Sfanta Liturghie

Sfanta Liturghie Mareste imaginea.

Am vorbit cu oameni care cred că există o soluţie simplă la chestiunea care-i afectează pe mulţi, faptul că se plictisesc în biserică. Ei spun că ar trebui să facem, pur şi simplu, ceea ce şi alte Biserici au făcut: să scurtăm slujbele, să aducem nişte actori care să interpreteze o tragedie sau nişte dansatori. Să facem muzica mai atrăgătoare. Să spunem bancuri.

Nu ştiu cum să răspund la aceste sugestii, mai ales când ele vin din partea unui creştin ortodox. Mă simt ca şi cum pe acest om deja l-am pierdut. Concepţia sa despre ce înseamnă să I te închini lui Dumnezeu s-a deteriorat atât de mult încât nu mai putem vorbi aceeaşi limbă spirituală. Chiar este posibil să iei atmosfera dintr-un club de comedie sau de la un concert de pe stadion şi să o aduci în biserică şi să te aştepţi ca închinarea noastră, cultul dedicat lui Dumnezeu să nu se schimbe? Insă „schimbare" nu este un cuvânt sugestiv în acest caz. Putem să ne imaginăm că nu va fi nimicit cultul nostru închinat lui Dumnezeu? Cercetaţi istoria şi veţi vedea cum schimbarea unui singur cuvânt în crez sau în traducerea Scripturii a creat prăpăstii uriaşe între Bisericile din vechime. Un singur cuvânt! Un singur gând! O singură nuanţă teologică! Cea mai subtilă diviziune dintr-un secol devine o ruptură insurmontabilă în secolul următor.

Cei care vor să facă Biserica „mai atrăgătoare" au pierdut perspectiva istorică. Dacă numărul celor care merg la biserică este în scădere, socotesc ei, atunci câteva modificări vor aduce mulţimile înapoi. Nu! Ei trebuie să se întrebe: La ce va fi nevoită să recurgă Biserica peste douăzeci de ani ca să-i facă pe oameni să se simtă atât de bine încât să vină la slujbă? Ce va face Biserica peste o sută de ani, dar peste trei sute? Dacă vrei ca Biserica să devină o corporaţie media pentru a spori participarea, care este însemnătatea pe termen lung a acestei decizii?

Şi, da, am întâlnit oameni care mi-au spus că Hristos Se va întoarce înainte ca Biserica să fie nimicită de dependenţa ei de spectacol. Nu pot fi în dezacord cu acest argument, fiindcă Domnul nostru Se poate întoarce în orice clipă. Dar pot spune: „Oare chiar vom primejdui viitorul Bisericii prin bănuieli despre a doua venire a lui Hristos? Oare oamenii, de-a lungul istoriei, nu au tot făcut acest lucru spre ruşinea lor şi primejduind generaţiile viitoare?".

Tu nu. Tu înţelegi că Biserica trebuie să dăinuiască. In cele din urmă vor veni pe acest tărâm1 şi vremuri de prigoană, iar atunci creştinii vor avea nevoie de o Biserică serioasă, care să se dovedească a fi un liman de scăpare pentru noi. Trebuie să avem un loc unde să I ne închinăm lui Dumnezeu în frumuseţea sfinţeniei, nu în compromis şi nebunie.

Deci ce înseamnă asta pentru tine? Inseamnă că Biserica nu se va schimba, dar tu poţi să te schimbi. Dacă ocazional observi că eşti plictisit în timpul Sfintei Liturghii, vei găsi o modalitate de a înfrunta direct această problemă. Ştii că eşti plictisit atunci când nimic nu pare să se întâmple şi fiecare aşteaptă următoarea parte din slujbă.

Fiecare vrea „să se termine mai repede", în principal pentru a merge acasă. Dar noi nu putem să ne grăbim, fiindcă nu asta spun cărţile de slujbă, Tipicul (un manual care îi spune preotului sau cântăreţului de strană cum trebuie să decurgă slujba) sau episcopul.

Plictiseala începe cu simţurile. Ea este o emoţie, dar începe în simţurile tale. Stai în biserică - cântăreţul/ corul cântă sau preotul rosteşte predica - şi începi să te gândeşti că lucrurile se tărăgănează, astfel încât simţurile îi spun minţii tale să meargă într-un loc interesant. Mintea ta fuge ca un şoarece eliberat din cuşca sa. Odată ce face asta, nu se mai întoarce şi-ţi petreci tot restul slujbei plictisit. Doar dacă, să zicem, paracliserul scapă o lumânare ori un copil se loveşte de strană şi începe să plângă - sau se întâmplă ceva care te distrage şi care nu are nimic de-a face cu adorarea lui Dumnezeu.

Iţi aminteşti unde începe acest proces? In simţuri. Să ne gândim la aceasta pentru o clipă. Incepând cu Descartes, filosoful francez care este părintele ştiinţei şi filosofiei moderne, am fost încurajaţi să căutăm în simţurile noastre confirmarea pentru ce este adevărat şi ce este fals. Această revoluţie a adus numeroase avantaje omenirii, fiindcă a deschis porţile pentru epoca metodei ştiinţifice. însă a otrăvit, totodată, credinţa celor care au început să se sprijine numai pe simţurile lor drept autoritate supremă în chestiuni filosofice. Unii şi-au zis: „Nu am văzut niciodată ca un om mort să învie după trei zile, deci Hristos nu a înviat din morţi". Sau: „Nu înţeleg cum Dumnezeu poate fi Trei în Unul singur şi Unul în Trei, deci aceasta este o aberaţie". Sau: „Fecioarele nu pot naşte, deci Măria nu era fecioară când L-a născut pe Hristos".

Acestea sunt exemple ale modului în care oamenii sunt rătăciţi de propriile simţuri. Sau, mai exact, despre cum oamenii se rătăcesc prin aplicarea metodei ştiinţifice în chestiunile spirituale. Chiar vrei să spui că simţurile tale îţi oferă informaţii perfecte, informaţii în care te încrezi cu însuţi sufletul tău veşnic? Sunt două motive care îţi demonstrează că asta e o idee foarte proastă.

Primul motiv este evidenţiat în Scriptură. Când Sfântul Pavel, vorbindu-le celor din Biserica Corintului, descrie puterea Evangheliei, el le spune că, indiferent de statura lor intelectuală şi socială, milele lui Dumnezeu sunt prea mari pentru ca ei să le înţeleagă: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1, 22-24). Vezi ce spune? Teologia iudaică punea accent pe personaje şi evenimente istorice, însă venirea în această lume a lui Dumnezeu întrupat pentru a suferi şi a muri era un eveniment prea radical pentru ei ca să-l poată înţelege. Grecii erau interesaţi de filosofie, însă ce filo-sofia vorbeşte despre Răstignire ca expresie supremă a înţelepciunii lui Dumnezeu? Nu are nici un sens.

Şi totuşi aceasta este ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi nici măcar nu am cerut iertare, dar El a făcut-o cu putinţă pentru noi. Noi nu L-am căutat, dar El ne-a căutat. Prin păcat, noi ne-am încredinţat morţii, dar El a asumat moartea şi a făcut din ea o uşă către împărăţia Sa cea veşnică. Cum poţi explica aşa ceva din punct de vedere filosofic? Dacă te sprijini pe simţuri, pe regulile logicii omeneşti, nu poţi oferi o explicaţie. Cuvintele „înţelepciunea lui Dumnezeu" sunt lămuritoare. Dumnezeu are o înţelepciune pe care noi nu o avem.

Crezi, aşadar, că atunci când te închini Dumnezeului Preaînalt, preamărind iubirea şi îndelunga Sa răbdare, ar trebui să te bazezi pe simţurile tale pentru a-ţi spune dacă ceea ce faci este interesant sau nu? Chiar şi în timpurile în care Scripturile erau aşternute în scris, Sfântul Pavel ştia că vor fi oameni pentru care Evanghelia nu va avea nici un sens. Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt? Dumnezeu mă iartă, iar singurul lucru pe care trebuie să-l fac eu este să cer iertare? Nu părea posibil. Sfântul Pavel a trebuit să le reamintească oamenilor neîncetat că exact aceasta a făcut Iisus Hristos pentru noi.

Nu putem spune că credem datorită sentimentelor noastre, ci mai adesea că nu credem, în ciuda mărturiei lor:

Frica de Dumnezeu este începutul vieţii celei adevărate a omului. Dar aceasta nu poate să stăruie în suflet împreună cu împrăştierea. Căci inima se rupe de dulceaţa lui Dumnezeu când slujeşte simţurilor. Pentru că înţelesurile celor din lăuntru sunt împiedicate de simţuri, care ar trebui să le slujească lor.2

Dar mai este ceva. Simţurile noastre nu sunt singurul nostru duşman. In acelaşi chip în care simţurile noastre nu sunt un bun indiciu pentru ceea ce este adevărat, şi raţiunea noastră tinde să ne ducă pe căi greşite. Să cercetăm acest subiect aruncând o scurtă privire asupra câtorva învăţători străluciţi din istoria Bisericii: Origen, Arie şi Nestorie - faimoşii noştri eretici...

Origen a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de-al III-lea. El a fost primul creştin care a scris pe larg despre teologie şi Scriptură şi a fost conducătorul unei mari şcoli din Alexandria (şi în alte locuri, atunci când Alexandria nu i-a mai fost ospitalieră). Nu voi intra în detalii legate de viaţa şi teologia lui Origen; poţi să faci aceasta singur. Dar voi spune un singur lucru: Origen şi-a pus nişte întrebări care au alimentat gândirea sa teologică, precum: Cum era cosmosul înainte ca omenirea să fie creată? Ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor? Cum a fost Hristos Fiul agentul creaţiei şi ce ne spune aceasta despre relaţia Sa cu Dumnezeu Tatăl? Şi aşa mai departe...

La trei sute de ani după moartea lui Origen, admiratorii scrierilor sale au început să propovăduiască erezii care au fost condamnate de un sinod ecumenic. Origen a fost condamnat împreună cu aceştia (când eşti mort, e dificil să explici, să te aperi sau să-ţi modifici bpera). E de înţeles că o parte din cele scrise în atât de numeroasele pagini de tâlcuiri şi speculaţii erau puţin cam şubrede [din punct de vedere dogmatic]. Cam îndo-ielnice. Cam prea speculative.

Ce legătură are aceasta cu noi şi cu sentimentul pe care-l avem câteodată că în biserică este plictisitor? Bătălia nu are loc doar în simţuri; ea se duce şi în minte. Când stai în biserică şi mintea începe să umble de colo-colo, să ştii că vei avea probleme. Chiar şi când rătăceşte în părute direcţii „teologice", dar nu mai este centrată pe însuşi Dumnezeu, deja navighezi pe ape primejdioase şi aducătoare de moarte.

Arie este un exemplu grozav în această privinţă. Hirotonit în a doua jumătate a vieţii, a combătut cu zel ereziile din acea vreme. Arie şi-a pus o întrebare care l-a băgat în necaz: Cum poate fi Hristos împreună-veşnic cu Dumnezeu Tatăl? Impreună-veşnic pare atât de nedefinit şi misterios. Arie nu a considerat că lucrurile stau aşa. El dorea o teologie creştină pură, definită şi raţională. A început să propovăduiască învăţătura eretică potrivit căreia Hristos Fiul, a doua Persoană a Treimii, a fost creat de Dumnezeu.

Arie a avut şansa pe care Origen nu a avut-o: a fost condamnat ca eretic încă din timpul vieţii şi i s-a dat posibilitatea să se pocăiască. S-a pocăit? Probabil că nu, deşi nu vom şti niciodată, fiindcă a murit pe când (se presupune) se îndrepta către un loc unde avea să facă o declaraţie publică de pocăinţă. (A murit într-un chip deosebit de înfricoşător, asemănător cu alţi faimoşi duşmani ai lui Dumnezeu, iar acesta este un motiv de îndoială în privinţa sincerităţii pocăinţei sale.)

Inţelegi unde bat cu aceste exemple? Aceşti bărbaţi au fost amândoi inteligenţi şi au fost membri ai Bisericii. Amândoi au dorit să-L cunoască şi să-L slujească pe Dumnezeu. Dar amândoi au apucat-o pe o cale greşită fiindcă au crezut că-L pot cuprinde cu mintea pe Dumnezeu.

Acum, să nu crezi că eu sunt de părere că toţi oamenii inteligenţi devin eretici sau că scrierea de cărţi teologice duce automat la erezie. Nu. Am folosit exemplele de mai sus doar pentru a sublinia un aspect din viaţa noastră, când stăm în biserică şi uneori ne spunem: „Asta este plictisitor". Este o erezie să spui aşa ceva? Nu, dar este rezonabil. Da, am spus „rezonabil". Nu există un alt cuvânt care să-i descrie atât de precis pe ere-ticii Bisericii. Ei au îmbrăţişat nemulţumirea intelectuală. Au dorit să inventeze ceva nou. Au dorit să rezolve probleme care nu existau. Au dorit să-L cuprindă cu mintea pe Dumnezeu.

Un istoric a spus următoarele despre Nestorie, un alt eretic din primele veacuri ale Bisericii: „Nefericitul Nestorie, a cărui greşeală principală, analizând retrospectiv, pare să fi fost exactitatea pedantă"3. Probabil că Nestorie şi-a spus: „Nu voi accepta lucrurile aşa cum mi-au fost încredinţate. Vreau să gândesc mai mult şi să descopăr mai mult, şi apoi să-i silesc şi pe alţi oameni să creadă cele oigetate şi descoperite de mine".

Nu e bine. Credinciosul care scrie despre Biserică sau ţine o predică, sau nu face decât să-şi exprime opinia faţă de un prieten în pauza de cafea, trebuie să fie deosebit de atent ca să se încadreze deplin în tradiţiile pe care Biserica ni le-a dat. Dacă vrei să trasezi noi teritorii, trebuie să înţelegi că (1) altcineva deja a făcut aceasta şi (2) este o erezie.

Iată perspectiva din care văd eu lucrurile. Cunosc un tip care-mi repară maşina. Merg la el de ani buni. Am încredere în el. Am mers la alţi ţipi şi fie am plătit prea mult, fie am descoperit că, după ce au „reparat" maşina, aceasta nu era în nici un caz reparată. El însă nu procedează astfel. Imi cere un preţ echitabil şi este un geniu în ale mecanicii. Când plec din atelierul lui, ştiu că nu trebuie să-mi fac griji pentru ce a reparat el. Maşina este reparată.

In ceea ce priveşte automobilul nostru, cu toţii avem nevoie de cineva în care să avem încredere. Sau în cele ce ţin de sănătatea noastră, de taxe, de dinţi, de îngrijirea copiilor şi altele. Acestea sunt părţi din viaţa ta pe care nu le poţi aborda singur şi trebuie să cedezi controlul unei alte persoane. Desigur, dacă vrei să-ţi umpli singur golurile, n-ai decât. Distrează-te!

La fel e şi cu viaţa duhovnicească. Atunci când intri în biserică, atunci când începi să auzi muzica şi cuvintele Sfintei Liturghii, cu adevărat predai controlul sufletului tău... cui? In cine mai exact te încrezi tu? Am să-ţi spun: grija pentru sufletul tău o predai Domnului nostru Iisus Hristos, apostolilor, sfinţilor, episcopilor, mucenicilor, preoţilor. Tuturor sfinţilor care au trăit mai înainte de tine, care au stat în biserică în acelaşi chip în care stai tu, şi care au experiat mântuirea şi înnoirea sufletelor lor. Mucenicilor care au murit pentru ca să fie încredinţaţi că tu ai Biserica drept casă duhovnicească.

Avem nevoie de cineva în care să ne putem încrede. Nu ne putem încrede simţurilor noastre şi nu ne putem încrede în mintea noastră. Dar putem avea încredere în vehiculul prin care mii, milioane de oameni I s-au închinat şi s-au împărtăşit cu Dumnezeu -Sfânta Liturghie a Măreţei Biserici.

Nu sună aceasta minunat? Când stăm în biserică, putem aproape vedea (fără să ne încredem la modul absolut în simţurile noastre) slava închinării la Dumnezeu. Iar atunci când El atinge inima noastră prin Sfânta Impărtăşanie, înţelegem iubirea Sa pentru noi.

Dar sunt şi clipe când toate acestea dispar şi privim în jur şi vedem locuri goale, oameni care nu sunt atenţi, copii care ţipă ca să iasă afară din biserică.

Sincer, uneori este dificil să înţelegi cum, prin Sfânta Liturghie săvârşită pe pământ, noi participăm la Liturghia veşnică în împărăţia cerească. Aspectul pământesc pare uneori să-l covârşească pe cel ceresc. Oare ne scapă ceva?

Pr.David R. Smith

AJUTOR! MĂ PLICTISESC ÎN BISERICĂ, EDITURA DOXOLOGIA

Cumpara cartea „AJUTOR! MĂ PLICTISESC ÎN BISERICĂ”

Note:
1 Statele Unite ale Americii [n. tr.].
2 Sfântul Isaac Şirul, op. cit., pp. 114-115 [op. cit., p. 27].
3 Harold Brown, OJ, Heresies (Peabody, MA: Hendrickson Pu-blishers, 1998), p. 174.
 

05 August 2016

Vizualizari: 1494

Voteaza:

Sfanta Liturghie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE