Prieteni adevarati

Prieteni adevarati Mareste imaginea.

Ritmul agitat din Sydney mă cam dobora. Nu aveam nicio supraveghere de locuinţă la orizont care să mă ţină acolo, aşa că m-am mutat către sud ca să trăiesc un nou capitol în Melbourne. Trecuseră câţiva ani de când plecasem, aşa că a fost minunat să mă întorc şi să mă delectez cu deliciile unui oraş într-atât de minunat creativ şi să-mi revăd vechii prieteni. De asemenea, reputaţia mea de supraveghere a locuinţelor mă precedase, astfel încât agenda mea a fost din nou plină de programări, cât ai zice peşte.

Insă prima casă în care am locuit a fost casa de vacanţă a lui Mărie, şefa mea de la centrul prenatal din Sydney.

Se afla cam la o oră sud de Melbourne, pe adorabila peninsulă Mornington şi era plină de energia ei, făcându-mă instantaneu să mă simt ca la mine acasă. Era toamnă când am ajuns şi am petrecut primele două : săptămâni plimbându-mă pe stâncile accidentate, în timp ce apa clipocea mai jos. Plimbările lungi, îmbrăcată gros într-un pardesiu mare şj cu pălăria pe cap, prin rafalele vântului rece dinspre ocean ma făceau să mă simt foarte vie. Imi plăcea să mă plimb aşa. Pe urmă, cuibărită în casă, focul care ardea, îmi petreceam serile scriind şi cântând la chitară.

Chiar dacă aş fi putut face acest lucru la nesfârşit, aveam nevoie şi de un venit şi astfel am ajuns să o îngrijesc pe Elizabeth. In unele puncte de vedere, situaţia ei era dureroasă pentru mine, insâ învăţam să accept că fiecare dintre noi are de învăţat alte altii. Ceea ce altora li se poate părea o situaţie tragică reprezenta o extraordinară ocazie de dezvoltare şi de învăţare pentru persoana implicată.

Faptul că mă luptam cu propriile mele probleme mă învăţa să descopăr daruri în această învăţătură şi reuşeam să găsesc o mulţime de binecuvântări în tot trecutul meu. Am descoperit multe lucruri bune, daruri care nu ar fi ajuns la mine dacă aş fi crescut într-o familie perfectă, în măsura în care aşa ceva chiar există. Prin intermediul împrejurărilor din viaţa mea am învăţat puterea, iertarea, compasiunea, bunătatea şi multe alte lecţii, pentru care eram recunoscătoare şi care mă transformau zi de zi într-un om mai bun.

Aşa că am fost obligată să mă detaşez puţin de pacienţi şi să accept că eu nu aveam de unde să ştiu care erau lecţiile pe care veniseră să le înveţe pe această lume. Indiferent care fuseseră motivele pentru care îşi atrăseseră viaţa pe care o duceau, nu de mine depindea să-i salvez. Eu existam lângă ei numai pentru a le da îngrijiri pline de iubire, prietenie, acceptare şi bunăvoinţă în ultimele lor săptămâni de viaţă. Dacă asta îi ajuta să-şi găsească pacea interioară, aşa cum se întâmpla uneori, munca mea era şi mai plină de satisfacţii. Cum se spune, dacă dai, primeşti şi eu în mod cert primeam multe binecuvântări în această activitate.

Munca aceasta cu persoane aflate pe patul de moarte a fost şi o onoare. Prin toate amintirile şi poveştile lor, se transforma propria mea viaţă. A fost un dar incredibil să vin în contact la vârsta mea cu tot ceea ce înţeleseseră ei din viaţa lor. Deja începusem să implementez în viaţa mea învăţăturile de la pacienţi, fără a trebui să mai aştept să ajung şi eu pe patul de moarte şi apoi să regret aceleaşi lucruri. Când ajungeam în casa fiecărui pacient păşeam de fiecare dată într-o lume nouă de învăţături pentru mine Insămi-fiecare casă era o sală de clasă diferită, oferind fie lecţii noi, fie lecţii similare din perspective diferite. Indiferent care era cazul, absorbeam foarte mult.

Elizabeth nu era o femeie bătrână, avea numai în jur de cincizeci şi cinci de ani. Fusese alcoolică în ultimii cincisprezece ani iar în momentul acela era pe moarte din cauza unor afecţiuni asociate. In timp ce ea se odihnea, în dimineaţa în care am sosit eu, fiul ei m-a familiarizat cu locuinţa şi cu starea ei. De asemenea, mi-a explicat că familia decisese să nu-i spună că era pe moarte. O, Doamne, mi-am spus eu, „o luăm iarăşi de la capăt".

Cu dorinţa mea de auto-dezvoltare şi căutare a păcii interioare, am încercat întotdeauna să trăiesc cât mai mult cu putinţă în prezent. In cazul lui Elizabeth, mi-am dat seama că aceasta avea să fie singura cale posibilă de ieşire din situaţie. Dacă m-ar fi întrebat dacă era pe moarte, m-aş fi descurcat pe moment, fără să stau să mă gândesc cum să procedez până atunci, acceptând faptul că era posibil ca ea să nu întrebe niciodată - însă nu aveam de gând să o mint.

Elizabeth era înconjurată de confuzie şi disperare. Familia îndepărtase din casă alcoolul până la ultimul strop, încuindu-l într-un dulap din garaj, de unde se serveau ei înşişi de câte ori aveau nevoie. Fiind bolnavă şi pe patul de moarte, deciseseră să i-l ia complet de la îndemână. Acesta a fost unul dintre lucrurile care mi s-au părut zdrobitoare. Oricum murea, aşa că de ce s-o mai expună şi chinurilor sevrajului, după toate cele? Dar pe de altă parte, nu era viaţa mea, nici treaba mea să iau decizia asta.

Alcoolismul la alte persoane a fost un lucru cu care am venit în contact de la o vârstă foarte tânără. Ulterior, lucrând în industria hotelieră, pe insulă şi cât am călătorit, am venit în contact şi mai mult cu alcoolismul. Alcoolul nu scoate din nimeni ce e mai bun şi nu face decât să distrugă bunătatea alcoolicului, distruge familii. Prietenii, cariere şi inocenţa copiilor care vin în contact cu el. La fel stau lucrurile şi în cazul altor dependenţe. Singurul lucru adevărat pe care îl scot la iveală cel mai bine, la toată lumea, este iubirea.

Insă alcoolismul este şi o boală. Şi fiind o boală care se poate trata, suferindul are nevoie de un sprijin permanent şi plin de iubire Pentru a scăpa de acest obicei şi pentru a începe să creadă în el însuşi şi în potenţialul lui de a avea o viaţă mai bună. Mie una mi s-a părut că a-l scăpa pe un alcoolic cronic de dependenţa aceasta a lui, fără sprijin sau explicaţii, este un lucru absolut îngrozitor.

Elizabeth ştia doar că era bolnavă. Era complet lipsită de energie. Avea nevoie de ajutor cu aproape orice şi îşi pierdea apetitul văzând cu ochii. De asemenea, era disperată din cauza lipsei alcoolului. Familia îi dezvăluise numai că medicul spusese să nu fie lăsată să bea „pentru o vreme". Am avut nevoie de putere să nu-i judec, mai ales văzându-i cum beau alcool ei înşişi în mod regulat, în timp ce i-l refuzau unei femei aflată pe patul de moarte. Dar cine mă credeam eu, să spun care trebuiau să-i fie lecţiile din viaţă?

Starea ei generală de slăbiciune nu i-ar fi mai permis lui Elizabeth să iasă şi să umble. Familia interzisese, de asemenea, şi vizitele unora dintre prietenii ei, pentru că erau băutori. Aşa că nu era surprinzător să o vezi pe Elizabeth disperată şi confuză, rămasă fără toate plăcerile ei.

Acceptase interdicţia prietenilor ei de pahar cu o resemnare tăcută, cu toate că i se luase cu mult mai mult de-atât. Elizabeth făcuse parte din comitetele mai multor societăţi de caritate înainte să se îmbolnăvească atât de grav. Aceşti prieteni fuseseră legătura ei cu lumea exterioară şi cu viaţa ei anterioară.

După şase sau şapte săptămâni petrecute împreună, forţa începea să-i dispară şi mai accentuat, în vreme ce îi creştea nevoia de odihnă. Elizabeth era destul de amuzantă, într-un mod neevident. In unele momente cât se poate de neaşteptate scotea la iveală un umor foarte sec. Uneori îmi aminteam, acasă fiind, după o tura, unele din remarcile ei şi mă trezeam zâmbind gândindu-mă la ea. Ajunsesem să ne plăcem una pe cealaltă şi ne făcusem nişte obiceiuri posibil de respectat, în limitele bolii de care suferea. Unul din ele era cana de ceai din fiecare dimineaţă, pe care o beam împreună în seră. Era de departe cea mai frumoasă încăpere din casă în perioada aceea a anului, soarele strălucitor fiind absolute minunat. Aflându-ne în seră, într-o dimineaţă, relaţia dintre noi a ajuns la un nou nivel.

- Bronnie, de ce crezi tu că nu mă fac bine? Nu mai beau, dar în continuare sunt tot mai slăbită zi de zi. Tu ce crezi? m-a întrebat Elizabeth.

Privind-o direct şi amabil, i-am răspuns prin vreo două întrebări.

- Tu care crezi că e motivul? Sunt sigură că te-ai gândit şi tu la asta până acum.

Am fost foarte prietenoasă cu ea, dar trebuia ca mai înainte să ştiu către ce anume se îndreptau gândurile ei.

- Nu îndrăznesc să spun la ce mă gândesc, a oftat ea. E prea mult ca să suport. Dar în sufletul meu ştiu care este răspunsul.

Am rămas tăcute o vreme, privind păsările pe fereastră, soarele încălzindu-ne pe amândouă.

- Dacă te întreb, o să-mi răspunzi? Chiar am nevoie de puţină sinceritate, a recunoscut ea.

Amabilă, am dat din cap că da.

- E ce cred eu? m-a întrebat, printr-o întrebare aproape neterminată.

Am aşteptat, transmiţându-i iubire, urmărind dacă voia să mai continue. Şi a continuat.

- O, Doamne, aşa este, a spus ea, răspunzându-şi singură, cu un oftat. Mor, nu-i aşa? Dau ortul popii. Mă duc cu îngerii. Mă sting sau mă duc sau cum i-o mai zice. Mor! Sunt pe moarte. Am dreptate, nu-i aşa?

Cu inima în cumpănă între amărăciune şi uşurarea că ştia, am dat încet din cap că da.

Am rămas amândouă tăcute, urmărind păsările, până când Elizabeth a fost dispusă să vorbească din nou. A durat ceva până s-a întâmplat asta, dar mă obişnuisem cu tăcerile confortabile cu pacienţii mei. Erau atât de multe lucruri la care trebuia să se gândească, încât uneori conversaţia pur şi simplu i-ar fi încurcat. Nu era deloc nevoie să se acopere tăcerea în asemenea momente Vorbeau singuri când erau pregătiţi. După o vreme, a fâcut-o şi Elizabeth.

A spus că bănuia acest lucru de la o vreme şi că se simţea frustrată de lipsa de sinceritate a familiei sale. Să o lipsească de prieteni şi de viaţa socială fusese o cruzime, a spus ea, lucru cu care eram întrucâtva de acord. Elizabeth a înţeles că nu avea suficientă putere să iasă din casă, dar a zis că i-ar fi făcut plăcere să-şi vadă prietenii din când în când. Veneau uneori cunoştinţe, persoane cu care familia era de acord şi în care aveau încredere că veneau fără să aibă asupra lor alcool. Erau oameni plăcuţi, a spus ea, dar între ei nu exista nicio apropiere.

Odată atins acest nivel de sinceritate, conversaţia a decurs fară bariere. Nu era momentul pentru ascunzişuri. Aşa că eu şi Elizabeth am constatat că zi de zi ne făcea tot mai multă plăcere compania celeilalte. După ani de zile în care fusesem foarte retrasă, în perioada aceasta m-a surprins adeseori cât de uşor îmi exprimam gândurile personale. Cu moartea la uşă, şi Elizabeth se bucura de sinceritatea discuţiilor noastre regulate. Reacţia ei iniţială fusese de furie în legătură cu faptul că familia nu-i spusese că era pe moarte, în cele din urmă, a ajuns la acceptare. Mi-a spus că era posibil ca acel comportament al familiei sale, axat excesiv pe control să se fi bazat pe frică. Pentru asta, putea să-i ierte.

In acelaşi timp însă, nu putea să mimeze că nu ştia că era pe moarte şi într-o zi a abordat acest subiect cu unul dintre ei. Asta i-a apropiat pe toţi, familia simţindu-se uşurată că niciunul dintre ei nu fusese obligat să-i dea acea veste. Eu m-am bucurat să aflu acest lucru şi să nu fiu ţinta răzbunării nimănui pentru sinceritatea mea, însă familia a rămas neînduplecată. Prietenii de băutură puteau să ia legătura cu ea numai telefonic.

Insă Elizabeth evolua enorm şi a acceptat şi acest lucru, acum fără resemnare. Faţă de mine a recunoscut, deşi n-a făcut-o şi faţă de familie, că oricum, probabil numai băutura întreţinuse acel cerc de prieteni. Inspirându-mă din propria mea experienţă, i-am spus lui Elizabeth că în urmă cu mai mulţi ani, prieteniile mele se schimbaseră imens, când am început să scot din viaţa mea lumea consumatoare de marijuana. M-am lămurit care erau cu adevărat prietenii mei şi care erau doar tovarăşi, în baza faptului că trăgeam câte un fum împreună. Unele persoane, pe care le considerasem prieteni destul de buni, de fapt nu se simţeau deloc în largul lor în preajma mea, dacă nu eram şi eu drogată cot la cot cu ele. Asta nu însemna că vreunul dintre noi ar fi fost un om rău. Insă când am încetat să mă mai învârt în lumea aceea, am văzut că numai fumatul făcuse ca unele legături să nu se rupă. Fără asta, nu a mai existat un numitor comun care să ne întreţină prietenia. Aşa că ne depărtasem în mod natural, în direcţii cu totul diferite.

- Regret că nu am păstrat legătura cu prietenii mei, cu prietenii mei adevăraţi, a spus Elizabeth, eu recunoscând cuvintele acestea care mai fuseseră rostite şi de alţi oameni. Băutura m-a îndepărtat de acele cercuri şi acum, după cincisprezece ani, puţine lucruri mă mai leagă de vechii mei prieteni. Oricum, toţi s-au mutat.

Discutând despre cunoştinţele care erau acceptate să vină în vizită, Elizabeth a spus că nu i-ar fi numit cu adevărat „prieteni". Am vorbit despre cât de larg este sensul în care se foloseşte uneori acest termen şi despre cât de multe niveluri diferite de prietenie există. în ultima vreme începusem să îmi consider şi eu unii „prieteni" ca fiind mai curând nişte cunoştinţe apropiate. Nu înseamnă că îi apreciam mai puţin. Erau în continuare o binecuvântare pentru viaţa mea, dar cum trecusem eu însumi deja prin nişte locuri cu adevărat tenebroase, înţelegeam ce înseamnă un prieten adevărat. Este uşor să ai o mulţime de cunoştinţe şi chiar îi iubeam pe oamenii aceia pentru rolurile plăcute pe care le aveam unii în viaţa celorlalţi. Insă când e vorba de prietenia la greu, nu sunt mulţi oameni care să rămână alături de cineva când este greul mai greu. Cei care rămân sunt adevăraţii prieteni. Cred că problema ar fi să ai prietenii potriviţi pentru fiecare situaţie, a cugetat Elizabeth. Eu pur şi simplu nu am prietenii potriviţi pentru situaţia asta, pentru plecarea mea din lume. Inţelegi ce vreau să spun?

In deplin acord cu ea, i-am împărtăşit că deşi nu era un scenariu la fel de serios ca situaţia ei, aveam clară în minte amintirea unei asemenea ocazii din viaţa mea, când mi-au lipsit prietenii potriviţi pentru situaţia respectivă. Din cauza acestei amintiri, puteam în mod cert să înţeleg că există niveluri diferite de prietenie şi tovărăşie şi că uneori tânjim după o calitate foarte specifică a prieteniei, nu după ce se nimereşte.

După anii petrecuţi pe insulă, am lucrat pentru scurt timp într-o tipografie din Europa. Colegii mei erau oameni drăguţi şi am preţuit ocaziile care mi s-au oferit, care mi-au deschis lumea şi mai mult. Insă comunitatea de pe insulă fusese ca o familie. De câte ori pleca vreunul dintre noi, de exemplu în concediu pe continent, cu toţii spuneam cât de bine era să te întorci acasă, în sânul familiei de pe insulă.

In Europa mi-am făcut noi prieteni, deşi privind în urmă, acum i-aş numi cunoştinţe plăcute. Prin intermediul acestor oameni am ajuns să fac o călătorie în mai multe ţări, până în Alpii italieni, împreună cu alţi trei cam de vârsta mea. Am închiriat o cabană în Alpi, fără curent electric sau apă curentă. A fost minunat şi cu totul diferit de relieful din iubita mea Australie, care îşi are propria magnificenţă, dar este imens de diferită. Aşa că Alpii mi s-au părut copleşitor de frumoşi.

Ne spălam într-un pârâu care cobora pe munte. Deşi era vară, apa era rece ca gheaţa. Era apă provenind din zăpadă topită, care forma un pârâu ce cobora la vale. Stăteam în mijlocul apei curgătoare cu răsuflarea întretăiată. In acelaşi timp mă delectam şi cu priveliştea magnifică şi mă simţeam revigorată. Insă apa era rece ca gheaţa şi mă biciuia curgând în viteză.

De câte ori mi-am adunat curajul să înot într-un râu sau în oceanul îngheţat, întotdeauna eram foarte vioaie după aceea, cam ca un căţel care a făcut o baie. Aleargă de colo-colo de parcă ar fi nebun, plin de entuziasm şi energie, indiferent dacă i-a plăcut sau nu baia. Aşa mă făcea să mă simt baia în acel pârâu de munte cu apa rece ca gheaţa. Mă făcea să mă simt ridicol de nebunatică după aceea.

Aşa că eram extraordinar de entuziasmată şi plină de voioşie în timp ce mă uscam, mă îmbrăcam şi mă întorceam la cabană. Ţinând-o tot aşa, într-o stare de spirit veselă, distrându-mă imens şi spunând glume prosteşti cu noii mei prieteni, mi-am dat seama că ei nu pricepeau nici măcar o singură glumă de-a mea. Zâmbetele lor îngrijorate care spuneau „Ce tot vrea să spună?" mi-au lămurit acest lucru într-o secundă. Chipurile lor descumpănite mă descumpăneau şi mai mult. Oricum, cel puţin eu mă distram cu glumele mele. Ei erau nişte oameni fericiţi şi adorabili. Doar că în culturile noastre umorul era foarte diferit. într-o fracţiune de secundă mi s-a făcut dureros de dor de vechii mei prieteni. Nu numai că ei ar fi rezonat la prosteală ci s-ar fi şi luat după mine, cu glumele lor, transformând totul într-o distracţie şi mai mare.

In seara aceea, după o plimbare lungă de tot până pe vârful unui munte, ne-am aşezat toţi la lumina felinarelor, am mâncat şi am sporovăit o vreme. A fost frumos. Nu după mult timp însă, toţi s-a retras să se culce, toţi cu excepţia mea. Drumeţia fusese uluitoare Şi încă jubilam în sinea mea. Adevărul este că tot ce-aş fi vrut să fac era să stau alături de prieteni, să ne distrăm şi să încheiem astfel o zi fantastică. Cu siguranţă numai să mă culc nu aveam chef.

Dar în cabană se lăsase liniştea, cum toţi prietenii rnei dormeau. Ducându-mă cu un felinar în cămăruţa mea, l-am pus pe masă şi mi-am petrecut următoarele două ore scriind. In depărtare am auzit clopote sunând ca şi cum ar fi fost tălăngi de vaci care păşteau noaptea. Am zâmbit, extaziată că mă aflam în locul acela, într-o căbănuţă splendidă, scriind la lumina felinarului, în creierii Alpilor şi ascultând sunetele depărtate ale tălăngilor. Eram la distanţă de ani lumină de lumea mea şi cu toate că eram copleşită de pacea momentului, tocmai ea mă făcea să-mi fie foarte dor de vechii mei prieteni.

A fost o noapte perfectă, dar oamenii au fost nepotriviţi. Exista o mulţime de motive să-mi placă fiecare din prietenii cu care plecasem în excursie şi chiar îmi plăceau. însă trăiam un moment foarte special în lăuntrul meu şi voiam să-l împărtăşesc cu oamenii potriviţi, cu prietenii care mă cunoşteau cu adevărat. Desigur, acest lucru nu avea să se întâmple vreodată. Aşa că am savurat binecuvântarea momentului de una singură.

Ştiam la ce se referea Elizabeth când spunea că îşi dorea să fi avut în jur prietenii potriviţi. Uneori doar anumiţi oameni te înţeleg, indiferent ce-ar fi - şi aceştia sunt vechii prieteni. Aşa mă simţisem eu în noaptea aceea în Alpi şi acum era la fel şi pentru Elizabeth, pe măsură ce începea să accepte faptul că viaţa ei se apropia de sfârşit.

Când a venit în vizită medicul ei, l-am întrebat în particular dacă mai conta pentru starea de sănătate a lui Elizabeth dacă ar fi mai băut. A dat din cap că nu.

- Nu, soarta ei e pecetluită orice-ar fi. Am spus familiei că dacă vrea puţină tărie seara, să îi dea. Nu-i dau? m-a întrebat el.

Am dat din cap că nu. Medicul a reafirmat faptul că în acel moment aproape că nu mai conta deloc.

Ulterior am vorbit cu familia ei, în şoaptă, despre acest subiect, însă din nou fusese decizia familiei şi nu, în mod sigur nu intenţionau să-i dea de băut. Pe urmă au început să-mi explice de ce. Se pare că acea Elizabeth cu care îmi petreceam eu timpul şi cealaltă Elizabeth pe care o cunoscuseră ei pe vremea când bea erau două personalităţi cu totul diferite. De fapt, nu le venea să creadă ce persoană plăcută devenise din nou, cum nu mai văzuseră această latură a ei de cel puţin cincisprezece ani.
Pe parcursul următoarelor două săptămâni, i-am pus mai multe întrebări despre obiceiul ei de a bea, dacă ajungea la acest subiect. Elizabeth mi-a spus că oricât de mare i-ar fi fost pofta în acel moment, era destul de bucuroasă că îşi mai putea aminti cine era înainte ca alcoolul să preia complet controlul asupra vieţii sale. Incepuse destul de uşor. Intotdeauna băuse câteva pahare de vin cu familia la cină şi făcuse acest lucru ani de-a rândul fără probleme.

Pe urmă devenise activă din punct de vedere social, aflându-se în comitetele executive ale unor diverse societăţi caritabile. Recunoştea că mulţi oameni pe care îi cunoştea în acest cadru nu beau deloc excesiv, însă ea fusese atrasă de cei care beau. Nu se mai simţea băgată în seamă acasă. însă simţea că prezenţa ei conta pentru aceşti noi prieteni. Acum, pentru că se simţea mai limpede, îşi dăduse seama că toţi acei oameni erau la fel de nevolnici ca şi ea, cu toţii având nevoie de validare prin intermediul acestui cerc de prieteni şi al băuturii.

Elizabeth mi-a spus că alcoolul îi dădea încredere în sine sau aşa credea când era beată, însă devenise zgomotoasă, gălăgioasă şi în cele din urmă devenise foarte dură şi rea cu cei din jur. Asta făcuse să-şi piardă cercul iniţial de vechi prieteni. Aceştia încercaseră să ajungă la ea cu iubire şi sprijin, străduindu-se să o ajute să-şi vadă propria pierzanie, pe care ei o urmăreau cu durere în suflet, însă ea era arogantă cu toţi, în cele din urmă respingându-i pe toţi, până la ultimul.

Asta nu făcuse decât să valideze, în mintea ei de alcoolică, gradul de loialitate al noilor prieteni care nu o judecau pentru obiceiul de a bea. Desigur, asta din cauză că şi eu beau. Celălalt motiv pentru faptul că bea cu care se justificase în ochii ei în anii aceia, era că, în acel fel, măcar se făcea remarcată de familie. Deşi poate că nu într-un mod pozitiv, cel puţin nu se mai simţea ignorată ca înainte să fi început să bea excesiv. Pierderea controlului asupra băutului i-a garantat că familia trebuia să înceapă să-i acorde atenţie.

Cu cât capacităţile lui Elizabeth intrau mai accentuat în declin din cauza alcoolismului, cu atât familia ei a fost obligată să o ajute şi cu atât mai rău a început să se simtă. La început, îi făcuse plă-cere atenţia familiei. Dar în cele din urmă, devenise incapabilă să se mai slujească singură şi această pierdere a controlului a făcut-o să se perceapă pe sine cu şi mai mare nesiguranţă şi negativism cine era. Aşa că, în timp ce în zilele de început îşi dădea seama că era jignită de lipsa de preţuire a familiei faţă de prezenţa sau opinia ei, în cele din urmă a ajuns să depindă de ea şi se ura pe sine din această cauză. Asta n-a făcut decât să propage şi mai mult ciclul scăderii respectului de sine.

- Ştii, nu toată lumea vrea să se facă bine, Bronnie. Şi multă vreme, eu nu am vrut. Rolul de om bolnav mi-a dat o identitate. In mod evident, în acest fel mă împiedicam să fiu o persoană mai bună. Dar mă bucuram de atenţie şi încercam să mă păcălesc în acest fel că asta mă făcea mai fericită decât dacă aş fi fost curajoasă şi sănătoasă.

Această recunoaştere, venită din partea lui Elizabeth, a fost privirea retrospectivă a unei femei care se înscrisese deja pe calea rapidă către înţelepciune. Faptul că nu mai băuse de aproape trei luni şi se confrunta cu realitatea că se afla pe moarte o schimba enorm.

Cunoaşterea poveştii complete şi sincere a dependenţei sale de alcool m-a ajutat şi pe mine să o înţeleg mai bine pe Elizabeth şi pe familia ei. In cele din urmă, acţiunile severe ale familiei o ajutaseră să devină din nou o persoană mai bună. Deşi eu nu aş fi făcut-o într-o manieră atât de închisă şi de secretoasă, am ajuns să respect faptul că familia încercase cu adevărat s-o ajute pe Elizabeth şi încercase să se ajute şi pe ea însăşi. Şi reuşise să facă acest lucru, însă din succesul lor făcea parte şi Elizabeth. Infruntarea propriei morţi o făcuse să privească viaţa altfel şi îi îmbrăţişase cu curaj învăţăturile.

In cursul ultimelor două săptămâni de viaţă, am urmărit cum s-a produs o vindecare extraordinară între Elizabeth şi familia ei. Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care îl învăţam prin intermediul carierei de îngrijire paliativă era să nu subestimez capacitatea de învăţare a nimănui. Impăcarea, la care eram martoră, pe care şi-o găsea Elizabeth, era un lucru pe care îl mai văzusem la pacienţii de dinaintea ei. Şi era o mare recompensă.

Cam cu o săptămână înainte să moară, am vorbit cu soţul şi cu unul dintre fiii ei despre regretul lui Elizabeth că-şi pierduse vechii prieteni, întrebându-mă dacă într-adevăr era prea târziu să-i caute pe unii dintre ei, chiar dacă n-ar fi putut decât să vorbească la telefon. De-acum, nu se mai punea problema preocupării că prietenii ar fi putut să-i strecoare alcool lui Elizabeth. Era cea mai mică din preocupările tuturor. De-acum nu mai conta decât confortul ei şi cum familia se vindecase foarte mult, imediat a fost de acord cu această idee.

Câteva zile mai târziu, două femei frumoase, sănătoase şi adorabile au intrat în camera lui Elizabeth, imediat ce am ridicat-o în capul oaselor, dându-i puţin ceai. Una dintre ele locuia la munte, în afara oraşului, la o distanţă de aproximativ o oră. Cealaltă venise cu avionul în Melbourne din Sunshine Coast, Queensland, se îndată ce aflase vestea. Acum şedeau lângă patul lui Elizabeth, discutau cu ea, ţinând-o de mâini şi zâmbind.

Lăsându-le singure, am ieşit din cameră cu o lacrimă mută de bucurie. Insă când ieşeam am auzit-o pe Elizabeth cerându-şi iertare amândurora şi iertarea pe care amândouă i-au dat-o pe loc.

Totul era trecut. Nu mai conta, au spus ele. Am stat în bucătărie împreună cu soţul ei, Roger, amândoi cu lacrimi în ochi, dar încântaţi. Elizabeth a adormit pe loc şi nu am mai avut ocazia să vorbesc cu ea înainte să plec acasă. Când m-am întors, două zile mai târziu, Elizabeth era foarte slăbită, dar voia să vorbească.

- Nu pierde legătura cu prietenii pe care îi preţuieşti cel mai mult, Bronnie. Cei care te acceptă aşa cum eşti şi care te cunosc foarte bine, în cele din urmă valorează mai mult decât orice altceva. Ţi-o spune o femeie din experienţa ei, mi-a spus ea încet zâmbindu-mi în ciuda bolii. Nu lăsa viaţa să te împiedice. Să ştii mereu unde să-i găseşti şi între timp să le spui că-i apreciezi. Nu te teme nici să fii vulnerabilă. Am pierdut timp nefiind capabilă să le spun tuturor în ce situaţie mă aflam.

Elizabeth se iertase pe ea însăşi şi putea să se elibereze de propria culpabilizare. îşi găsise pacea şi îşi găsise prietenele.

Când a sosit ultima ei dimineaţă, îi umezeam buzele. Gura nu mai producea salivă cum trebuie şi se chinuia să vorbească, fără ca asta să însemne că ar fi mai avut energie pentru asta. Când am terminat, s-a uitat la mine zâmbind, apoi a rostit, mimând numai, cuvântul „Mulţumesc". Privind-o, am revenit la aceeaşi gratitudine cu un zâmbet. Pe urmă am sărutat-o pe frunte şi am ţinut-o puţin de mână, cu care m-a strâns.

Camera ei era plină de oameni care o iubeau. Toată familia era adunată acolo, ca şi cele două doamne încântătoare pe care le cunoscusem cu câteva zile mai înainte. M-am retras şi am lăsat-o să fie înconjurată de cei pe care îi iubise cel mai mult.

La momentul oportun, Elizabeth a lăsat iubirea să intre din nou în viaţa ei şi a început să aprecieze valoarea familiei şi a adevăraţilor prieteni. A părăsit această lume înconjurată de iubire, ştiind că prezenţa ei fusese preţuită enorm şi că prietenii ei ştiau că şi ea îi iubise.

Bronnie Ware
Articol preluat din cartea “Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate in pragul mortii”, Editura Adevar Divin

Cumpara cartea "Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate in pragul mortii"

 

.

18 Martie 2015

Vizualizari: 240

Voteaza:

Prieteni adevarati 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE