Sufletul exista inaintea trupului?

Explicare scurta catre cei ce spun ca sufletele exista inaintea trupurilor, sau vin la existenta dupa ele.

In ce priveste venirea la existenta a celor doua, adica a sufletului si a trupului, timpul facerii este acelasi, nici una primind facerea, cum am spus, inaintea celeilalte, sau dupa cealalta, ca sa nu se rupa specia formata ca intreg din doua.

Totusi, ratiunea (cauza) a ceea ce exista pentru altceva e mai tanara decat ipostasul de sine existent al uneia si alteia: caci e parte a lui. Pe cand cu altele, ipostasul isi are unirea fara sila. Insa ceea ce completeaza (trupul) impreuna cu altceva (cu sufletul) ipostasul prin compozitie naturala, nu e ferit de corupere si de prefacere in ceea ce nu era.

De aceea, ceea ce preexista de sine in chip deosebit nu poate fi redus niciodata la ipostasul altei specii.

Caci daca preexistentul primeste compozitia cu altul spre intregirea unei alte specii, aceasta o face desigur sau dupa fire, sau contra firii. Daca e dupa fire, niciodata nu va fi vazut iesind din compozitia in care se afla cu altul spre intregirea unei alte specii, neputand iesi cu sila din firea proprie ; pentru aceasta nu se va putea concepe nicicand nici suflet fara trup, nici trup fara suflet. Si asa intelepciunea acestor a prea-multe-stiutori li s-a schimbat in nebunie, fiind dusi cu sila la o concluzie de care se straduiau sa fuga. Iar daca fiecare din acestea primeste, contra firii, compozitia cu cealalta pentru intregirea unei alte specii, se corupe desigur, iesind din hotarele proprii si devenind ceea ce nu e prin fire si cazand in ceea ce nu era. Si ce ar fi mai nebuneste ca aceasta ? Dar sa revenim la tema noastra.

[Sfantul Maxim aduce, pentru venirea concomitenta la existenta a sufletului si trupului, trei argumente. Primul argument e : numai ceea ce nu face parte dintr-un ipostas, ci e folosit de acesta, vine la existenta mai tarziu. Dar omul e ipostas ce nu face parte din altul sau din altceva, ci realizeaza o unire libera cu acel altul sau altceva. Ceea ce nu face parte din ipostas, ci e primit de ipostas in el, se corupe prin aceasta si se preface in ceea ce nu era. Aceasta se intampla cu orice materie asimilata de trup. De aceea ceea ce preexista cu ipostas propriu nu poate fi redus la un alt ipostas. Astfel trupul nu poate exista inainte de suflet, sau dupa suflet, nici sufletul, mai inainte de trup sau dupa trup, caci nici unul nu e numai o parte folosita de cealalta ca un ipostas preexistent. In cazul acesta partea primita s-ar corupe prin folosirea ei de cealalta parte ca ipostas preexistent. Al doilea argument: pe de o parte, nici sufletul nici trupul nu pot fi considerate nici ca ipostase preexistente, caci nici un ipostas preexistent nu poate fi redus la alt ipostas. Al treilea argument: daca sufletul si trupul ar fi doua realitati deosebite care se unesc intre ele ca sa constituie o specie, aceasta unire ar realiza-o sau dupa firea lor, sau contra firii. Daca ar realiza-o dupa firea lor, ea nu ar putea avea aceasta compozitie dupa venirea lor la existenta, caci in acest caz fiecare din ele ar face parte din alta specie, deci n-ar fi nici trup nici suflet. Dar nici de trup nu se poate spune ca e trup fara suflet, nici de suflet, ca e suflet fara trup. Trupul tine de fiinta omului, deci e in relatie naturala cu sufletul, contrar teoriei origeniste. - Parintele Dumitru Staniloae]

Deci facerea sufletului, cum zice in mod clar invatatorul, nu se infaptuieste dintr-o materie ce subzista, ca trupurile, ci din voia lui Dumnezeu, prin insuflarea de-viata-facatoare, in chip negrait si necunoscut, cum singur Facatorul lui stie. Sufletul, primind existenta la zamislire deodata cu trupul, e adus in existenta spre intregirea unui om; iar trupul se face din materia subzistenta, adica a altui trup, la zamislire primind deodata cu aceasta compozitia cu sufletul spre a fi o specie cu acela. Aceasta o spune in alta parte invatatorul zicand : "Dupa indoita putere a suflarii, ni s-a insuflat tuturor si suflarea si Duhul Sfant". (Grigorie de Nazianz, Or. Theol. 4, De Filio, cap. 20).

Deci trebuie sa repartizam, prin cugetare, la zamislire, insuflarea vietii si pe Duhul Sfant pe seama esentei mintale (intelectuale) a sufletului, iar intruparea si suflarea, pe seama trupului, cum zic Parintii. Facerea protoparintelui Adam s-a produs in chip tainic. Dar ea are alta ratiune a existentei si alt mod al facerii sufletului si alta ratiune si alt mod al existentei si alt mod al facerii trupului, cum ne-a invatat in chip maret dumnezeiasca Scriptura. Caci aceasta nu ingaduie ca sufletul si trupul sa coincida prin unul si acelasi mod al facerii si deci sa se contopeasca dupa fire, ci sa se cunoasca ratiunea substantei fiecaruia si modul deosebit al facerii [ Sfantul Maxim arata ca insuflarea de-viata-facatoare, prin care sufletul e adus la existenta de Dumnezeu, poate fi deosebita prin cugetare de nasterea trupului din trupuri, dar ele au loc concomitent. Insuflarea dumnezeiasca e actul prin care se creeaza sufletul si se inzestreaza cu Duhul Sfant (cu chipul lui Dumnezeu), iar facerea trupului (sau intruparea) e actul de constituire concomitenta a trupului din trupurile parintilor, nu fara o participare a sufletului.  - Parintele Dumitru Staniloae] Iar daca in cazul lui Adam a fost o indoita putere a insuflarii, concurgand la aducerea lui la existenta, ce ar spune cineva despre Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care dupa omenitate le are pe amandoua, adica sufletul si trupul, intr-o impreunare care pastreaza, pe cat e cu putinta, multa asemanare cu primul Adam ? Caci precum, asa cum zice invatatorul, Dumnezeu face pe om luand trup din materia de curand preexistenta, iar de la Sine sadind viata pe care Scriptura o socoteste suflet mintal si chip al lui Dumnezeu, in acelasi fel, luand El trupul din Neprihanita Fecioara ca dintr-un pamant nespurcat, iar de la Sine sadind viata, pe care Scriptura o socoteste suflet mintal si chip al lui Dumnezeu, a facut omenitatea Sa, sau S-a facut pe Sine insusi de bunavoie om pentru noi in chip neschimbat, prin primirea trupului insufletit mintal si rational, ca Atotputernicul . [ Domnul Iisus Hristos Se constituie ca om pe de o parte dupa oarecare asemanare cu Adam, desi e si nascut dupa o oarecare asemanare cu noi, pe de alta, e facut altfel decat Adam si altfel decat noi. El a adus neintinarea intr-un trup luat din trup omenesc ca al nostru, care a fost salas corespunzator pentru sufletul Lui neintinat creat prin insuflare dumnezeiasca. - Parintele Dumitru Staniloae ]

Prin aceasta, zice invatatorul, Domnul si Dumnezeul nostru a cinstit nasterea noastra intreita, adica modurile generale ale facerii noastre in vederea existentei, a existentei bune si a vesnicei existente : pe cea din trupuri, care e una pentru amndoua partile, adica pentru suflet si pentru trup, prin faptul ca sunt aduse impreuna la. existenta, dar e impartita in doua pentru modul deosebit al facerii fiecaruia ; aceasta e cea prin care primim existenta; pe cea din botez, prin care primim imbelsugat existenta cea buna; si pe cea din inviere, prin care suntem preschimbati prin har spre existenta vesnica. [ In aceasta prima nastere neintinata a Domnului spre existenta ca om e implicata a doua nastere a Lui, cea prin botez, spre existenta Lui cea buna pentru Dumnezeu si a treia nastere, cea a invierii, spre vesnica existenta buna. Dar prin aceasta nastere a Domnului e cinstita si prima nastere a noastra, precum in ea sunt implicate si celelalte doua nasteri ale noastre impreuna cu ale Lui : cea spre existenta cea buna, prin botez, si cea spre existenta vesnica, prin inviere. Existenta noastra prin nastere devine astfel prin Hristos existenta vesnica. Astfel, existenta noastra ca rezultat al nasterii din trupuri nu se anuleaza, ci e ridicata la existenta vesnica. Din nou e respins origenismul, dar acum, pe temei hristologic. - Parintele Dumitru Staniloae]

Deci trebuie sa primim intocmai cuvintele invatatorului, fata de cei ce defaimeaza cele ce sunt bine scrise. Caci distingand numai cu cugetarea nasterea din trupuri din pricina aratata, invatatorul declara ca deodata cu zamislirea, care nu trebuie cugetata nici o clipa ca anterioara, Domnul a primit si Duhul de-viata-facator, adica insuflarea ce tine de omenitatea Lui, sau sufletul mintal, impreuna cu trupul cel din Neprihanita Fecioara, si nu dupa zamislire. [ Sfantul Maxim tine sa faca evident ca nici la Domnul, nici la ceilalti oameni nu se admite o separare in aducerea la existenta a sufletului si a trupului. Numai prin cugetare se poate distinge intre aducerea la existenta a sufletului prin insuflare de catre Dumnezeu si a trupului, din alt trup, in cazul lui Hristos, si din alte trupuri, in cazul nostru, sau din pamant, in cazul lui Adam. Sunt doua acte concomitente, indisolubil legate intre ele, sau o pereche de acte neseparate avand ca rezultat persoana umana, ca unitate desavarsita. Sfantul Maxim a tinut sa dea aceste doua explicari pentru ca unii considerau ca in vorbirea sfantului Grigorie s-ar indica o a patra nastere, care ar putea implica o preexistenta a sufletului. Sfantul Maxim, desi distinge actul dumnezeiesc, prin care aduce sufletul la existenta, de actul nasterii trupului din trup, le uneste nu numai prin concomitenta lor, ci si prin referirea unuia la altul si prin faptul ca ele concura in a aduce la existenta reala o persoana umana conforma unei ratiuni unitare a ei in Dumnezeu. De aceea credem ca putem merge mai departe in accentuarea unitatii duale a actului prin care e adusa la existenta o persoana omeneasca. O face de altfel aceasta insusi sfantul Maxim. De fapt, trupul omenesc, care se naste din trupuri, nu e numai o entitate biologica, ci e o rationalitate organizata, inarticulata chiar de la inceputul formarii intr-o ratiune cunoscatoare sau; intr-un suflet constient (rezultatele stiintei ne-au dovedit ca insasi materia e o rationalitate plasticizata). Actul de zamislire a omului nou nu e numai zamislirea unui trup de catre doua trupuri de sex contrar, ci actul de zamislire a unui trup insuflat cu suflet rational, deci a unei persoane umane integrale. N-am spune ca prin aceasta ne declaram aderentii traducianismului, dupa care sufletul vine din sufletul parintilor, respingand creationismul. E in actul de zamislire a unui om nou o misterioasa impreuna-lucrare a lui Dumnezeu si a parintilor si poate si o implicare, in parte, a sufletelor urmasilor (sau a ratiunilor lor) in cele ale inaintasilor, care ar corespunde unei implicari a ratiunilor lor in ratiunea generala a speciei umane, in Ratiunea suprema, actualizandu-se ca persoane concrete prin colaborarea intre parinti si Dumnezeu. Simtualitatea excesiva care s-a introdus in actul zamislirii noului om nu a facut pe Dumnezeu sa-Si retraga colaborarea la aceasta zamislire, caci in acest caz ea nu s-ar produce.

Aceasta ne da putinta sa admitem ca in eventualitatea necaderii lui Adam si a Evei in pacat, zamislirea copiilor s-ar fi produs nu in afara unirii lor trupesti, ci printr-o covarsire a senzualitatii trupesti de o sensibilitate a dragostei spirituale sau de infranarea ei prin ratiunea sau prin mintea parintilor (prin spiritul lor) traitoare intr-o accentuata intuire a lui Dumnezeu si a gustarii bunatatilor spirituale aflate in El. Pentru ca dupa caderea in pacat zamislirea unui nou om nu se putea infaptui decat in conditia excesivei sensibilitati carnale, Dumnezeu Curvantul Si-a zamislit trupul prin evitarea unirii intre doua trupuri, ceea ce a asociat zamislirea Lui cu o traire spirituala curata a Fecioarei, produsa de lucrarea covarsitoare a Duhului Sfant. Dumnezeu-Cuvantul, Ratiunea suprema, a intarit ratiunea Fecioarei ca sa franeze sensibilitatea ei trupeasca si a deschis mintea (spiritul) ei pentru sesizarea prezentei si lucrarii lui Dumnezeu, intarind si ratiunea umanitatii pe care Si-o forma Fiul lui Dumnezeu. Aceasta a apropiat de facerea lui Adam zamislirea Lui ca om, care s-a produs printr-o formare a unui trup fara mijlocirea altui sau altor trupuri, dar a unui trup care se forma de la inceput ca un trup insuflat cu un suflet rational, unit cu Dumnezeu prin harul Duhului Sfant. Caci daca ramanem la ideea Parintilor despre concomitenta crearii sufletului si trupului, nu trebuie sa se admita o distanta intre crearea trupului si a sufletului inzestrat cu un anumit har dumnezeiesc.

Distanta dintre crearea trupului si a sufletului e afirmata la facerea fiecarui om, pentru a distinge prin gandire intre ceea ce are omul din materie si ceea ce da Dumnezeu in mod direct (insuflarea sufletului unit cu un anumit har). Omul a fost creat ca un intreg. Trupul lui are de la inceput in el suflet si un anumit har, prin care e deschis unui alt orizont, mai precis, comuniunii cu Dumnezeu, nefiind inchis in natura ca animalul. Insuflarea chipului dumnezeiesc in Adam reprezinta aceasta deschidere a omului spre Dumnezeu prin suflet si o anumita legatura cu Dumnezeu, prin ratiunea care tinde la o cunoastere infinita, pana la totul absolut, si prin virtuti, pana la binele la fel de infinit al comuniunii cui Dumnezeu.

Nasterea de dupa cadere, in care sensibilitatea trupurilor ce se unesc s-a accentuat puternic, a covarsit mult deschiderea oamenilor nascatori si nascuti spre orizontul spiritual, inchizand in mare masura venirea la existenta a urmasilor in procesul unor legi ale naturii, in care actul lui Dumnezeu parea acoprit. Dar nu a putut fi cu totul acoperit. Omul continua a se naste nu numai cu trup, ci si cu suflet si intr-o anumita legatura cu Dumnezeu, deci deschis spre orizontul spiritual infinit. In zamislirea si nasterea lui Hristos legea naturii e dezlegata sau deschisa iarasi in mod mai direct actului creator al lui Dumnezeu. Dar contributia naturii umane nu e eliminata total. La ceilalti oameni care se alipesc lui Hristos, actul lui Dumnezeu, prin care omul e ajutat ca sa se deschida liber planului dumnezeiesc sau comuniunii cu Dumnezeu in mod deplin, se infaptuieste in botez, caruia S-a supus si Hristos, nascut cu unele stramtorari ale trupului ca om.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Catre cei ce spun ca sufletele exista inainte de trupuri

Unii zic, cum am spus inainte, ca sufletele exista inaintea trupurilor, iar altii, din contra, ca trupurile exista inaintea sufletelor. Noi insa mergem pe calea imparateasca de mijloc, cu Parintii nostri care nu afirma nici preexistenta, nici postexistenta sufletului sau a trupului, ci mai degraba coexistenta lor. Nu ne abatem in nici o parte, neaplecandu-ne nicidecum, nici la dreapta, nici la stanga, cum zice Sfanta Scriptura.

Caci ne temem de lucrul decat care nu e altul mai de temut, adica de a zice ca sufletele exista inaintea trupurilor si trupurile au fost nascocite pentru pedepsirea sufletelor din pricina pacatului mai inainte savarsit al fiintelor fara de trupuri. Prin aceasta am presupune ca singura cauza a marii si sublimei opere a celor vazute, prin care se cunoaste Dumnezeu ca unul ce e vestit in tacere, este raul care L-a silit pe Dumnezeu sa creeze fara voie lumea pe care n-a binevoit-o, neavand poate nici ratiunea ei ascunsa in Sine dintru inceput, inainte de vremuri, impreuna cu altele. Fiindca a spune ca Dumnezeu are fara de voie ratiunile celor facute nu-mi pare propriu unei cugetari judicioase si maririi atotputernice a lui Dumnezeu, Celui nepatimitor si adevarat, Care nu are nimic recent in ratiunile lucrurilor preexistente in El; si mai ales, nimic fara de voie. Caci toate cele ce sunt, sau se vor face in vreun fel oarecare de catre El in substanta lor, au fost voite mai inainte si cugetate mai inainte si cunoscute mai inainte. Dar fiecareia din cele ce exista El ii da fiinta si substanta la vremea bine-randuita si potrivita. Si cand vedem pe Dumnezeu facand ceva, nu trebuie sa cugetam ca atunci a inceput sa voiasca si sa conceapa acest lucru. Sa nu fie ! Caci ar fi absurd sa cugetam ca Dumnezeu a facut cugetand si voind si cunoscand sau mai bine-zis facandu-I-se cunoscut ca bun ceea ce nu a cunoscut si nu a voit dintru inceput. Ba in acest caz nu ar cunoaste nici insasi facerea acelora ale caror ratiuni nu le are de mai inainte. [Sfantul Maxim aduce in acest capitol alte argumente pentru concomitenta venirii in existenta a sufletului si trupului. Daca inainte adusese argumente luate din legile creatiei, acum aduce argumente luate din notiunea de Dumnezeu. A admite ca Dumnezeu a adus la existenta lumea aceasta pentru pedepsirea sufletelor care au pacatuit intr-o viata anterioara inseamna a nu vedea maretia acesteia, si, prin ea, a lui Dumnezeu, Cel vestit de ea in tacere. Inseamna a o socoti produsul raului, sau pe Dumnezeu, silit de rau sa o creeze. In acest caz, Dumnezeu nu ar fi fost liber in crearea ei, si poate n-ar fi avut nici ratiunea ei preexistenta in Sine, caci nu s-ar putea cugeta Dumnezeu ca avand preexistenta in Sine, fara de voie, ratiunea raului, ca ratiune a lumii pe care o va crea. Totul ar duce, in acest caz, la ideea unui Dumnezeu pasiv, neliber, a unui Dumnezeu impersonal, panteist. Pe de alta parte nu putem cugeta pe Dumnezeu nici concepand si voind ceva de abia in momentul cand il creeaza, sau nici atunci. Iata ce consecinte vaste are teoria origenista ca sufletele preexista existentei lor pamantesti si ca au fost aduse in trupuri din cauza unui pacat savarsit inainte de aceea.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Dar noi credem ca toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin prestiinta, potrivit puterii Lui nesfarsite, nefiind cugetat de El nimic mai de curand, in nici un mod, ca sa primeasca existenta dupa substanta. Nici nu socotesc ca cei ce cugeta binecredincios trebuie sa creada ca Dumnezeu nu le cunoaste pe cele ce se cuprind mai inainte in El, dupa ratiunile lor, prin prestiinta, in baza puterii Lui nesfarsite, pe una cate una, decat la aducerea lor la existenta. Caci veacurile si timpurile ne arata ca toate sunt create si aduse la existenta cu intelepciune la vremea mai inainte hotarata si bine randuita pentru fiecare, asa cum zice despre Levi dumnezeiescul Apostol ca "Era in coapsa tatalui sau" (Evr., 7, 10), inainte de a trece in existenta. Acesta, existand potential in patriarhul Avraam, a primit la vremea implinita facerea spre existenta in chip actual, prin zamislire. Astfel trebuie sa cugetam si sa credem ca toate primesc facerea spre existenta pe rand si intr-o ordine la timpul prestiut dupa negraita intelepciune a lui Dumnezeu [ Nu numai ratiunile generale preexista in Dumnezeu, ci ratiunile tuturor entitatilor individuale. Caci Dumnezeu aduce pe fiecare la existenta subzistenta, in vremea potrivita ei, contribuind la armonia complexa a lumii in ansamblul ei. Caci nu poate fi cugetata de Dumnezeu creatiunea, in ansamblul ei concret, fara sa fie cugetate toate entitatile concrete care o alcatuiesc si prin care inainteaza spre scopul ei. Gandirea vesnica a lui Dumnezeu se refera la o lume concreta, alcatuita din individuatiuni succesive, dar care nu vine la existenta in substanta ei decat in momentul cand e creata de Dumnezeu.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Deci ratiunile tuturor celor ce sunt si vor fi in mod subzistent si substantial - ale celor ce se fac sau se vor face, ale celor ce apar sau vor aparea - preexista in Dumnezeu, aflandu-se in El in chip neclintit. Si dupa ele sunt si s-au facut si persista toate, apropiindu-se prin miscare si in chip voit pururea de ratiunile lor, sau sunt tinute mai degraba in existenta dupa calitatea si cantitatea miscarii si aplecarii vointei. Astfel ele primesc existenta fericita pentru virtute si pentru mersul drept spre ratiunea dupa care exista, sau existenta nefericita, dupa rautatea si pentru miscarea contrara ratiunii dupa care exista. Si, scurt vorbind, primesc o existenta potrivit cu intarirea (deprinderea) sau slabirea puterii lor naturale de participare la Cel ce dupa fire e cu totul neimpartasit, iar dupa har Se ofera, din pricina bunatatii infinite, pe Sine intreg tuturor celor vrednici si nevrednici si produce in ei persistenta existentei vesnice, dupa cum exista fiecare si dupa dispozitia ce si-a facut-o. Tuturor acestora participarea sau neparticiparea potrivita la Cel cu adevarat existent, intru fericire existent si pururea existent le este celor ce nu vor sa participe prelungire si sporire de pedeapsa, iar celor ce vor sa participe, prelungire si sporire de bucurie.

Caci nu e nici una din existente a carei ratiune sa nu preexiste in chip sigur la Dumnezeu. Iar cele care subzistand isi au ratiunile preexistente la Dumnezeu au facerea in chip sigur prin voia lui Dumnezeu. Iar cele a caror facere e prin voia lui Dumnezeu isi pastreaza subzistenta dupa fiinta nestramutata de la existenta la nefiinta. [Dumnezeu are ratiunile tuturor din veci si le-a oferit tuturor o existenta substantiala, ba chiar o libertate de a se misca spre ratiunile lor si de a se apropia astfel de ele, sau de a nu se misca spre ele si de a nu se apropia de ele. In primul caz ele se intaresc in existenta si deci in fericire; in al doilea caz, slabesc in existenta si in nefericire. Adica, in primul caz ele se actualizeaza tot mai mult, apropiindu-se de sensul lor gandit de Dumnezeu din veci; in al doilea caz, nu se actualizeaza, pentru ca nu se apropie de sensul lor gandit de Dumnezeu. Deci ratiunile lucrurilor existente substantial trebuie gandite ca un fel de modele plenare ale fapturilor, exercitand o putere de atractie asupra lor. Fapturile se apropie de sensul lor plenar cand progreseaza in virtute. Sensul sau ratiunea lor, reprezentand modelul plenar al existentei lor, reprezinta si binele plenar acomodat acelor fapturi. Cu cat existenta a ceva e mai apropiata de plinatatea ideala a lui, cu atat se face mai buna. Plusul de existenta e un plus de bine si minusul de existenta e un minus de bine, pentru ca existenta e buna prin ea insasi. Binele nu e numai o calitate morala, ci un reflex al existentei. Apropierea fapturilor de ratiunile lor sau de modelul lor plenar, gandit de Dumnezeu, coincide cu progresul in existenta sau in bine si de aceea progresul lor voluntar in virtute e un progres in existenta lor plenara gandita de Dumnezeu in ratiunile lor, pentru ca existenta plenara si deplin buna a fapturilor, gandita de Dumnezeu sub chipul acestei ratiuni, e alimentata de existenta si bunatatea infinita a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte ratiunile acestea sunt formele deosebite in care infinitatea de existenta si de bunatate a lui Dumnezeu vrea sa se impartaseasca fapturilor, sau in care faptuirile pot participa la insasi existenta si bunatatea infinita a lui Dumnezeu.

De aceea fapturile, progresand in apropierea de ratiunile lor, progreseaza nu numai spre existenta si bunatatea plenara a lor, ci in participarea la existenta si bunatatea lui Dumnezeu, oferita lor prin aceste ratiuni sau in formele deosebite ale lor. Spunand ca cei ce nu inainteaza in apropierea de ratiunile lor nu inainteaza in existenta si in fericire, ci dimpotriva, intr-o existenta si fericire slabita, sfantul Maxim nu intelege ca aceasta slabire de existenta ar putea ajunge pana la totala incetare din existenta. Tot cel ce exista substantial, in baza unei ratiuni gandite etern de Dumnezeu, ramane inevitabil vesnic intr-o anumita existenta, pentru ca chipul lui gandit de Dumnezeu ramane in veci asa cum e gandit din veci, desi faptura nu e silita sa se apropie de acel chip ideal al existentei sale plenare. Am zice ca Ratiunea divina continua sa tina in existenta schema pur ontologica a ei, lipsita de orice continut bun, aratandu-si neconformarea prin libertate cu modelul spre care trebuia sa tinda. La aceasta limita extrema a existentei sale faptura nu numai ca e lipsita de orice continut bun al existentei sau de existenta sa plenara, nestirbita, ci in existenta ei e implicata si o extrema suferinta, sau pedeapsa. Faptura participand la Dumnezeu numai ca existenta si anume in gradul ultim, aceasta participare coincide cu o extrema suferinta. Iar aceasta arata ca existenta e facuta pentru a creste, pentru a se dezvolta din Dumnezeu, pentru a se misca in Dumnezeu, a spori in comuniunea cu EI. O existenta care nu se misca spre mai multa existenta, adica spre Dumnezeu - singurul izvor al existentei - e o existenta bolnava, un fel de pseudo-existenta, o existenta de cosmar. Existenta implica in sine relatia dinamica, comuniunea cu Dumnezeu. Pierzand aceasta relatie, nu mai e decat o coaja uscata a existentei. Existenta sufera cand nu implineste functia ei, de a spori in existenta prin legatura dinamica cu Dumnezeu, izvorul unic al existentei. Suferinta existentei vine din golul de Dumnezeu, singurul care o poate completa, e privarea de comuniune cu alta persoana si deci de comuni un ea desavarsita cu Persoana desavarsita. - Parintele Dumitru Staniloae] Iar cele a caror substanta a fiintei staruie, dupa facere, nestramutata de la existenta la nefiinta, isi au ratiunile stabile si ferme, avand ca singura obarsie a existentei intelepciunea, din care si pentru care exista si de la care au puterea de a exista in chip neclintit. Dar despre cele ale caror ratiuni exista statornic la Dumnezeu, se poate spune ca si vointa a-toate-Facatorului Dumnezeu cu privire la ele este neschimbatoare. Caci voia lui Dumnezeu nu se circumscrie nicidecum intre mairgini temporale, nici nu se schimba prin transformare, alternandu-se cu fapturile. De aceea si acestea isi au subzistenta in mod evident si neindoielnic nepieritoare. [Toate cele ce subzista in mod concret isi au ratiunile in Dumnezeu. Iar cele ce subzista avand ratiunile in Dumnezeu au fost create prin voia lui Dumnezeu. Ele vor exista vesnic, pentru ca voia lui Dumnezeu cu privire la ele nu inceteaza. Deci toate cate au ratiunile din veci in Dumnezeu, fiind aduse in existenta cand so coteste Dumnezeu potrivit, vor dura in veci, pentru ca voia lui Dumnezeu cu privire la ele este nestramutata, fiind legata cu ratiunile lor care in veci nu vor inceta in Dumnezeu. Dumnezeu nu trece de la o voie la alta, odata cu incetarea existentei pamantesti a fapturilor. Deci nici ele nu pier definitiv prin moarte. - Parintele Dumitru Staniloae]

Deci, sau a facut Dumnezeu trupurile omenesti voindu-le cu intentie si de aceea raman necazuite in neexistenta din cauza firii, care voieste pururea sa existe ceea ce a voit Dumnezeu intentionat, cu ratiune si cu intelepciune, si deci nu se va produce disparitia totala a trupurilor in nefiinta; sau nu le-a facut cu intentie, ci fara sa vrea, a fost tiranizat, fiind dus cu sila spre facerea trupurilor ale caror ratiuni nu s-a aratat sa le aiba. Si daca a ajuns sa faca trupurile silit, impotriva intentiei si fara sa vrea, e vadit ca ratiunea si intelepciunea nu au premers facerii lor. Caci ceea ce se face fara intentia dumnezeiasca e lipsit si strain cu totul de ratiune si de intelepciune. Dar apeasta e numai raul, a carui existenta e caracterizata prin nesubzistenta si al carui Facator nu ne vom gandi niciodata sa-L socotim pe Dumnezeu, sau sa-L numim pe fata, ba e primejdios chiar a indrazni sa credem una ca aceasta. [ Nu exista decat alternativa : sau a facut Dumnezeu trupurile cu voia si atunci, intrucat voia Lui nu se schimba, ele sunt destinate unei existente vesnice, sau le-a facut de sila din cauza caderii sufletelor si deci fara sa le premearga ratiunea si intelepciunea. Numai in acest caz ele nu sunt destinate unei vesnice existente. Ba mai mult, in acest caz, trupurile, neavand la originea lor o ratiune, sunt rele. Caci numai raul e fara ratiune, contrar tezei platonic-origeniste, care, nelegand existenta de bine, admitea existenta unei materii sau a unor trupuri rele prin fiinta. De fapt, raul nu poate avea subzistenta in sine. Existenta lui nu poate fi decat in idee, sau ca o imputinare a ceea ce are subzistenta. A socoti ca Dumnezeu ii da o subzistenta inseamna a socoti ca Dumnezeu da subzistenta nonexistentei; inseamna a socoti pe Dumnezeu cel cu adevarat existent izvor al nefiintei, mai bine zis al imputinarii a ceea ce subzista. Dar ceea ce se imputineaza in existenta se imputineaza prin indepartarea de Dumnezeu, izvorul existentei.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Dar cine L-ar fi tiranizat pe Dumnezeu, daca a fost tiranizat ? Si e ingaduit oare peste tot sa spunem ca a facut impotriva intentiei ceea ce nu a voit ? Si cum mai e Dumnezeu cel ce a suportat tirania, dand din necesitate si fara intentie subzistenta unor lucruri, spre pieirea lor ? Sa indrazneasca a spune cei ce sustin o asemenea -opinie. Caci sau vor spune ca Dumnezeu a facut aceasta si il vor huli la culme, impunand lui Dumnezeu necesitatea de a face ceva fara intentie ; sau ca nu le-a facut El si vor fi demascati ca introducand cu necesitate, in chip maniheic, alt principiu care le-a facut pe acestea. In orice caz, dogma preexistentei e proprie celor ce introduc doua principii contrare intre ele. Iar pe acestia, din harul luli Dumnezeu cel Atotmilostiv, i-a acoperit intunericul pierzaniei, care i-a impins in uitarea desavarsita, ca pe unii ce nu suporta lumina adevarului propovaduit de sfintii nostri parinti. [ Daca Dumnezeu nu a putut crea ceea ce nu a voit si ceea ce e destinat pieirii, adica trupul, urmeaza ca l-a creat un alt principiu. Aceasta este opinia maniheilor. Astfel teoria preexistentei sufletului duce la maniheismul care introduce doua principii contrare. - Parintele Dumitru Staniloae]

Dar ca sa las acum, pentru simetria cuvantului, toate cate se pot spune, ma mir de ei cum nu-i indupleca taina lui Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu, sa scuture de la ei, de bunavoie, aceasta opinie. Caci taina lui Hristos e cea mai tainica dintre tainele dumnezeiesti, fiind in tot sensul si in toate privintele granita a toata desavarsirea existenta si viitoare si mai presus de tot hotarul si de toata marginea. Iar aceasta taina ne invata ca impreuna cu Dumnezeu Cuvantul cel intrupat si desavarsit facut om este si subzista trupul luat din noi si de o fiinta cu noi, unit cu El dupa ipostas; cu acest trup S-a si inaltat la cer "mai presus de toata incepatoria si stapania si puterea, si domnia si decat tot numele ce se numeste, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor" (Ef., 1, 21), si sade impreuna cu Dumnezeu si Tatal acum si in veacurile nesfarsite, dupa ce a strabatut cerurile si a ajuns mai presus de toate, si iarasi va sa vie ca sa prefaca si sa preschimbe totul si ca sa mantuiasca sufletele si trupurile noastre, cum am crezut si credem si staruim pururea sa credem. Daca-i asa, cine e asa de indraznet si de cutezator si nestiutor de altceva decat sa lupte cu obraznicie impotriva celor vadite si clare, incit sa cugete cu usurinta ca trupurile vor trece cndva in neexistenta prin inaintarea in desavarsire a fiintelor rationale, cum zic aceia, odata ce crede ca Domnul si Dumnezeul tuturor este cu trupul acum si pururea, daruind si altora puterea sa inainteze si tragand si chemand pe toti la slava proprie, pe cat e cu putinta omeniltatii, ca Conducator al mantuirii tulturor si stergand petele din toti ? [Dupa argumentul natural si teologic pentru valoarea pozitiva a trupului, sfantul Maxim aduce pe cel hristologic. Supremul argument pentru valoarea si pentru durata vesnica a trupurilor este faptul ca Fiul lui Dumnezeu insusi a asumat trupul nostru, S-a inaltat cu el la cer, mai presus de toti ingerii, sade cu el la dreapta Tatalui, va veni cu el sa prefaca intreg universul si sa mantuiasca sufletele si trupurile noastre. Se mai impaca oare cu aceasta afirmatia origenista ca trupurile noastre vor trece candva in neexistenta ? - Parintele Dumitru Staniloae]

Caci Hristos nu e dus de acestia ca modele ale desavarsirii Lui, la depunerea trupului. Cine ar indrazni macar sa cugete aceasta ? Pentru ca El nu urmeaza altora pe calea spre desavarsirea prin inaintare, fiind dupa fire singurul atotdesavarsit si facatorul a toata desavarsirea ,- nici nu asteapta sa primeasca desavarsirea cu altii, odata ce nu e deloc asemenea, in nici o privinta, nici unei fiinte in trebuinta de inaintare, ca sa depuna si El cndva firea trupului, cand inaintarea suprema va produce ca si la ceilalti depunerea trupului.

In acest caz, nu ar mai fi Conducatorul si Mantuitorul celor ce se mantuiesc, caci n-ar mai arata in Sine, in chip tainic, deodata si pentru totdeauna, tinta desavarsirii noastre, ci S-ar arata si El ca fiind unul din cei ce se mantuiesc si sunt condusi si au nevoie de altul, care arata in sine desavarsirea spre care tind toti cei ce sunt prin fire partasi de ratiune. Dar nu e asa. De ce ? Nici ratiunea adevarului nu rabda pe cei ce spun aceasta. Caci dumnezeiescul Apostol il numeste pe El Conducatorul si Desavarsitorul mantuirii noastre (Evr., 11, 10), ca pe Unul ce S-a intrupat pentru noi ca sa mistuie in Sine pacatul nostru si ca sa Se dea pe Sine tuturor celor ce vad in El chipul si exemplul vietuirii virtuoase, indeplinind ca un invatator bun si intelept intai prin Sine cele ce sunt de spus si de facut spre pilduire noua, murind, inviind si inaltandu-Se la ceruri si sezand in trup la dreapta lui Dumnezeu-Tatal. Aceasta, pentru ca si noi, murind, sa nadajduim sigur ca vom invia si vom vietui o viata desavarsit despartita de toata moartea si de toata coruperea si ne vom inalta la ceruri si vom primi cinstea si slava cea intru Dumnezeu si Tatal prin mijlocirea Fiului insusi si petrecerea fericita si vesnica impreuna cu El. Deci depunerea trupului nu vom avea sa o suportam in nici un fel, pentru ca nici cuvantul Sfintei Scripturi nu ne invata aceasta, nici in Capetenia mantuirii noastre nu am vazut sa se fi intamplat inainte aceasta. Caci daca I-ar fi placut Lui ca sa se intample si aceasta, ar fi savarsit-o cel dintai El insusi in Sine si pe aceasta, impreuna cu celelalte, carora supunandu-Se pentru noi ca un iubitor de oameni S-ar fi desavarsit ca noi, pentru ca noi crezand sa o nadajduim si pe aceasta impreuna cu celelalte. De altfel, daca ii vom rabda sa spuna aceasta, cum vom crede, dupa acest sfant invatator, ca ceea ce a fost unit cu Dumnezeu se si mantuieste ? "Caci ceea ce s-a unit - zice acesta, scriind catre Cledonie, - cu Dumnezeu-Cuvantul, aceea se si mantuieste". Dar cu Dumnezeu Cuvantul s-a unit, impreuna cu sufletul, si trupul, deci impreuna cu sufletul se va mantui si trupul. [Origenismul sustinea ca, la capatul desavarsirii, fiintele rationale vor depune trupurile, revenind Ia starea pe care au avut-o inainte de intrupare Dar atunci ar trebui ca Hristos sa fi ajuns cel dintai La starea aceasta de desavarsire si sa fi depus trupul. Daca n-a ajuns inca, inseamna ca urmeaza altiui model care e mai avansat ca El in desavarsire. Dar care este acel alt model ? Apoi in acest caz, n-ar mai fi El Conducatorul mantuirii noastre. In acest caz El n-ar mai fi Cel singur atotdesavarsit, sau in orice caz, El n-ar fi implinit inca drumul desavarsirii Sale ca om. El n-ar fi biruit total moartea cu trupul. invierea nu ar mai insemna biruinta definitiva a mortii, cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Cor., 15, 14 ; 26, 35-58). Hristos n-ar fi terminat in Sine opera mantuirii.  - Parintele Dumitru Staniloae]
 

Deci daca, dupa acest dumnezeiesc dascal, Cuvantul lui Dumnezeu Se intrupeaza ca sa mantuiasca si trupul si sa faca si trupul nemuritor, cum se va pierde ceea ce s-a mantuit si iarasi, va muri ceea ce e facut nemuritor ? Sau, pentru a vorbi mai exact, cum va muri iarasi intregul indumnezeit prin mijlocirea sufletului mintal care mijloceste intre dumnezeire si trup, intregul care primeste in chip negrait si fiintial intregul ipostas prezent al lui Dumnezeu-Cuvantul intrupat, Care isi face si-Si arata trupul propriu al Sau ? Aceasta n-o pot intelege. [ Sfantul Maxim observa ca umanul in Hristos este un intreg sau, ceea ce a asumat Hristos este intregul uman. Umanul isi mentine caracteristicile lui numai prin totalitatea partilor lui spiritual-biologice. Orice lipsa din acest uman ia partii care ramane caracterele umanului (sufletul ramane singur dupa moarte numai un rastimp, in care continua sa traiasca cu amintirile vietii in trup si cu nadejdea acestei vieti in vesnicie). In fiecare parte a lui, omul e determinat de toate partile lui. Cu un astfel de intreg participa umanul in Hristos la viata dumnezeiasca. Daca ar participa la viata dumnezeiasca cu fisii ale umanului deltasate de intreg, deci nu ca natura inlegral umana, distincta de natura divina, desi nu separata de ea, n-ar trai viata dumnezeiasca ca om adevarat, ca om deplin. (Aici sta adevarul definitiei de la Calcedon despre cele doua naturi in Hristos si neadevarul monofizismului despre o singura natura compusa in Hristos). Ca urmare, trupul nu poate fi depus pentru eternitate de fiinta umana. De aceea nu l-a depus nici Hristos. Apoi, intrucat umanul acesta a fost facut nemuritor si indumnezeit in Hristos ca intreg, cum poate fi depus ceva din acest intreg nemuritor si indumnezeit ? Toate definitiile credintei crestine in Sinoadele ecumenice au aparat nu numai invatatura despre Dumnezeu cel adevarat (personal, liber, iubitor si, prin aceasta, puternic), ci si cea despre mantuirea omului integral. Dar la sfantul Maxim aceasta pretuire a valorii pozitive a omului isi atinge punctul culminant. Caci toate ereziile pe care le-au combatut Parintii, sfarsind cu sfantul Maxim, slabeau atat notiunea adevarata si integrala a lui Dumnezeu, cat si a omului. Sustinand ca Cel ce S-a coborat la om este Dumnezeu adevarat, Parintii accentuau indirect valoarea omului pentru Dumnezeu, pentru revelarea deplina a lui Dumnezeu. Dar Sinodul de la Calcedon si dupa el, in mod mai clar, sfantul Maxim au avut misiunea sa apere si in mod direct integritatea umanului unit cu Hristos si asigurat in starea de suprema desavarsire prin indumnezeirea pentru veci. - Parintele Dumitru Staniloae]

De ce apoi, daca si aceasta parere ar face parte din taina credintei bisericesti, n-a fost cuprinsa impreuna cu celelalte puncte in Simbolul in care a fost expusa credinta neintinata a crestinilor, de catre sfintii si fericitii parinti adunati la diferite timpuri pentru intarirea dumnezeiestilor dogme ale Sfintei si apostolestii a lui Dumnezeu Biserici ? Aceasta o lasam acestor intelepti sa o spuna. Dar socotesc ca ajung pentru acum cele spuse in aceasta digresiune catre acestia. Drept aceea ne vom intoarce catre altii.

Catre cei ce sustin ca trupurile exista Inaintea sufletelor

A spune ca sufletele vin la existenta dupa trupuri, cum faceti voi, e usor, pentru oricine vrea, dar a intemeia rational aceasta afirmare e foarte greu si anevoios si nu e deloc usor de a dovedi ceea ce se sustine prin ea. Caci daca samanta ce pune inceputul facerii omului este dupa voi cu totul neinsufletita, e si cu totul nepartasa de viata, deoarece ceea ce e lipsit cu desavrsire de orice fel de suflet e lipsit si de orice putere de viata. Iar daca e cu totul lipsit de suflet si de lucrare sustinatoare de viata, e vadit ca e mort. Iar daca admitem ca e mort, nici nu se hraneste, nici nu creste, nici nu va putea in nici un fel subzista si ramane nedescompus si neimprastiat. Dovada despre cele spuse e vindecarea ranilor in trupuri. Cand se ating de acestea medicii, daca afla un trup aproape mort, folosesc intai medicamentele care-l smulg din aceasta stare si de-abia pe urma aplica pe cele care refac trupul scobit de rana spre intregirea lui. Caci trupul viu are o fire ce se reface si putere de conservare si reinviorare a vietii sale, iar cel mort nu mai lucreaza nicidecum odata ce e mort si lipsit de puterea vitala si de aceea e inactiv. De altfel cum ar si persista ceea ce e prin fire pornit spre risipire si usor de descompus, daca nu preexista logic, ca o temelie, o oarecare putere vitala, care aduna si strange in chip natural in jurul ei ceea ce se imprastie, putere in care a primit sa aiba atat existenta cat si forma de la Puterea care a zidit toate cu Intelepciune? Caci in ceea ce isi are trupul existenta dupa ce s-a nascut, in aceea e drept sa se spuna ca isi are si inceputul subzistentei. Pentru ca ceea ce face ca trupul ce se desparte de suflet sa se risipeasca, face desigur trupul, pe drept cuvant, prin venirea sa la existenta, sa si inceapa sa subziste impreuna cu el.

Iar daca, stramtorati de aceste rationamente, spuneti ca samanta ce prilejuieste constituirea omului nu e de tot moarta, ci participa la o oarecare putere vitala, fie ea cat de mica, si deci are un oarecare suflet prin participarea la o astfel de putere (caci fara suflet nu e nici un fel de viata nici in cele ce se ivesc in natura, nici in cele cuprinse in orbita pururea miscatoare a cerului, si nici un fel de viata nu exista, dupa judecata rationala, fara suflet), orice fel de viata ati admite ca are samanta la zamislire ar trebui sa o socotiti ca proprietate a unui oarecare suflet, care formeaza deosebirea constitutiva a fiintei respective de cele care nu, sunt ca ea. [Se confirma in aceasta ca pune sufletul omului chiar in samanta din care se zamisleste. Capitolul acesta se remarca in chip deosebit prin logica stransa si nuantata, care de altfel caracterizeaza in general scrisul sfantului Maxim. Dupa ce a evidentiat absurditatea afirmatiei ca sufletele preexista trupurilor, trece acum la respingerea afirmatiei ca trupurile primesc subzistenta inaintea sufletelor. In fond afirmatia aceasta e o completare a teoriei origeniste ca sufletele sunt trimise in trupuri spre pedepsirea lor pentru un pacat savarsit intr-o existenta anterioara. Caci daca trupul e o temnita in care e trimis sufletul pentru pedepsire, trebuie zidita mai intai aceasta temnita pentru ca sufletul sa fie incarcerat in ea si, prin aceasta "aruncat" in lume, cum zice filosoful Heidegger. Ceea ce caracteriza in general teoria origenista era ca sufletul si trupul nu vin la existenta deodata, ca doua componente strans unite ale unicei naturi umane, ci sunt doua entitati unite provizoriu din afara, fara o legatura naturala interioara intre ele. Iata cum incepe sfantul Maxim argumentarea ca trupul nu exista nici o clipa fara suflet. Dupa conceptia Parintilor greci (mentionam in special pe langa sfantul Maxim, pe Sfantul Grigorie de Nyssa), tot ce are oarecare viata sau crestere din sine are si un oarecare suflet, deci si planta. Viata e adica proprietatea unui principiu unitar care conduce cresterea plantei, animalului sau omului. Principiul acesta imprima si o forma individuala mai deosebita fiecarei plante, animal sau om. Dar individualitatea acestui principiu in plante si animale e mai putin accentuata decat la oameni. Pe langa aceea, acest principiu unitar al vietii in oameni e inzestrat si cu o constiinta si cu liber arbitru, care individualizeaza si mai mult pe fiecare om, mai bine zis ii confera caracterul de persoana de care plantele si animalele sunt lipsite. Ideea ca chiar in samanta unei plante e de la inceput o anumita putere vitala o admiteau si sustinatorii teoriei ca sufletul vine la existenta in trup dupa constituirea acestuia. Sfantul Maxim le arata ca, admitand aceasta putere vitala in planta, trebuie sa admitem si un suflet ca suport unitar al acestei puteri. - Parintele Dumitru Staniloae]

Iar daca, impinsi de forta adevarului, trebuiie sa recunoasteti ca embrionul are si suflet, se cuvine si sunteti datori sa spuneti voi insiva ce si cum este acesta si cum poarte fi inteles si numit. Daca afirmati ca are numai suflet nutritiv si cauzator de crestere, adica numai ca al unei plante si nu ca al omului, in baza acestui cuvant trupul va fi dupa voi ceea ce e hranit si facut sa creasca. Dar oricat de mult as cugeta, nu inteleg cum poate fi omul tata al plantei, care nu are nicidecum, dupa fire, existenta de la om. Iar daca atribuiti omului numai sufletul inzestrat cu simtire, embrionul va fi recunoscut avand la zamislire, desigur, un suflet de cal sau de bou, sau de alte animale de uscat si de aer, si dupa voi omul n-ar mai fi, dupa fire, tata al omului la inceputul formarii lui, ci precum am zis, al oarecarei plante sau al vreunui animal din cele de pe pamant. Si ce ar fi mai absurd si mai nebunesc decat aceasta ? [ Presupunand ca adversarii trebuie sa admita un suflet in planta si animal si deci, cu atat mai mrult in om, ca suport al puterii vitale, ii intreaba ce inteleg prin acest suflet care exista de la inceput in embrionul omenesc. Daca inteleg numai un suflet nutritiv si cauzator al cresterii, ca si in plante, ar urma ca socotesc pe om tata al unei plante, nu al altui om; daca ar sustine ca sufletul din embrionul uman e inzestrat si cu simtire animala (cu sensibilitate), ar socoti pe om tata al unui animal, nu al altui om.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Caci a sustine ca nu coexista, de la prima constituire a celor existente, determinantele proprii ale subzistentei lor, conform diferentei naturale neschimbate, inseamna a amesteca toate intre ele si a afirma ca nici una dintre existente nu este in chip propriu ceea ce este si se numeste. Iar raul si mai mare e ca aceasta afirmare implica in chip vadit cea mai mare calomnie la adresa intelepciunii si a puterii dumnezeiesti. Caci daca toate cele ce sunt in orice fel au deplinatatea in ratiunea proprie, inainte de facerea lor, dupa prestiinta lui Dumnezeu, e vadit ca inca din clipa in care incep sa existe sau sunt aduse la existenta, conform ratiunilor proprii, vor avea in chip nestirbit deplinatatea in act. Caci daca fapturile au, dupa prestiinta, deplinatatea, iar cand sunt ajunse la existenta si facute, nedeplinatateia, sau cele facute nu sunt cele prestiute, ci altele in loc de acelea, ele ar fi semnul unei slabiciuni vadite si clare a Facatorului, Care nu poate infatisa in chip deplin, prin facere, in act, ceea ce este dupa fiinta , existenta prestiuta. [Dupa argumentul luat din puterea vitala imanenta, pe care o are embrionul de la inceput, sfantul Maxim aduce un argument teologic pentru venirea sufletului la existenta odata cu trupul. E un argument luat din preexistenta ratiunilor creaturilor lui Dumnezeu. Dumnezeu prestie fapturile in deplinatatea lor. Dar daca le prestie in deplinatatea lor, trebuie sa le si aduca la existenta in aceasta deplinatate. Altfel Dumnezeu S-ar dovedi neputincios in a realiza un lucru prestiut in deplinatatea lui. Dumnezeu concepe din veci nu parti separate din om, ci omul ca intreg. Integritatea omului de la inceputul existentei lui e legata de gandirea pre-temporala a lui de catre Dumnezeu.  - Parintele Dumitru Staniloae]
 

Iar daca, ocolind aceste argumente, va repeziti la ultimul, zicand ca nu e drept ca ceea ce e dupa chipul lui Dumnezeu si dumnezeiesc (asa numiti sufletul mintal) sa inceapa sa subziste odata cu curgerea si cu placerea murdara si ca e mai cuviincios a socoti ca trebuie spus ca intra dupa patruzeci de zile de la zamislire, va dovediti invi-nuind in mod deschis pe Facatorul firii si va expuneti pe drept cuvant primejdiei infricosate a blasfemiei ce rasare de aici. Caci daca e rea nunta, e vadit ca e rea si legea nasterii dupa fire. Iar daca e rea aceasta lege a nasterii dupa fire, cu drept cuvant va fi duipa voi invinovatit, Cel ce a facut firea si i-a dat legea nasterii. Si de ce am mai respinge pe manihei si pe cei dinainte de ei, care, initr-un oarecare mod, din pricina aceasta si numai din ea, au sustinut doua principii si au negat pe Dumnezeu cel peste toate, odata ce va aflam si pe voi spunand acelasi lucru, desi, nu prin aceleasi cuvinte ? [ Sfantul Maxim, mentionand argumentul origenistilor ca sufletul nu poate veni la existenta odata cu curgerea si cu placerea murdara, are prilejul sa cinsteasca nunta si legea naturala a nasterii, si, odata cu aceasta, pe Facatorul care a instituit-o. E un nou prilej de afirmare a valorii omului si a legilor naturale ale existentei lui. S-ar vedea de aci ca nasterea trupului din trupuri, chiar atinsa de pacat, e o lege a firii, instituita de Dumnezeu. Deci sfantul Maxim nu s-ar arata adeptul sfantului Grigorie de Nyssa. - Parintele Dumitru Staniloae]

Iar daca, din pricina aceasta, refuzati sa admiteti ca sufletul rational si mintal incepe sa subziste o data cu trupul la zamislire, de frica rusinii, nu veti indrazni sa admilteti nici dupa patruzeci de zile, nici dupa vremea sarcinii de noua luni, nici dupa nastere, inainte de curatirea de patruzeci de zile, ca cel nascut are sufletul rational si mintal. Caci nu e ingaduit in acest timp ca cel nascut sa fie adus la templul lui Dumnezeu, fiind socotit de lege necurat. Deci urmeaza, potrivit unui just rationament, sa socotiti ca, pana la implinirea zilelor de curatie, cel nascut nu are sufletul rational si mintal, ci cum am zis mai inainte, al vreunei plante sau al vreunui animal necuvantator, din cele aflatoare in lume. Iar daca motivul pentru o astfel de parere il gasiti in faptul ca marele Moise a scris sa nu se pedepseasca cel ce a lovit o femeie insarcinata inainte de patruzeci de zile, daca s-ar intampla ca aceea, din pricina lovirii, sa lepede embrionul (fatul) inainte de vreme, s-ar putea zice ca inteleptul Moise a scris aceasta, dupa intelesul imediat, nu pentru a arata ca atunci se face intrarea sufletului rational in trup, ci pentru a indica ca atunci se incheie deplina iesire la iveala a formei fatului ( Ies., 21, 22).

Totusi, ma tem sa primesc o astfel de parere, ca nu cumva, ordinea rationamentului inaintand din treapta in treapta, sa ma faca pe drept cuvant vinovat de infricosate nelegiuiri, silindu-ma sa spun in desfasurarea rationamentului ceea ce nu e ingaduit sa se spuna: ca Domnul si Dumnezeul nostru, daca a binevoit cu adevarat sa Se faca om ca noi fara de pacat, S-a facut in momentul zamislirii om fara suflet si fara minte si ca a ramas asa patruzeci de zile. Dar sfintii nostri parinti si dascali spun deschis, mai bine zis insusi Adevarul spune si a spus prin ei ca, deodata cu coborarea lui Dumnezeu-Cuvantul la zamislire, Domnul insusi si Dumnezeu-Cuvantul S-a unit, fara nici o trecere de timp, cu trupul, prin mijlocirea sufletului rational si nu a primit prin mijlocirea trupului neinsufletit un suflet rational venit dupa aceea; ca n-a asumat un trup cu totul neinsufletit, sau un suflet fara minte si fara ratiune, ci Si-a unit Lui dupa ipostas, in chip negrait, firea nestirbit deplina constand din suflet rational si trup. De aceea imbratisez intru totul invatatura coexistentei, iar cele doua opinii extreme, contrare intre ele si celei de la mijloc, le resping dupa cuviinta, caci am ca aparator si invatator fara gresala al acestei opinii, prin insasi taina intruparii Sale, pe Cel ce S-a facut cu adevarat om si a confirmat prin Sine subzistenta firii depline deodata cu venirea ei la existenta prin nastere. [ Argumentul ultim si suprem e pentru sfantul Maxim, si in privinta aceasta, cel hristologic. Hristos nu a asumat la inceput, la zamislire, numai trupul, primind sufletul ulterior prin mijlocirea trupului. Dimpotriva le-a primit pe amandoua in mod inseparabil, desi, data fiind pozitia de temelie a sufletului in raport cu trupul, se poate spune ca a primit trupul prin suflet, asa cum la omul obisnuit trupul se formeaza prin puterea sufletului. Iar la om, deci si la Hristos, sufletul nu are numai puterea vitala, ca la planta si ca la animal, ci si puterea ratiunii si a mintii. Deci Hristos a asumat din prima clipa nu un trup neinsufletit sau inzestrat numai cu un suflet vital, fara minte si fara ratiune, ci un trup insufletit de sufletul rational si mintal. - Parintele Dumitru Staniloae] El n-a facut altceva decat a innoit firea, adica a schimbat zamislirea prin samanta si nasterea prin stricaciune, pe care firea si le-a atras dupa neascultare, cazand de la dumnezeiasca si duhovniceasca inmultire, dar n-a innoit ratiunea firii, dupa care este si Se naste subzistand de la insasi venirea la existenta din sufletul rational si din trup. [ Hristos asumand de la inceput, prin nastere, firea umana intreaga, constatatoare din trup si suflet, nu Se deosebeste prin aceasta de ceilalti oameni. El Se deosebeste numai prin faptul ca a primit intr-un mod nou firea noastra prin nastere ; a primit-o printr-o nastere fara samanta barbateasca si fara coruperea trupului feciorelnic. Dar acest mod inseamna mai degraba o readucere a firii la modul ei originar de venire la existenta, la cel dinainte de pacat, in care puterea dumnezeiasca si Duhul iui Dumnezeu aveau un rol mai important. Prin aceasta innoire a modului de nastere, Hristos nu a schimbat insasi ratiunea sau componenta firii noastre.  - Parintele Dumitru Staniloae]

Sfantul Maxim Marturisitorul



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7127

Voteaza:

Sufletul exista inaintea trupului? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.