Sfintii Varsanufie si Ioan - doi mari parinti duhovnicesti

Sfintii Varsanufie si Ioan - doi mari parinti duhovnicesti Mareste imaginea.

Sfintii Varsanufie si Ioan - doi mari parinti duhovnicesti

Sfantul Varsanufie cel Mare si Ioan Profetul au trait in timpul secolului al VI-lea, in timpul domniei imparatului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viata ascetica in manastirea Avvei Serid din Palestina, langa orasul Gaza. Sfantul Ioan, discipol al Sfantului Varsanufie, a locuit intr-o chilie in afara manastirii Avvei Seridus timp de 18 ani, pana la moartea sa. Sfantul Ioan l-a imitat pe invatatorul sau in virtute, viata ascetica si folosirea tacerii. Datorita darului inaintevederii cu care era invrednicit, sfantul era numit "profetul".

Traditia palestiniana

Monahismul palestinian constituie legatura dintre monahismul egiptean din secolele III si IV si cel bizantin, care a inflorit mai tarziu, in secolele VII si VIII. Viata monahala a Palestinei s-a dezvoltat de-a lungul secolelor V si VI si a fost curmata in 638, an in care Ierusalimul a cazut in mainile musulmanilor arabi, iar vetrele monahale s-au mutat in Occident si in Asia Mica.

Cele doua regiuni in care a inflorit viata monahala din Palestina au fost Iudeea (care se intindea de la Ierusalim pana la Marea Moarta) si Gaza. La inceputul veacului al VI-lea, Varsanufie, un calugar venit din Egipt, s-a stabilit in Gaza si s-a retras intr-o chilie din apropierea manastirii intemeiate de monahul Serid. Din acea chilie, el a condus obstea manastirii prin intermediul Avvei Serid, singura persoana careia ii deschidea usa chiliei sale. Prin 524-525, un alt pustnic, Ioan - despre care stim mult mai putin decat despre Varsanufie - s-a stabilit intr-o chilie alaturata, vietuind si el in aceleasi conditii eremitice. La mijlocul veacului al VI-lea, in jurul anilor 542-543, Varsanufie, Ioan si Serid au trecut la Domnul.

Sfintii Varsanufie si Ioan

Varsanufie si Ioan traiau inchisi fiecare in chilia lui si comunicau cu oamenii prin scrisorile pe care le dictau Avvei Serid, egumenul manastirii. Aceste scrisori erau raspunsurile lor la intrebarile care le erau adresate, bineinteles tot in scris, a caror menire era aceea de a oferi indrumari duhovnicesti atat apartinatorilor obstii manastiresti, cat si mirenilor care locuiau in aproprierea sfantulu lacas. Cunoscut drept "marele batran", Varsanufie e mai duhovnicesc in raspunsurile sale, in timp ce Ioan, numit, mai simplu, "celalalt batran", oferea in principal sfaturi de ordin practic. Se sustineau reciproc, se pretuiau in mod deosebit si deseori ii sfatuiau pe cei ce li se adresau: "Du-te si intreaba-l pe celalalt batran".

Cercetatorii contemporani au tendinta de a-i aprecia mai mult pe vietuitorii traitori in pustie inaintea Sfintilor Varsanufie si Ioan, elogiindu-le calitatea de excelenti po-vatuitori, si nu considera ca cei doi au atins culmi ale spiritualitatii sau ale taumaturgiei1. Desi Varsanufie si Ioan nu au impins asceza dincolo de limitele posibilului si nici nu au excelat ca vizionari harismatici3, ei au oferit credinciosilor invataturi folositoare, incurajandu-i cand aveau de infruntat necazuri si indemnandu-i sa nu-si piarda nadejdea atunci cand erau incercati de diverse amaraciuni.

Ne-au ramas opt sute si cincizeci de scrisori din ampla corespondenta intretinuta de Sfintii Varsanufie si Ioan cu diferiti credinciosi, care le adresau intrebari legate de diverse aspecte ale vietii lor spirituale sau ale activitatilor de zi cu zi; intrebarile veneau atat din partea monahilor si a mirenilor, cat si din partea preotilor sau a ierarhilor vremii.

Continutul scrisorilor este foarte variat, incluzand subiecte precum ispite personale, relatii interpersonale, bucurii duhovnicesti, dar si tristeti sau depresii sufletesti, probleme de ordin practic privind proprietati individuale sau servicii publice, aspecte sociale privitoare la relatiile crestinilor cu evreii si cu paganii, superstitii, chestiuni legate de practicarea magiei, chestiuni teologice si liturgice, cum ar fi, de pilda, permisiunea de a vorbi in Biserica sau de a se ruga in timp ce se face baie.

Intelepciunea duhovniceasca a Sfintilor Varsanufie si Ioan a fost rodul a doua veacuri de experienta ascetica a Parintilor pustiei. Spiritualitatea lor era o continuare a mostenirii lasate de pustnicii traitori in desertul Nitriei al Scitiei si Kelliei. In studiul sau introductiv la editia in limba franceza a scrisorilor, Lucian Regnault scria: ""Ceea ce Apoftegmele Parintilor pustiei - Patericul egiptean - ne lasau doar sa intrevedem in cateva licariri fugitive, se desfasoara aici sub ochii nostri ca un film."

Calauzire si supunere: un curs prin corespondenta in Scrisorile lor, cei doi Sfinti Parinti au explicat foarte deslusit necesitatea calauzirii spirituale si a supunerii fata de un povatuitor duhovnicesc. Toti avem trebuinta de o calauza - nimeni nu poate calatori singur spre mantuire. Avva Dorotei din Gaza, discipolul lor, preluand aceasta invatatura de la ei, spunea: "Cunosti pe vreunul care a cazut? Afla ca s-a increzut in sine. Nimic nu e mai primejdios, mai pierzator, decat a se increde cineva in sine insusi. M-a acoperit Dumnezeu si m-am temut totdeauna de primejdia aceasta. Cand eram in manastirea de obste, toate gandurile mele le incredintam batranului Avva Ioan. Niciodata nu sufeream sa fac ceva fara sfatul lui."

Sfintii Varsanufie si Ioan au staruit asupra ideii de desprindere de propria voie, care nu se poate realiza decat prin predarea ei in mainile parintelui duhovnicesc; drept aceea, cei doi Sfinti Parinti ne sfatuiesc sa nu facem nimic fara a-l intreba pe parintele nostru duhovnicesc. Aceasta este calea sigura spre mantuirea sufletului.

In acelasi timp, Sfintii Varsanufie si Ioan n-au omis sa mentioneze stradania si efortul care le sunt necesare parintilor duhovnicesti pentru a face fata indatoririlor lor. Aceasta vocatie presupune o viata de rugaciune neincetata, un temperament linistit, "indelung rabdator si strain de orice suparare", caci un parinte sufletesc si un invatator duhovnicesc "nu se lasa nicidecum stapanit de suparare", dar mai ales o fire calda, blajina si iubitoare: "Voia lui Hristos este sa nu fie ranit aproapele, caci El a venit sa mantuiasca pe oameni cu multa blandete si duiosie."

Sa nu ne grabim sa consideram pe cineva parinte duhovnicesc, nici sa-l alegem in mod pripit sau nechibzuit, ci sa asteptam sa ni-l daruiasca Dumnezeu. Sfantul Varsanufie scria, aproape tanguindu-se: "Eu nu voiesc sa fiu Avva cuiva, si nici invatator. Caci am ca mustrator pe Apostolul, care zice: Cel care-l inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti? (Romani 2, 21)".

Ispititor dar primejdios lucru este pentru un parinte duhovnicesc sa nu dea atentie propriei mantuiri si sa se concentreze in exclusivitate asupra rolului sau de povatuitor spiritual. indreptandu-si vigilenta spre cei ce-i sunt dati in grija, dar neglijand lupta cu propriile patimi si ocupandu-se de slabiciunile lor nesocotindu-le pe ale sale - este o metoda duhovniceasca ineficienta si chiar autodistructiva: "Dumnezeu stie ca daca nu port grija de mantuirea mea, de unde sa am putere sa va ajut voua?"

Acesti doi intelepti manuitori ai condeiului si smeriti invatatori duhovnicesti acordau o deosebita importanta reciprocitatii necesare relatiei dintre povatuitorul spiritual si ucenicul sau; parintele duhovnicesc trebuie sa arate respect fata de ucenicul sau si sa doreasca sa invete de la el: "Frate, iti vorbesc ca sufletului meu. Caci Domnul a legat sufletul tau de al meu, spunandu-mi: Nu te desparti de el. De aceea, nu mi-a fost mie sa te invat pe tine, ci sa invat eu de la tine."

Unitatea sufleteasca dintre invatator si discipol nu se limiteaza la aceasta viata si nu se incheie odata cu moartea unuia dintre ei, ci continua in viata vesnica. In ceea ce-l priveste pe parintele duhovnicesc, gradul de identificare interioara cu discipolul sau trebuie sa fie mai im. portant decat autoritatea sa spirituala asupra acestuia -avand grija sa nu-l sileasca, ci sa-l povatuiasca.

De-a lungul intregii corespondente purtate de cei doi Sfinti Parinti, se recomanda sa nu se stabileasca reguli in privinta vietii duhovnicesti. Nici povatuitorii spirituali, nici ucenicii lor nu trebuie sa fie constransi de canoane rigide sa-si dirijeze comportamentul si reactiile proprii intr-o situatie sau alta. Sfantul Varsanufie amintea mereu de accentul pus de Domnul si Mantuitorul nostru pe libertatea de vointa a omului (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23): "Sa nu silesti vointa cuiva, ci seamana cu nadejde. Caci Domnul nostru n-a silit pe nimeni, ci a binevestit. Si daca cineva a voit, a ascultat".

Respectul profund fata de liberul arbitru al omului reiese si din faptul ca Sfintii Varsanufie si Ioan nu legau si nu dezlegau voia nimanui3, sfatuindu-1 pe povatuitorul duhovnicesc sa fie un suflet-prieten pentru ucenicii sai si sa fie "lipit de iubirea" acestora "pentru dragostea lui Hristos", socotindu-i "de un suflet" cu el: "Frate, supunandu-ma iubirii tale, ti-am dat un sfat. Nu socoti, insa, in inima ta ca ti-am dat o porunca; nu e o porunca, ci un gand de frate."

Sfaturile nu au cum sa fie conventionale si superficial, pentru ca parintele duhovnicesc isi invata fiii si fiicele sufletesti in primul rand prin puterea exemplului personal, care valideaza autoritatea cuvintelor sale.

Sfantul Varsanufie avea ferma convingere ca acest mod de ascultare - care presupune in primul rand a ne deschide harului lui Dumnezeu, nu a ne conforma legilor omenesti - este propriu sfintilor, care raspund numai in fata lui Dumnezeu pentru faptele lor, nu si in fata oamenilor, confirmand astfel faptul ca autoritatea lor vine de la El: "Sfintii nu graiesc de la ei, ci Dumnezeu e Cel ce graieste in ei dupa voia Lui, uneori mai umbrit, alteori mai limpede."

Avand inima deschisa spre comuniunea cu Dumnezeu prin rugaciune si spre comunicarea cu fiii si fiicele lui sufletesti prin grija pe care le-o poarta, parintele duhovnicesc poarta o responsabilitate deplina fata de sufletele care i-au fost incredintate, purtand uneori chiar si povara pacatelor ucenicilor acestora: "Frate, macar ca-mi ceri un lucru peste puterile mele, iti voi arata masurile iubirii care se forteaza sa se ridice la cele mai presus de masurile ei. Te pretuiesc mult si sunt uimit de cererea ta, dar primesc sa o port sa port pacatele tale, cu conditia sa porti si tu cuvintele si poruncile mele si sa le pazesti, caci sunt mantuitoare."

In unele cazuri, parintele duhovnicesc isi asuma intreaga raspundere pentru greselile ucenicilor sai, iar in altele, raspunderea sa e doar partiala. Exista si situatii in care parintele duhovnicesc acopera cu aripile iubirii sale Pacatele ucenicilor sai din copilarie, sau chiar pe cele "de la nastere si pana acum". In toate circumstantele, grija sa iubitoare fata de fiii si fiicele sale sufletesti trece de hotarele vietii acesteia: ,Nu te voi lasa nici in veacul acesta, nici in cel viitor, cu harul lui Hristos."

Dragostea si compasiunea care vibreaza intr-o relatie duhovniceasca biruie nu numai vinovatia produsa de pacate, ci insasi puterea mortii. Acesta este motivul pentru care parintele duhovnicesc refuza sa intre in imparatia cerurilor daca ucenicii sai nu sunt mantuiti. Sa asezam la inima minunatele cuvinte ale Sfantului Varsanufie: "Stapane, sau du impreuna cu mine si pe copiii mei duhovnicesti in imparatia Ta, sau sterge-ma si pe mine din cartea Ta."

Aceasta atitudine de transfer afectiv si de asumare a vietii celor iubiti, care este rodul impactului spiritual extraordinar pe care-l are parintele duhovnicesc asupra existentei launtrice a ucenicilor sai, izvoraste din comuniunea transcendenta dintre parintele duhovnicesc si fiii si fiicele sufletesti. Deschiderea inimilor acestora spre el, care e unit cu Hristos in comuniunea iubirii, inlesneste intrarea lui Dumnezeu in vietile lor.

Reintegrarea omului in circuitul iubirii dumnezeiesti presupune impacarea lui cu Creatorul Suprem; cainta duce la inchegarea unei relatii mai puternice decat moartea. Aceasta relatie duhovniceasca este o relatie neconditionata si nemarginita, fota de ce parintele duhovnicesc ii poate asigura pe fiii sai sufletesti ca el se ingrijeste de ei mai mult decat o pot face ei insisi - pur si simplu pentru ca el este infratit cu Hristos, Cel ce le poarta cel mai mult de grija!

Concluzii

Daca aspectele generale ale indrumarii duhovnicesti constituie structura centrala a acestor remarcabile scrieri ale Sfintilor Parinti, figura povatuitorului spiritual este unul dintre cele mai sensibile si mai delicate aspecte ale calauzirii spirituale. in monahismul rasaritean, traditia privitoare la necesitatea prezentei unui parinte duhovnicesc in viata fiecarui nevoitor insetat de desavarsire nu e o traditie institutionalizata, asa cum este ea cunoscuta si practicata in Apus, ci una strict personala. in timp ce in crestinismul apusean monahii sunt integrati unei comunitati sau unui ordin monastic, in cel rasaritean ei sunt preocupati de cautarea unui ocarmuitor spiritual.

Dintotdeauna, crestinii rasariteni au vizitat manastirile pentru a intalni parinti rugatori cu o experienta duhovniceasca profunda - nu pentru a se sfatui cu carturari prestigiosi sau cu intelectuali de exceptie. Acesta a fost, este si va fi rolul social esential al manastirilor rasaritene.

De aceea, e dificil de inteles de ce au subliniat atat de ftiult scriitorii crestini rasariteni numai binefacerile calauzirii spirituale, neglijand mai mereu problemele care se ivesc in contextul acesteia. De-a lungul veacurilor, ei au preferat sa scoata in evidenta foloasele relatiei duhovnicesti dintre un parinte sufletesc si ucenicii sai, camufland neajunsurile - motiv pentru care figura parintelui duhovnicesc a fost in mod constant idealizata, iar autoritatea sa spirituala invaluita intr-o aura romantica, ignorandu-se una din convingerile cele mai puternice ale ascetilor pustiei, izvorate din experientele lor personale: "de la aproapele ne vine si viata si moartea".

Potrivit adevarurilor implacabile desprinse din relatiile sociale specifice traditiei ascetice crestine, Parintii pustiei percepeau ascultarea si supunerea drept potentiale calitati reintregitoare de suflet pentru ucenicii care, insu-sindu-li-se, le puneau in practica, si, in acelasi timp, drept potentiale virtuti naruitoare de suflet pentru povatuitorul duhovnicesc, daca acesta nu era pe deplin constient atat de limitele personale in relatia sa cu Dumnezeu, cat si de granitele relatiilor sale cu fiii si fiicele lui sufletesti (al caror liber arbitru trebuie intotdeauna respectat).

Sfintii Parinti palestinieni faceau o distinctie clara intre "porunca" si "sfat". Sfantul Ioan Proorocul scria: "Altceva este sfatul simplu dupa Dumnezeu si altceva porunca dupa Dumnezeu. Sfatul este o indrumare care nu obliga [s.a.], aratand omului calea cea dreapta. Porunca, insa, e un jug de nelepadat."

Ei intelegeau autoritatea si ascultarea in lumina continuitatii traditiei indrumarii duhovnicesti si in contextul comuniunii dintre povatuitor si povatuit. Cuviosul Isaia Pustnicul identifica autoritatea mai degraba cu predarea puterii celor ce o ravnesc decat cu dominarea celorlalti-in acelasi mod, Sfintii Varsanufie si Ioan situau corelatie dintre parintele duhovnicesc si ucenici in contextul importantei sfatuirii si al evitarii constrangerii.

Din acest unghi privind lucrurile, traditia palestiniana nu a constituit o inovatie in domeniul literaturii spirituale a pustiei, nici o deviere de la modul de viata al nevoitorilor pustiei, invataturile duhovnicesti din veacul al VI-lea au fost o continuare a practicilor spirituale specifice veacurilor al IV-lea si al V-lea.

Iata cum sintetiza Sfantul Varsanufie aceasta minunata traditie: "Nu te-am legat, frate, nici nu ti-am dat o porunca. Ti-am dat doar o parere. Tu, insa, fa precum voiesti."

John Chryssavgis

23 Mai 2012

Vizualizari: 5146

Voteaza:

Sfintii Varsanufie si Ioan - doi mari parinti duhovnicesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE