Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici !, exclama odinioara Petre Tutea. Si intr-adevar, ce pustie ar fi campia care insoteste raul Crasna in curgerea lui lina catre care vesnicii, daca n-ar strajui in mijlocul ei un asezamant monahal ca o rugaciune inflacarata si neintrerupta, care risipeste prin sfintenia lui intreaga monotonie a campiei.
Aici, unde in prezent se afla Sfanta Manastire Teghea, nu exista pana in vara anului 1995 decat o campie verde si o traditie in popor care amintea de vietuirea in aceasta zona a unui pustnic smerit si nevoitor, candva in jurul anului 1300. Inflacarati si incurajati de amintirea vietii sfinte a acestui om al lui Dumnezeu care traise cu multe secole inainte si dornici de a reinvia in prejma lor marele ideal al desavarsirii crestine, localnicii au propus infiintarea unei manastiri in afara satului, in locul denumit popular Sen-Rit, adica Loc Sfant, acolo unde se aflase, probabil, vatra vechii sihastrii.
Cu acordul Episcopiei, in vara anului 1995, S-a pus piatra de temelie a actualei manastiri de maici, reinodandu-se astfel firul traditiei strabune pentru acest mic sat transilvanean.
Cu mari eforturi si sacrificii, cu ajutorul Bunului Dumnezeu si cu sprijinul credinciosilor, soborul de maici a reusit sa ridice aici un adevarat complex monahal care cuprinde: o bisericuta de lemn in stil maramuresean, un altar de vara, o casa monahala cu doua nivele si cu un Paraclis incorporat, precum si atelire de pictura si croitorie in care, impletind munca cu rugaciunea, vietuitoarele manastirii isi dovedesc priceperea si rabdarea specifice vietii monahale.
Cine poposeste pentru a se ruga sau cel putin pentru a admira linistea, parca cereasca, a manastirii, nu poate pleca fara bucuria sufletului odihnit in duhul rugaciunii care se implineste aici continuu si fara ca o scanteie de nadejde sa se aprinda in inima apasata de povara necazurilor si a durerii.
Rugandu-se in Sfanta Biserica, sarutand cu credinta racla cu particele din moastele celor 40 de sfinti mucenici care au patimit in Iezerul Sevastiei, ale Sfantului Ghelasie de la Rameti, precum si ale cuviosilor Vichentie Malau si Antim Gaina, participand la sfintele slujbe patrunse de duhul evlaviei si al smereniei monahale, ascultand fosnetul copacilor si trilurile minunate ale pasarilor, calatorul ostenit pe marea vietii descopera in interiorul lui acea farama de credinta, acoperita, poate, de negura prea multelor griji lumesti si regasind-o, primeste in inima acea bucurie cereasca a nadejdii si a pacii sufletesti de care inseteaza atat de mult omul zilelor noastre.
O ZI DIN VIATA NOASTRA
Aici, in spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara in ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amandoua invaluite intr-un nimb de sfintenie, in lumina diafana a pacii si a iubirii.
Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamant astfel de locuri in care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si in manastire pentru niste repere orare absolut necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului in acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”.
In manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara inspaimantatoare de care le este atat de frica oamenilor, ci este poarta prin care trecem in vesnica bucurie, in acel taram catre care se ridica gandurile noastre clipa de clipa. Dincolo e patria noastra dupa care tanjim.
Cand inca toata natura este cufundata in linistea senina a noptii, toaca incepe sa-si picure chemarea cu dulce glas, semanand atat de bine cu blanda bataie a Domnului in
Inima noastra, unindu-si parca ritmul batailor cu toaca, se trezeste plina de ravna si de dorinta fierbinte ca aceasta noua zi sa fie o Jertfa a iubirii mai deplina si mai curata decat cea de ieri. Si uneori atat de bine se armonizeaza incat ti se pare ca toaca bate din interior, din inima ta, si de acolo, revarsandu-se in afara, invaluie intreaga natura in naframa imaculata a iubirii si a dorului tau de cer. Aceste batai de toaca vestesc bucuria nasterii unei noi zile care asteapta sa fie traita la intensitate maxima, fara nici o clipa traita in zadar.
Dupa ce toaca isi conteneste chemarea, roua tacerii se reaseaza peste intreaga fire. Este perioada in care, in taina chiliei, fiecare isi incepe ziua cu Dumnezeu... Sunt primele suspine, primele rugaciuni ale unei zile... Fiecare isi deschide sufletul in fata lui Dumnezeu in tacerea diminetii, in tacerea gandurilor, in tacerea mintii... E clipa in care inima e cea care vorbeste cu Dumnezeu !
Aceasta convorbire este intrerupta curand de sunetul puternic al clopotului, amplificat de tacerea zorilor si acompaniat, de ici de colo, de cate un ciripit somnoros. Dangatul solemn ne cheama la rugaciunea obsteasca. In lumina palida a lunii incep sa se distinga cateva umbre, parca vaporoase, care se indreapta cu mers lin catre Sfanta Biserica. Tacerea abisala care domneste pretutindeni este tulburata numai de fuga vreunui iepuras ce-si gasise culcus in florile de pe marginea aleii.
Acest drum, prin bezna noptii sau prin licaririle zorilor, catre Sfanta Biserica cea prea stralucitoare, pare a fi drumul ontologic al fiintei umane de la intuneric catre lumina sau un drum initiatic care te duce de pe pamant la cer, pe acest drum lasandu-ti toate grijile si preocuparile lumesti, pierzandu-te chiar pe tine insuti pentru a te regasi intrupat intr-o personalitate ingereasca.
Una cate una, toate maicile se aduna in sfantul lacas ca intr-o noua arca a lui Noe si se inchina cu evlavie in fata sfintelor icoane. Fiecare miscare se face cu simplitate si naturalete, desi pare a face parte dintr - un ritual sacru care de doua mii de ani se pastreaza neschimbat, un ritual care nu urmareste sa incante pe nimeni, ci tinde numai sa exprime cat mai bine sentimentele. Privindu-l nu poti sa nu fi impresionat de aceste Regine ale Iubirii, atat de marete in smerenia lor.
Intreaga slujba se desfasoara conform aceluiasi ritual sacru, atat de vechi, dar mereu nou prin ceea ce trezeste in inima fiecaruia. Ca o cununa a slujbei de dimineata si ca cea mai aleasa floare din buchetul slujbelor intregii zile este Sfanta Liturghie, taina mai presus de puterea de intelegere a oamenilor si a ingerilor, care pogoara cerul pe pamant, Dumnezeu jertfindu-Se - a cata oara? - pentru noi, nerecunoscatorii si nemultumitorii.
Dupa ce sufletul se umple de virtuti din aceasta hrana spirituala, urmeaza ca si trupul sa-si primeasca hrana materiala. La sunetul clopotelului ne adunam in trapeza manastirii, fiecare asezandu-se in tacere la locul ei si, in timp ce mancam pentru trupeasca neputinta, ascultam cu atentie cuvantul de invatatura ce se citeste dintr-o carte de suflet.
Dupa rugaciunea de multumire de la sfarsitul mesei se impart ascultarile, fiecare primind anumite sarcini pe care vom fi datoare sa le implinim in ziua respectiva, binestiind ca lucram pentru Domnul. In general se desfasoara activitati ca: lucrul in atelierele de pictura si croitorie, lucru manual (metanii si cruciulite), munca la camp, stuparitul, ingrijirea animalelor, a florilor, precum si numeroase alte activitati gospodaresti.
Aceste munci ar fi foarte obositoare daca n-ar fi unite cu rugaciunea, dar asa totul este usor, plin de pace si inima ti se umple de o cereasca Liturghie. Astfel trece cea mai mare parte a zilei, cu mainile lucrand si cu inima rugandu-ne.
La ora 15 glasul clopotului ne cheama din nou la Sfanta Biserica, pentru a ne bucura impreuna de marea cinste care ni se da de a aduce lauda Domnului aici, pe pamant, intocmai ca si ingerii in cer. Dupa aceasta munca se reia pana cand bing-bang-ul clopotului va anunta ultima slujba a zilei.
In semiobscuritatea sfantului lacas, cu trupurile impovarate de o binecuvantata oboseala, aceleasi suflete incandescente inalta rugaciuni pentru intreaga lume, pentru credinciosi si necredinciosi, pentru cei care nu stiu, nu pot sau nu vor sa se roage, cerand pentru toti pace, bucurie si mantuire.
La terminarea slujbei, somnul noptii a invaluit de mult intreaga fire. Aceleasi fapturi vaporoase se intorc, cu mers lin, la chiliile lor, privind frumusetea campiei imbratisata de razele lunii si pierzandu-se cu gandul in nesfarsitele sfere ceresti unde nadajduiesc sa ajunga curand, poate chiar in aceasta noapte. Dar ele sunt pregatite... Nu le sperie moartea pentru ca sunt intotdeauna gata sa-si ia zborul spre Mirele lor ceresc...
Imi voi intrerupe aici povestirea pentru ca ceea ce se intampla in continuare in chiliile inundate de lumina calda a candelei este o taina, este taina fiecarei maici, este prinosul nevointelor personale ale fiecarui suflet. Ce se intampla acolo este o taina pe care o stie numai Dumnezeu si duhovnicul... Acolo, in tacerea noptii, se varsa lacrimi mai curate decat roua crinilor, acolo se inalta rugaciuni fierbinti pentru intreaga lume, acolo se primesc minunati soli ceresti, acolo se duc lupte de neimaginat cu duhurile rautatii, dar toate in taina, nestiute de nimeni...
Ce se intampla noaptea in acele prea smerite chilii ale maicilor, nu se poate descrie... E momentul tainic cand esti numai tu si Dumnezeu si sunteti atat de aproape pentru ca El coboara in inima ta, facandu-si din ea un templu stralucitor, caci cum ar putea sa nu Se pogoare intr-o inima care ii slujeste cu atata dragoste?
Iar cand, intr-un tarziu, dai odihna tamplelor tale ostenite, simti cum inima iti zboara pana la cer, sau cerul se coboara pana la ea, si cu suspinari adanci continua sa rosteasca plina de dor eterna rugaciune: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa ! “
Manastirea Teghea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.