contrareforma in secolele XVI-

XVII, mondializarea catolicismului prin misiuni si centralizarea crescanda a papalitatii in secolele XIX-XX, au facut ca pentru credinciosii catolici - dintre care doua treimi nu mai sunt europeni - titlul de "patriarh al Occidentului" sa nu mai aiba niciun sens concret. Decizia de a aboli o realitate virtuala e in acelasi timp o recunoastere a caracterului mondial al catolicismului si un refuz al incercarilor de a impune o notiune rasariteana ecleziologiei catolice.

Asadar, papa nu mai este un patriarh intre altii. Asa cum s-a putut vedea, acest mesaj e ambiguu si el a putut si poate fi citit in mai multe feluri:

- fie ca o autolimitare a jurisdictiei pontificale si o sporire a comuniunii in interiorul romano-catolicismului prin crearea de noi patriarhii in sanul lui (in sensul preconizat de profesorul Ratzinger in 1971),

- fie, in sens diametral opus, ca o si mai mare diminuare a comuniunii in interiorul romano-catolicismului, in care nu vor aparea alte patriarhii (limitate exclusiv la traditia orientala) si o sporire a jurisdictiei universale nemijlocite asupra intregii Biserici Catolice, precum si ca un avertisment dat ortodocsilor in ce termeni nu va fi posibila discutarea temei primatului Romei in ajunul relansarii dialogului teologic intre cele doua Biserici. Ca aceasta e interpretarea cea mai aproape de intentia lui Benedict XVI o arata paralelismul situatiei din 2006 cu cea din 2000.

Pe 30 iunie 2000 - cu doar zece zile inainte de lucrarile celei de-a VIII-a sesiuni plenare a dialogului oficial ortodoxo-catolic de la Baltimore (9-19 iulie 2000) - cardinalul Joseph Ratzinger trimitea in secret tuturor presedintilor Conferintelor Episcopale romano-catolice din lume faimoasa Nota asupra expresiei "Biserici-surori" (cf. textul si comentariile mele in Renasterea, Cluj -Napoca, nr. 10, octombrie 2000, pp. 8-9). Luand atitudine impotriva "ambiguitatii" utilizarii ei in spatiul catolic, "nota" cerea la punctele 10-11 rezerva si prudenta in utilizarea acestei expresii, intrucat deviaza de la doctrina catolica oficiala, potrivit careia doar Biserica Romei poate fi chemata si "sora" a celorlalte Biserici particulare, in schimb Biserica Catolica nu poate fi numita "sora" niciunei Biserici particulare sau a unui grup de Biserici particulare (ci doar, eventual, Biserica "mater et magistra"). Punctul 3 al "notei" preciza urmatoarele: "In literatura crestina expresia ["Biserici-surori"] incepe sa fie folosita in Rasarit atunci cand din secolul V incepe sa castige teren ideea "pentarhiei", potrivit careia in fruntea Bisericii stau cinci patriarhi, iar Biserica Romei are primul loc intre aceste Biserici-surori patriarhale. In aceasta privinta trebuie notat insa, ca niciun pontif roman n-a recunoscut vreodata aceasta echivalare a scaunelor, nici n-a acceptat ca Bisericii Romei sa i se dea numai un primat de onoare. Trebuie subliniat si ca aceasta structura patriarhala tipica pentru Rasarit nu s-a dezvoltat niciodata in Occident."

In martie 2006 - cu sase luni inainte de cea de-a IX-a sesiune plenara a dialogului teologic ortodoxo-catolic, prevazuta sa se desfasoare intre 18-25 septembrie la Belgrad, pe tema nevralgica a "sinodalitatii si autoritatii" in Biserica - cardinalul Ratzinger, devenit in aprilie 2005 papa Benedict XVI, renunta, fara explicatii de data asta, la titlul de "patriarh al Occidentului". Mesajul nu este din pacate incurajator pentru dialogul teologic. Papa vrea sa impiedice reinterpretarea primatului sau in termenii ecleziologiei rasaritene si ai primului mileniu crestin si reafirma o ecleziologie de tip juridic universalist si descendent, cea latina a mileniului II. Potrivit acesteia, Biserica e unic popor al lui Dumnezeu distribuit in Biserici "particulare", toate Biserici-fiice ale unei unice Biserici-mame, in acelasi timp universala si locala, Biserica Romei, in fruntea careia sta episcopul local si universal al Romei investit "de jure divino", in virtutea succesiunii primatului "petrin" in cadrul colegiului apostolilor, cu jurisdictie universala si autoritate episcopala absoluta si imediata asupra tuturor episcopilor si credinciosilor (cf. Lumen Gentium 22, 1964). Acestei ecleziologii, Biserica Ortodoxa ii opune ecleziologia apostolica patristica ascendenta, sacramental-euharistica, a unor Biserici locale unite in comuniunea credintei, Tainelor si iubirii, si a caror universalitate se exprima in comuniunea de tip sinodal a unor Biserici-surori egale in interiorul ordinii canonice a primatilor stabilite de Sinoadele Ecumenice, pentru ca astfel Biserica sa reflecte la toate nivelurile - local, regional si universal - modelul vietii de comuniune a Sfintei Treimi (in conformitate cu canonul 34 apostolic. Precum se vede, aceste doua ecleziologii continua sa fie dificil conciliabile. Ecleziologia de comuniune este inca inteleasa in mod diferit in Rasarit si in Apus.

Arhid. prof. dr. Ioan I. ICA jr

.

11 Februarie 2008

Vizualizari: 2856

Voteaza:

Papa renunta la titlul de Patriarh al Occidentului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE