Inmultirea painilor in pustie

Inmultirea painilor in pustie Mareste imaginea.

Duminica a opta dupa Rusalii - Inmultirea painilor in pustie

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Matei 14, 14-22) si ne impartasim din ea, rugand pe bunul Dumnezeu sa simtim si astazi cuvantul dumnezeiesc, asemenea unei impartasanii. De aceea a si zis Mantuitorul: “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Si, iata, ne impartaseste astazi si cu paine si cu al Sau cuvant:  “In vremea aceea, Iisus a vazut multimea de oameni si I s-a facut mila de ei...” – mila Lui dumnezeiasca, unica. Faca Domnul sa ne impartasim si noi dintr-o asemenea mila. Mila care cuprinde pe toti; in mila suntem cuprinsi noi, cei pacatosi – asa cum invata o rugaciune a Bisericii: “Dumnezeu pe cei drepti ii iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste” (e o nuanta).

Si Iisus – ne descopera Evanghelia –, are mila, vazand multimile si tamaduieste pe bolnavi. Si iata, graindu-le cuvantul, vindecandu-le bolnavii, a trecut vremea si s-a facut seara. Atunci s-au apropiat de Dansul ucenicii si I-au zis: “Locul este pustiu si, iata, vremea e tarzie. Da drumul, deci, multimilor, sa mearga in sate sa-si cumpere de hrana”.

Dar hrana, intr-un loc pustiu, de unde sa fie? Doua taine parca se deschid aici, deodata: pe de o parte – taina cu adevarat dumnezeiasca – in loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatra, iar de data aceasta – paine va inmulti. Iar spiritual, sufleteste, te rascoleste acest gand: in loc pustiu sa dai hrana… Uneori te cuprinde aceasta neliniste, durere, simtind parca pustiul acestei lumi; si, in golul sufletesc al omului, in pustiul lui, sa dai, de la Hristos, impreuna cu El, paine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecaruia. N-as indrazni niciodata sa vorbesc de pustiul cuiva, de nelinistea cuiva, fara sa am in vedere mai intai pustiul din sufletul meu, experienta acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din intrebarile cele mai adanci aceasta este: cum sa hranesti pustiul din tine ca sa-l faci roditor?

Poate aici se potriveste acea marturie: un european, mergand prin pustiul Nubiei, in Africa si, calauzit de un localnic, undeva, in adancul pustiului, aude un geamat, ca un suspin. Si il intreaba pe localnic: ce inseamna acest geamat? I-a raspuns: noi spunem ca e suspinul pustiului, care vrea sa devina gradina.

Oare nu e adevarat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiintat. Nu poate fi desfiintat pentru ca pleaca din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divina originara cu care a fost inzestrat omul; suflare divina care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.

In acest pustiu si in acest suspin se aflau atunci multimile in jurul lui Iisus. Ucenicii evoca pustiul (“locul e pustiu”); ucenicii evoca si timpul (“vremea e tarzie”). Sunt evocate deopotriva cele doua categorii existentiale – spatiul si timpul. Si in acest spatiu pustiu si timp tarziu ucenicii se intreaba ce sa faca, ce sa raspunda suspinului multimilor. “Slobozeste-i, da drumul multimii sa mearga sa-si caute paine” – spun ucenicii. Mantuitorul le raspunde: “Nu trebuie sa se duca”; poate mai adanc: nu trebuie sa plece; sa nu plece nici de langa Mine, nici de langa voi. Cand cineva pleaca de langa Dumnezeu sau pleaca de langa un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Daca pleaca de langa Dumnezeu inseamna ca omul vrea sa ramana in pustiu; caci fara Dumnezeu n-ai alternativa. Nu exista alternativa la Dumnezeu. Cineva a spus: “Sau Dumnezeu sau neantul”. Daca pleaca de langa mine, cauza poate sa fie dubla: pleaca poate pentru ca eu nu-i dau paine. Dar, cum spune Mantuitorul: “Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui paine, oare ii va da piatra?”. Poate ca, totusi, eu in loc de paine, ii dau uneori piatra. Sau pleaca de langa mine pentru ca il izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sarmanul, n-a ajuns inca sa se cutremure de pustiul din el, si sa doreasca fierbinte ca pustiul lui sa devina gradina…

Atunci, Mantuitorul spune: “Sa nu plece. Dati-le voi sa manance”. Ii pregatea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea sa fie menirea lor: sa hraneasca; sa implineasca cuvantul profetului Amos, de odinioara: “Va veni vremea cand va fi foame in lume. Dar nu numai foame de paine, ci si foame de cuvantul lui Dumnezeu”. Cuvant si paine. Nu trebuie sa le separam niciodata. Cel putin in veacul de acum nu pot fi separate painea de cuvant si cuvantul de paine. De aceea Mantuitorul a si instituit Impartasania: pentru ca in El sa fie totodata si cuvantul Lui (prin Evanghelie), si trupul Lui (painea). Caci El este Painea care S-a pogorat din cer. Cuvant si paine: Evanghelie si Imparasanie.

“Dati-le voi...!”, le spune Mantuitorul. Dar, Doamne, “n-avem aici decat cinci paini si doi pestisori”. De unde agonisisera? Nu erau de la ei, le primisera, cum ne incredinteaza Sfantul apostol si evanghelist Ioan, de la un baietel din cei care venisera cu multimea. Caci, asa cum citim mai departe, erau de fata atunci cinci mii de barbati, pe langa femei si copii. Cat despre acel baietel, maicuta lui avusese grija si-i pusese in traista cinci painisoare de orz. Mereu ne intampina smerenia (painisoare de orz). Si unul din ucenici – Sfantul Andrei – a luat legatura cu baietelul si a marturisit Mantuitorului: “Iata, este un baietel aici, care are cinci painisoare de orz si doi pestisori. “Aduceti-Mi-le aici”. Si au adus la Mantuitorul painile si pestisorii.

Pestele are un inteles deosebit in Scriptura. De aceea in catacombe e infatisat chipul Mantuitorului, precum stiti; si pentru faptul ca cele cinci litere ale cuvantului grecesc ihtis = peste (de aici si o stiinta: ihtiologia) sunt initialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul. Au adus asadar la Mantuitorul painile si cei doi pestisori. Si El a poruncit multimilor sa sada pe iarba. Tot Sfantul Ioan ne spune ca i-a asezat in cete de cate cincizeci. Si luand cele cinci paini si cei doi pesti, Si-a ridicat ochii spre cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor, iar ucenicii, multimilor.

Aici se dezvaluie o taina negrait de adanca: in ziua Invierii, Mantuitorul, intrand la ucenici, le va spune, intre altele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi. Si acestea zicandu-le, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, li se vor ierta, carora le veti tinea, tinute le vor fi”. Retinem cuvantul care mereu se savarseste sub alte chipuri in Evanghelie. Acum Mantuitorul priveste la cer, Isi inalta ochii si se roaga; binecuvinteaza, frange si da ucenicilor, iar ucenicii – multimilor. La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatal, Eu va trimit pe voi”. Anticipa ziua invierii. Si ucenicii impartasesc; si, de atunci, neincetat, urmasii apostolilor au sarcina aceasta: ca, de la Hristos, si de la Tatal, catre Care El Si-a indreptat privirea, inima, adancul din El, si L-a invocat, sa primeasca darul si sa-l dea aproapelui. Cineva intreba: avea nevoie Iisus sa Se roage? Dar nu asa se pune intrebarea, pentru ca Iisus e neincetat in legatura cu Parintele Ceresc; si ca sa ne arate noua, in iconomia mantuirii, ca el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatal decat prin El. Si atunci, El Se indreapta catre Tatal, caci toate, cum spun Parintii, s-au facut de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. In acest moment se va savarsi un act ziditor si mantuitor. Pentru ca cele cinci paini se inmultesc, se rezidesc neincetat; asa cum in fiecare an, din bobul de grau se rezideste spicul si se face holda.

Asadar, acum, de la Tatal prin Fiul, in Duhul Sfant, painile capata o noua viata, un nou botez, daca vreti; si trec in mainile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la multimi, si se hranesc multimile. Cat am dori sa simtim taina aceasta, permanent savarsindu-se in Biserica! Permanent sa simtim cum Hristos e in fata Tatalui, Se roaga, invoca, apoi, El, pe altar, binecuvinteaza, frange, si preotii impartasesc multimile. Si toti alcatuim una – Biserica, familia divina. Din acest belsug al innoirii zidirii, cu fiecare moment al impartasaniei se innoieste actul creator originar. E atat de adevarata marturia Evangheliei: Ca “toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Atunci, in Impartasanie, hotarat ca e El, caci prin El s-au facut toate. Si de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de innoire, de nastere din nou a painii si vinului in Trup si Sange dumnezeiesc.

Si cat belsug, Doamne, ai adus in locul acesta pustiu, caci, iata, au ramas douasprezece cosuri, pe care le-au strans ucenicii. Astfel e belsugul harului dumnezeiesc – nesfarsit; nesfarsire din nesfarsirea lui Dumnezeu. Retineti si reganditi acel moment. Sa ne simtim acum, aici, in fata lui Hristos. Asadar ne-am hranit. Ce a urmat, ce urmeaza? Urmeaza alte taine tot atat de adanci, daca nu si mai adanci. Anume: in jur e pustiu; dar in acel pustiu e o oaza de paradis, in care Hristos impartaseste multimile; transforma pustiul in gradina a Edenului. Si multimile, cum ne incredinteaza iar Sfantul Ioan, s-au gandit atunci sa-L proclame pe Mantuitorul, imparat. Isi ziceau: cine vorbeste mai dumnezeieste decat El? Cine ne vindeca bolile? Cine ne hraneste trupurile? El e vrednic sa fie regele nostru. Sa-l proclamam! Mantuitorul insa n-a venit sa seduca; n-a venit doar sa satisfaca sentimente si dorinte desarte, ori sa flateze setea de miracol a lumii.

Cum vom vedea, in seara aceea, dupa ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, multimile nevazandu-L pe Mantuitorul cu ele, au luat cum au putut, corabii, barci, si s-au intors in Capernaum. L-au cautat pe Mantuitorul: unde esti? “Ma cautati nu pentru ca ati vazut semn, ci pentru ca ati mancat painile si v-ati saturat”. Semn si paine. Semn, mai bine zis decat minune. Minunea te arunca in uimire, in miracol, in ceva neobisnuit, care uneori te tulbura; in care nu stii sa deslusesti. Si demonul e in stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: iti transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: ati dorit paine, sa va saturati; doriti sa va vindec bolnavii; sa va spun cuvant care sa va mangaie. Dar prin semn ce intelegeti? Sa intelegeti ceea ce vreau sa va invat si cum vreau sa va inalt la chemarea voastra de chip al lui Dumnezeu, de asemanare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!

Multimea atat intelegea atunci, in acea seara; si sa-L proclame pe Mantuitorul imparat. Adeseori si noi suntem asemenea multimii: ne dorim sa avem pe cineva care sa ne tuteleze, sa ne dea de toate: si cuvant, si vindecare, si sanatate, de toate. Iar daca nu ne da, sa protestam. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adancime negraita ceea ce face Mantuitorul atunci. Asadar simte ca ei vor sa-L proclame imparat, iar El sa le dea de toate, urmand ca ei sa fie, daca s-ar putea, intr-un fel de azil universal. Mantuitorul insa vrea altceva. Sfantul Pavel numeste aceasta lume o arena de lupta: “Ma lupt nu ca si cum as arunca cu pumnul in vazduh”, adica in gol, in pustiu. Nu exista pustiu inaintea lui Dumnezeu, ca sa ramana pustiu. Exista pustiu ca noi sa-l transformam in gradina.

Si atunci, Mantuitorul porunceste mai intai ucenicilor sa plece. Ucenicii merg la malul marii, se suie in corabie si pleaca pe mare; si cum? – sa infrunte marea. Pentru ca in noaptea aceea va fi furtuna; iar Dumnezeu (Mantuitorul) ii trimite sa infrunte furtuna. Iar, pe masura ce umbrele inserarii Il fac mai putin vizibil – trupeste – pe Mantuitorul, El se retrage, se urca pe muntele din preajma si se roaga. Si eu cred ca neincetat Mantuitorul e in stare de rugaciune, de mijlocire intre noi si Tatal. Evanghelia spune ca la inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu – fata in fata (in greceste: pro ston Theon ).

Deci Mantuitorul, in munte, se roaga, retras. Jos, la poalele muntelui – multimile; pe mare – ucenicii. Nu simti, parca, aici, o stare de retragere tainica a lui Dumnezeu, a lui Hristos? In fata Tatalui, dar in rugaciune pentru noi. Iar noi, multimile, aici; ucenicii, deodata, in plina furtuna, printre valuri care sunt gata-gata sa inece sarmana corabie. Ce taina se dezvaluie aici! Nu simtim noi – in viata particulara dar si in viata comunitara, in ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bantuie, a incercarilor la care suntem supusi – ca, parca, undeva, Dumnezeu se retrage?

Nu-i mai simti, parca, prezenta, dar simti ceva tot atat de adanc, si mai sfasietor, anume: prezenta absentei. Pentru ca stii ca El exista. Nu e lucru mai dureros decat sa induri si sa simti ca induri, sa ai constiinta ca induri prezenta absentei Lui; pe care si multimile si ucenicii o simteau adeseori.

Sa meditam impreuna: pentru omul credincios marea problema, iubitilor, nu este – mai ales pentru noi, rasaritenii – existenta lui Dumnezeu. Pentru ca numai cel nebun, sarmanul, poate sa tagaduiasca existenta lui Dumnezeu, evidenta evidentelor. Cu lacrimi o spun, pentru ca trebuie sa-l plang pe nebun. Dar in Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau sa spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu exista indiferent daca eu Ii dau sau nu “certificat de existenta” (in cursul de TEOLOGIE FUNDAMENTALA, pe care il predau, nici nu mai pun problema argumentelor rationale pentru existenta lui Dumnezeu). Toata faptura Il marturiseste pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu aceasta problema se pune; Dumnezeu exista. Cealalta problema este de cea mai mare adancime pentru noi: a relatiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevarata problema: cum stau eu in fata lui Dumnezeu; cum Il simt eu pe Dumnezeu.

In seara aceea Mantuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legaturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu in fata lui Dumnezeu, nu cum sta Dumnezeu fata de mine. Sa retinem aceasta idee: Dumnezeu exista, dar cum stau eu in fata Lui? Eu pot fi deschis sau inchis in fata Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, in incercarile, in durerile mele?

Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrator, care realizeaza valori si isi gaseste in ele un sens al vietii); homo amans (omul iubitor, care isi gaseste implinirea in iubire; in iubirea obisnuita, fata de semeni. Iar cineva spune atat de adanc: eu imi verific iubirea, fundamental, prin legatura cu Dumnezeu, in raport cu implinirea poruncilor Lui. Din acea masura trebuie sa stiu ca iubesc cu adevarat: daca implinesc poruncile Lui; atunci El vine si mi se arata. Cum a spus Mantuitorul: “De ma iubiti, paziti poruncile Mele; cel ce iubeste poruncile Mele, iubit va fi de Tatal Meu, la el vom veni, locas la dansul vom face”); si homo patiens (omul suferintei). Frankl sustina ca, in suferinta mai degraba, se descopera cel mai adanc sens al existentei. Daca in celelalte doua situatii existentiale – a prestatiei creatoare (spirituale si materiale) si a iubirii – iti poti gasi implinirea prin ele, dar in lumea aceasta, singura suferinta te inalta mai presus de lume. In suferinta vezi cum se destrama totul in jurul tau. Si depinde de tine sa descoperi sensul – care exista – si sa suspini in aceasta durere a prezentei absentei, in adancul tau, si sa-l cauti. Dumnezeu se cere cautat; sensul se cere cautat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Si numai suferinta ma inalta, ma ridica din platitudinea lumii. Pentru ca in suferinta vad cum se prabuseste totul in jurul meu; in lipsuri, in necazuri, intr-o boala in care faptura mea e sfasiata, asa cum spune un mitropolit: numai in boala eu simt ca una e sufletul si alta e trupul, si atunci eu strig.

De aceea Dumnezeu lasa uneori loc unui fel de absenta, in care eu trebuie sa simt si sa vad prezenta Lui. Iar prezenta Lui sa o resimt ca o nastere a mea.

Deci Dumnezeu ne-a dat painea, vindecarea de boli, cuvantul, totul. Dar, deodata, Se retrage; pentru ca, repet, Dumnezeu nu vrea sa faca din lumea noastra un azil de neputinciosi; ci o arena de osteneala, de nevointa.
Noi traim astazi asemenea incercari. Simt insa ca se naste o lume noua. Suntem la sfarsit de lume si inceput de lume. Or, noi invatam, din chiar incercarile care ne sunt date astazi, cum se naste aceasta lume.

Cineva observa: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine insa este preocupat de nastere? Nu numai de nasterea trupeasca, evident. Mai mult: daca la moartea noastra incercam fel de fel de mijloace pentru a o indeparta, sau pentru a o face benefica (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viata insasi se inmultesc. E o tragedie aceasta, de proportii fara precedent. Si parintele Ioanichie Balan avea dreptate cand semnala ca intr-o maternitate, la o suta de sarcini, abia trei-patru daca vin pe lume, restul sunt ucise. Simtim oare? Cu noi se naste astazi o lume noua! Nu numai in tara noastra. Se naste in lume un nou eon, o noua perioada in istorie, cu noi. Daca nasterea fireasca se face fara noi (cum scria Heidegger: “Suntem aruncati in lume fara sa fim intrebati”), nasterea duhovniceasca o primim la botez; si aceasta nastere nu se face fara noi, ci cu noi. Si in masura in care suntem constienti de aceasta nastere din nou a lumii de astazi, in acea masura participam la propria noastra nastere si crestere.

Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: sa infruntam incercarile, greutatile; sa socotim acest timp, de lucru, in care Dumnezeu ne cheama, asa cum a chemat atunci multimile, sa nu le dea totul de-a gata; asa cum a chemat pe ucenici, ca ei sa infrunte valurile; sa sporeasca in fiecare dintre noi constiinta participarii la nasterea noastra din nou; a lumii de aici si a lumii intregi.

Pretutindeni in Europa si in lume e aceasta mare trecere pascala catre o arvuna a invierii, a veacului viitor. O simt si o traiesc cu toate fibrele fiintei mele. Dar in care noi toti suntem chemati. Dar in fata greutatilor, la marile noastre incercari, in orice stare a valurilor ar fi corabia noastra, nimeni sa nu cada in deznadejde. Dumnezeu ne cheama ca, si in momentele in care simtim ca cerul e de arama si nu ne raspunde, sa simtim ca e timpul sa se trezeasca in noi chipul Lui dumnezeiesc, asemanarea cu El; nevointa noastra, credinta noastra, nadejdea noastra, iubirea noastra, pazirea poruncilor Lui, cu constiinta ca El Se roaga. Nu uitati, cand corabia e gata sa se inece (asa li se parea ucenicilor), El apare pe valuri si rosteste: “Eu sunt, nu va temeti”. Eu exist; Eu sunt cu voi; si impreuna biruim si ne nastem din nou.

Acesta e mesajul Evangheliei de astazi. Iisus vegheaza, dar vrea sa vada ca noi ostenim pentru salvarea noastra. Ca noi, mai ales, stim ca El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hranit multimile (si poate ca o parte din aceste multimi, impreuna cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Parintelui Ceresc. Si, ca Fiu al Parintelui Ceresc, ne stie pe noi toti, inradacinati in aceeasi obarsie, a Lui, ca frati ai Lui. El sufera impreuna cu noi si noi suferim impreuna cu El si biruim impreuna cu El, stiind ca pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatal, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire. Sa ne hraneasca, dar sa ne si creasca pe noi, prin suferinta, prin incercari si prin iubire si, mai mult, prin nevointa sa biruim. Cum a spus El: “In lume incercari veti avea; dar indrazniti! Eu am biruit lumea”. Cu El biruim orice incercare, orice lipsa, orice nevoie, stiind ca atunci cand e nevoie, El intervine.

Si rosteste: “Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra”. Amin.
 

Parintele Constantin Galeriu

14 Mai 2012

Vizualizari: 10040

Voteaza:

Inmultirea painilor in pustie 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE