Icoanele bizantine
Dupa reinstaurarea imaginilor, cultul icoanelor care, pe durata crizei iconoclaste, nu incetase niciodata sa fie celebrat in taina in case si in manastiri, a putut sa infloreasca in deplina libertate, in cursul controverselor cu iconofobii se elaborase o doctrina care justifica venerarea imaginilor sfinte si eficacitatea protectiei pe care ele o acordau, chiar si a miracolelor pe care le savarseau. S-a pretins ca ele contineau o parte din " energia" divina. Ele devenira un element al liturghiei. Cu prilejul celebrarii sarbatorilor se expunea o icoana ilustrand evenimentul comemorat, in scopul de a sublinia in ochii credinciosilor, cu toata forta evidentei, semnificatia lor profunda. Numarul icoanelor a sporit deopotriva si in urma favorii crescande de care se bucura cultul sfintilor, atestata si de inflorirea literaturii hagiografice.
Stilul icoanelor a evoluat in general paralel cu acela al picturii murale si al miniaturilor. Rarele icoane din a doua jumatate a secolului al IX-lea si din secolul al X-lea care au supravietuit prezinta acel aspect sever pe care il aflam si in mozaicurile din pronaosul Sfintei Sofia de la Constantinopol. Coloritul ramane sobru.
In secolul al XI-lea s-a impus o maniera mai clasica, avand ca trasaturi dominante nobletea chipurilor, euritmia compozitiilor, simtul volumelor, gustul pentru culorile pure si stralucitoare, combinate in armonii fermecatoare, demnitatea atitudinilor, adesea inspirate, cand este vorba de figuri in picioare, din statuile antice sprijinite pe un picior si cu celalalt indoit. Unele par imitate dupa pictura monumentala; altele, dimpotriva, se apropie de miniaturi.
Din aceasta epoca au ramas pana la noi de asemenea si cateva frumoase icoane in mozaic, ca Fecioara Hodighitria a Patriarhiei de la Constantinopol (D. Talbot Rice, Art byzantin, plansa 155) sau Hristos de la Berlin, si una si cealalta de o maretie austera.
Catedrala de la Trieste pastreaza o imagine pictata pe matase a patronului sau, sfantul Just, foarte probabil executata intr-un atelier de la Constantinopol. Materialul din care este facuta aceasta icoana a ingaduit sa se accentueze finetea desenului si bogatia coloritului.
Secolul al XII-lea ne-a lasat icoane impregnate de o frumusete delicata si de o blanda omenie. Creatiile atelierelor de la Constantinopol au fost atunci trimise la mari departari, si astfel se face ca Rusia pastreaza cateva dintre cele mai pure capodopere ale acestei epoci, cum ar fi Fecioara din Vladimir, care fusese adusa la Kiev prin anii 1130 si pe care Andrei Bogoliubski a luat-o cu el, ca pe un simbol de protectie, in 1155, cand s-a hotarat sa se stabileasca la Vladimir. De atunci ea incepu sa savarseasca minuni, care ii adusera o inalta reputatie. Ea a fost transferata in 1395 la Moscova, unde s-a bucurat de asemenea de o mare popularitate. Tipul Fecioarei Hodighitria, aratand Pruncul fara sa manifeste fata de el vreo afectiune, este inlocuit de Fecioara "Eleusa " (adica a Milei, in limba rusa numit Umilenie = a induiosarii), lipindu-si obrazul de cel al Fiului ei fagaduit jertfei. Privirea Mariei nu mai este atintita asupra credinciosului, ci este absorbita intr-o meditatie trista asupra vietii lui Iisus. Pentru a spori inca si mai mult acest simtamant de jale adinca, pictorul i-a indulcit trasaturile chipului. O asemenea opera reflecta cu multa rezerva si delicatete suferintele care coplesisera Imperiul sub Comneni si nevoia sporita a unei consolari divine.
Aceeasi calitate de blandete melancolica se intrezareste in privirea si fizionomia capului de inger numit " cu par auriu ", aflat in muzeul rus de la Leningrad, care provine dintr-un Deisis si in care persista intreaga frumusete armonioasa a artei de la Constantinopol. El pare sa fi fost executat intr-unul dintre acele ateliere de artisti greci stabiliti la Novgorod, despre care ne vorbesc textele. in acest oras s-a format insa si o scoala de pictori rusi de icoane care, dupa ce ramasesera foarte apropiati de maniera bizantina la inceputul secolului al XIII-lea, s-au indepartat treptat de ea in favoarea unei expresii cu aspect mai popular. Operele lor se caracterizeaza prin stralucirea coloritului, o anumita vioiciune a miscarilor si zveltetea personajelor.
In multe icoane bizantine din veacul al XII-lea, la fel ca si in marea pictura, artistii au facut sa predomine linia stilizata asupra redarii volumului. Exista piese in care eleganta rafinata si fluiditatea figurilor evoca absida de la Cefalu. Altele, fara indoiala ceva mai recente, dezvaluie proportiile alungite, atitudinile framantate si draparile cu falduri abundente, care amintesc de mozaicurile de la Monreale pana si prin revenirea la preocuparea de a reda mai sensibil prezenta trupului dedesubtul vesmintelor. Aceasta este si epoca in care apar, inca timid, in pictura de icoane ca si in marea pictura, iscaliturile unor artisti: icoanele de la Sinai ne fac cunoscute numele zugravilor Stephanos si Ioan.
C. Delvoye
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.