Contemplatia

Contemplatia Mareste imaginea.

Contemplatia

Care e esenta contemplatiei crestine? Cum se iveste ea si unde conduce? Cine sau ce este contemplat si in ce mod?

Asa cum am fost invatat, adevarata contemplatie incepe in clipa in care devenim constienti de pacatul din noi. Vechiul Testament intelegea pacatul drept incalcarea poruncilor morale si religioase ale Legii lui Moise. Noul Testament a transferat conceptul de pacat asupra omului launtric. Faptul de a simti pacatul in noi insine e un act spiritual, cu neputinta fara har, fara apropierea de noi a Luminii Dumnezeiesti. Efectul initial al apropierii acestei misterioase Lumini e acela ca vedem locul precis in care ne aflam "duhovniceste" intr-un moment anume.

Primele aratari ale acestei Lumini Necreate nu ne ingaduie sa avem experienta ei ca lumina. Ea straluceste intr-un mod tainic, luminand intunericul negru al lumii noastre interioare, dezvaluindu-ne un spectacol care in starea noastra normala de fiinte cazute e departe de a fi vesel pentru noi. Simtim ca o ardere. Acesta este inceputul contemplatiei reale - care n-are nimic in comun cu contemplatia intelectuala sau filozofica. Devenim acut constienti de pacat ca o despartire de izvorul ontologic al fiintei noastre. Duhul nostru e vesnic, dar acum ne vedem pe noi insine prizonieri ai mortii. Cu moartea care ne asteapta la sfarsit, chiar si alti o mie de ani de viata ne vor parea doar o fractiune de secunda amagitoare.

Pacatul nu este incalcarea standardelor etice ale societatilor umane sau ale vreunei prescriptii legale. Pacatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a aratat ca Lumina in Care nu este nici un intuneric (cf. I Ioan 1, 5). Faptul de a ne privi realitatea noastra jalnica e un dar ceresc, unul din cele mai mari care exista. El inseamna ca am patruns deja intr-o oarecare masura in sfera dumnezeiasca si am inceput sa contemplam - existential, nu filozofic - omul asa cum este el in gandul lui Dumnezeu dinainte de creatia lumii.

Oroarea de a ne vedea pe noi insine asa cum suntem e ca un foc mistuitor. Cu cat mai sever isi face acest foc lucrarea sa curatitoare, cu atat mai aproape de agonie e durerea noastra spirituala. Si totusi, in chip inexplicabil, lumina nevazuta ne da o simtire a prezentei dumnezeiesti inauntrul nostru: o ciudata prezenta tainica ce ne atrage spre ea, spre o stare de contemplatie, despre care stim ca e autentica pentru ca inima noastra incepe sa zvacneasca zi si noapte in rugaciune. Nu poate fi repetat indeajuns faptul ca lucrarea dumnezeiasca are o indoita miscare: una, cea care ni se pare a fi cea dintai, ne cufunda in intuneric si suferinta. Cealalta ne inalta in sferele inalte ale lumii dumnezeiesti. Dimensiunile fiintei noastre interioare se extind si cresc. Dar atunci cand predomina miscarea coboratoare, ea ne sileste sa strigam: "infricosator lucru este sa cazi in mainile Dumnezeului Celui Viu" (Evrei 10, 31).

La inceput nu intelegem ce se intampla. Totul este nou. Doar mai tarziu ajungem sa intelegem treptat darul pe care ni-l face Dumnezeu. Hristos i-a spus Apostolului Petru: "Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar vei intelege dupa aceasta" (Ioan 13, 7). Impresionat de lumea care i se descopera si pe care inima sa nu o cunoaste inca, sufletul e in acelasi timp atras si inspaimantat de ea. Cum putem zugravi groaza de a-L pierde pe Dumnezeu Care a intrat atat de neasteptat in viata noastra, imbogatind-o? Mahnirea la gandul intoarcerii in groapa intunecoasa, in care ne-am aflat pana la venirea lui Dumnezeu la noi, imboldeste dorinta de a ne curati pe noi insine de tot ceea ce ar putea impiedica Duhul lui Dumnezeu sa-Si faca salas in noi pe veci. Aceasta mahnire e atat de mare, incat aduce o cainta totala.

Cainta nu vine usor la un om trupesc; si nimeni dintre noi nu-si inchipuie macar problema pacatului, care ni se dezvaluie numai prin Hristos si Duhul Sfant. Venirea Duhului Sfant e un eveniment de importanta suprema. Omul cazut se intalneste cu Dumnezeul Cel Preasfant. Notiunea de pacat e cu putinta numai acolo unde Dumnezeu e privit ca un Ipostas Absolut. Iar cainta pentru pacat e cu putinta si adecvata tot numai acolo unde exista o relatie personala. intalnirea cu un Dumnezeu Personal - iata ce inseamna acest eveniment. Omul pacatos experiaza in acelasi timp teama si exaltare. E o noua nastere de Sus. O floare deosebita se desface inauntrul nostru: ipostasul - persoana. Ca si imparatia lui Dumnezeu, persoana "nu vine in chip vazut" (Luca 17, 20). Procesul prin care mintea omeneasca intra in sfera Vesniciei dumnezeiesti difera pentru fiecare dintre noi.

Sufletul ajunge sa se cunoasca pe sine insusi mai intai stand fata in fata cu Dumnezeu. Si faptul ca o astfel de rugaciune este darul lui Dumnezeu care se roaga in noi arata ca persoana se naste de Sus si ca atare nu e supusa legilor naturii. Persoana transcende marginirile pamantesti si se misca in alte sfere. Nu putem da seama de ea. E singulara si unica.

Fiinta Absoluta e Ipostatica; iar omul, chipul Absolutului, e si el ipostatic. Dumnezeu este Duh, si omul-ipostas e duh; insa un duh care nu e abstract, lipsit de legatura, ci caruia trupul ii da o expresie concreta. Asa cum Logosul Divin a luat asupra Lui trup omenesc si prin aceasta a aratat ca Dumnezeu nu este o fantezie a imaginatiei omului, nascuta din frica ignoranta de fenomene necunoscute, ci o realitate real existenta, tot astfel si ipostasul uman este real existent. Duhul dumnezeiesc imbratiseaza tot ceea ce exista. Ca ipostas, omul e un principiu ce unifica pluralitatea existentei cosmice, capabil de a cuprinde plinatatea vietii dumnezeiesti si omenesti.

Persoana nu se determina pe sine prin opozitie. Atitudinea ei este cea a iubirii. Iubirea este continutul cel mai profund al existentei sale, expresia cea mai nobila a fiintei sale. in aceasta iubire sta asemanarea cu Dumnezeu, Care este Iubire. Prin sine, persoana este o realitate ce depaseste toate celelalte valori cosmice. Bucurandu-se de libertatea pe care a descoperit-o, omul contempla acum lumea.

Cunoasterea stiintifica si filozofica poate fi formulata, definita, dar persoana e dincolo de definitie si, prin urmare, e de necunoscut din afara, pana cand nu se reveleaza ea insasi, intrucat Dumnezeu e un Dumnezeu Ascuns, tot asa si omul are adancuri tainice. El nu este nici autorul existentei, nici sfarsitul ei. Dumnezeu, iar nu omul, este Alfa si Omega. Asemanarea omului cu Dumnezeu de care vorbeste Scriptura sta in modul existentei sale.

Sfanta Treime, Tata, Fiule si Duhule; Preainalte Dumnezeule, imparate si Facatorule a toata vesnicia, Care ne-ai cinstit pe noi cu chipul Tau, si ai scris imprejur in chipul vazut al firii noastre asemanarea Fiintei Tale nevazute, da-ne sa aflam mila si har in ochii Tai ca sa Te putem slavi in ziua cea neinserata a imparatiei Tale, impreuna cu toti sfintii care din veac au bineplacut Tie.

Atunci cand mintea noastra contempla in ea insasi "chipul si asemanarea" lui Dumnezeu, ea se confrunta cu maretia infinita a omului, si nu putini dintre noi - poate majoritatea -se umplu de spaima pentru indrazneala noastra.

In Fiinta Dumnezeiasca principiul cel mai intim al Existentei il constituie Ipostasul. in chip asemanator, si in fiinta omeneasca fundamentul cel mai intim este ipostasul. Persoana este "fiinta cea tainica a inimii, intru nestricacioasa podoaba a duhului bland si linistit, ceea ce e de mare pret inaintea lui Dumnezeu" (I Petru 3, 4) - miezul cel mai pretios al intregii fiinte a omului, manifestata in capacitatea sa de auto-cunoastere si autodeterminare, in posesiunea unei energii creatoare, in talentul sau de a cunoaste nu numai lumea creata dar si lumea dumnezeiasca. Mistuit de iubire, omul se simte unit cu Dumnezeul sau iubit. Prin aceasta unire il cunoaste pe Dumnezeu si astfel, iubirea si cunoasterea fuzioneaza intr-un singur act.

Dumnezeu Se descopera pe Sine insusi ca Iubire si Lumina mai cu seama prin intermediul inimii. In aceasta lumina omul contempla poruncile Evangheliei ca oglindirea pe pamant a Vesniciei ceresti si ca Slava a lui Hristos ca a Unuia-Nascut din Tatal - slava pe care ucenicii au vazut-o pe Muntele Tabor. Revelatia personala face familiara spiritual revelatia generala a Noului Testament.

Aceasta revelatie personala poate fi data dintr-o data. Dar, desi e primita dintr-o data, omul o poate asimila numai treptat, dupa o indelungata lupta ascetica. Inca din prima clipa, continutul vital al revelatiei e limpede, iar sufletul nu simte nici un imbold de a explica in concepte rationale harul experiat. Dar, in acelasi timp, el aspira la o cunoastere tot mai profunda.

Natura divina a acestei viziuni personale este uimitor de autentica, desi cuvintele nu sunt in stare sa o redea. insa cunoasterea pe care o ofera are un caracter obiectiv sui generis, pe care il observam in chip repetat de-a lungul secolelor in vietile multor indivizi in mare masura identice prin experienta si autodeterminarea lor. "Unde sunt doi sau trei adunati" (Matei 18, 20), acolo avem o obiectivitate. "Si intru nimeni altul nu este mantuirea, caci sub cer nu este dat intre oameni nici un alt nume intru care noi trebuie sa ne mantuim" (Fapte 4, 12), a declarat categoric Petru sinedriului. Iar Ioan vorbea despre "ceea ce era de la-nceput, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii nostri am vazut, ceea ce am privit si ceea ce mainile noastre au pipait despre Cuvantul Vietii" (I Ioan 1, 1). Iar Pavel, desi spune ca acum cunoastem numai "in parte" (I Corinteni 13, 12), declara cu toate acestea ca "daca cineva v-ar propovadui altceva decat ceea ce v-am binevestit noi, sa fie anatema" chiar daca ar fi "inger din cer" (Galateni 1, 8.9).

Ca iubire, ipostasul cere alte ipostasuri. Vedem aceasta din revelatia Sfintei Treimi. Acelasi lucru e valabil si in privinta omului. Creandu-l pe Adam, "Domnul Dumnezeu a spus: "Nu este bine sa fie omul singur" (Facere 2, 18). Dar poate fiinta creata sa intalneasca pe Creatorul? Cand persoana umana sta in fata Celui ce Se numea pe Sine insusi "Eu SUNT CEL CE ESTE" (Iesire 3,14), mintea sa, intreaga sa fiinta nu numai ca nu se slaveste, dar agonizeaza din pricina micimii, ignorantei si faradelegilor proprii. Suferinta este soarta sa inca din clipa nasterii sale spirituale. Constient de faptul ca procesul transformarii intregii noastre fiinte pamantesti e inca departe de a fi desavarsit, duhul se istoveste.

Credinta crestina e rezultatul prezentei inauntru nostru a Duhului Sfant, si sufletul il cunoaste. Duhul Sfant convinge sufletul ca nu va muri; ca moartea nu-l va lua in stapanirea si posesiunea ei. Dar trupul, ca instrument material al sufletului, e supus decaderii.

Numai pacatul poate sufoca suflarea dumnezeiasca dinauntrul nostru. Dumnezeu Cel Sfant nu Se amesteca cu intunericul pacatului. Cand justificam o actiune pacatoasa, atunci prin insasi acest fapt rupem legamantul nostru cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne constrange, dar nici nu poate fi constrans. El Se retrage, lasandu-ne lipsiti de prezenta Sa luminoasa. Desigur, omul nu poate evita intru totul pacatuirea, dar poate evita consecintele pacatului - separarea de Dumnezeu - prin cainta. O data cu cainta si cresterea harului inauntrul nostru care ii urmeaza, realitatea Lumii Dumnezeiesti predomina asupra lumii vazute. Contemplam REALITATEA PRIMORDIALA.

Tata, Fiule si Duhule; Dumnezeire Treimica, O Fiinta in Trei Ipostasuri; Lumina neapropiata, Taina preaascunsa: Ridica mintile noastre spre contemplarea nepatrunselor Tale judecati si umple inimile noastre cu lumina Iubirii Tale dumnezeiesti, ca sa putem sluji Tie in Duh si in Adevar pana la cea mai de pe urma suflare a noastra. Rugamu-ne Tie, auzi-ne si ne miluieste!

Arhimandritul Sofronie

16 Septembrie 2010

Vizualizari: 4124

Voteaza:

Contemplatia 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • SEVASTIAN-ILIE DOROGAPostat la 2013-01-21 13:43

    Doamne Ajuta!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE