Nu, Dumnezeu nu S-a intrupat intr-un mod spectaculos, nu a adus cu El saci de bani, nu a lansat o lista de promisiuni, nici nu a deschis sezonul cadourilor, nu a facut demonstratie de forta si nici nu a obligat umanitatea sa Il intampine pe covorul rosu. Nu a declansat urale si nici nu a provocat entuziasm. Dimpotriva. Mediul in care a avut loc contactul cu lumea nu putea fi mai dezolant, de aceea autentic: un grajd. Sub ochii mari si umezi ai vitelor, inconjurata de foarte putini oameni, in racoarea serilor anotimpului ploios, Maria desavarsea o minune fara seaman, greu de prins in cuvinte, surprinzatoare cu toate ca, la rigoare, intreg Vechiul Testament o amintea si astepta. Era o altfel de revolutie.

Intrarea in istorie a Celui care i-a determinat inceputul reprezinta un act eliberator. Nasterea Domnului contrazice spaima de a fi singur, abandonat, uitat sau ignorat. Certitudinea ca suntem in mana Tatalui este confirmata de intruparea Fiului si mereu reinnoita prin lucrarea Duhului. Asa cum Invierea combate frica de moarte, Nasterea intareste comuniunea. Cu Dumnezeu printre noi, vorbind limba si purtand hainele noastre, stand la masa cu te miri cine, nu mai ai angoase sau retineri. In Hristos te regasesti pe tine insuti tocmai pentru ca ii intalnesti de toti ceilalti. Acesta este intelesul profund al Bisericii, spatiul unde „coabiteaza” buni si rai, tineri si batrani, mandri si smeriti, aroganti si prietenosi, analfabeti si carturari, saraci si bogati, ipocriti si cinstiti. O asemenea diversitate capata prin Hristos un fundament si un criteriu. Hristos devine unitatea de masura a umanitatii.

Altminteri decat egalitatea ideologica si politica in numele careia s-au facut si se mai fac nenumarate victime, prezenta lui Iisus Hristos in istorie lasa sa se intrevada, ca printr-o usa doar partial deschisa, bucuria Imparatiei viitoare. Aici vedem paradoxul fondator al Crestinismului: Intruparea confirma importanta timpului, indicand concomitent depasirea acestuia. Este un dublu corectiv. Ne arata responsabilitatea fata de locul nostru in istorie, faptul ca suntem gazdele lui Dumnezeu, ca Il putem primi in casele noastre sau macar in gospodarie. Dar ne mai arata si altceva: ca viata nu se epuizeaza in ceea ce facem aici, oricata pasiune si efort am investi, oricat am fi de bucurosi pentru realizari si tristi pentru neimpliniri. Responsabilitatea se completeaza cu un relativism sanatos, eshatologic. Cum spun si Sfintii Parinti, Dumnezeu se coboara la oameni pentru ca acestia sa urce la El. Timpul nu este altceva decat o imensa casa a scarilor in care se coboara si se urca fara oprire pana in clipa doar de Creator stiuta, dar pe care unii o speculeaza grosolan, a sfarsitului.

Revenind la imaginea de la inceput a staulului, Nasterea Domnului este un moment al discretiei. Interogheaza persoana, iar nu masele indistincte. Precum Invierea, petrecuta in intunericul mormantului, Intruparea reclama o stare aparte a sufletului si a constiintei fiecaruia in parte. Iata motivul pentru care, inaintea oricaror pregatiri, ceea ce cu adevarat conteaza este daca ne-am luminat interior, daca ne-am pacificat pornirile si ne-am domolit ambitiile. Daca am reusit ceva din toate acestea, pe masura varstei spirituale la care ne aflam, atunci inseamna ca suntem si noi capabili de o altfel de revolutie. Sarbatori fericite!

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.