Cuviosul Alipie Stalpnicul
Alipie, sluga lui Hristos, isi avea patria in cetatea Adrianopole, ce este in partile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pantecele maicii sale, fiindca maica-sa cand era ingreuiata cu dansul si aproape de nastere, a vazut intr-o noapte o vedenie ca aceasta. I se parea ca tine in mainile sale un miel foarte frumos care avea in coarnele sale doua faclii aprinse si ardea luminat. Iar cand avea sa se nasca pruncul, o mare lumina dumnezeiasca a umplut casa. Acesta era semnul luminarii faptelor lui celor bune, caci avea sa fie lumina lumii.
Dupa nastere, adormind maica-sa, iarasi a vazut o vedenie in acest chip: I se parea ca vede tot poporul acelei cetati adunandu-se in casa ei si cu psalmi si cu cantari a inconjurat pe pruncul care se nascuse. Aceste vedenii le avea maica sa puse in inima sa si zicea: "Ce are sa fie copilul acesta?"
Nu dupa multa vreme murind barbatul ei, petrecea in vaduvie, in post si rugaciuni, nevrand sa se mai marite dupa al doilea barbat. Ci vietuia lui Hristos in curatie, dandu-se pe sine si pe fiul sau in a Lui purtare de grija, caci El este parinte al orfanilor si al vaduvelor. Deci, intarcand pe copil, l-a adus in biserica si l-a dat pe el Sfantului Teodor, episcopul acelei cetati, care, cunoscand cu duhul darul lui Dumnezeu ce era in copil, l-a iubit pe el foarte mult si l-a invatat dumnezeiasca Scriptura.
Venind in varsta si sporind cu intelepciunea mai mult decat altii, s-a facut iubit lui Dumnezeu si oamenilor, pentru obiceiul sau cel bun si pentru faptele lui cele bune si mari. Caci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie si de blandete. In varsta tineretelor sale arata intelepciunea caruntetelor si avea viata neprihanita. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon si slujea lui Dumnezeu cu credinta si evlavie.
Dupa catava vreme i-a venit dorinta ca sa vietuiasca deosebit in singuratate, ca fiind in liniste, mai cu osardie sa slujeasca lui Dumnezeu si sa se indulceasca de neincetate gandiri catre El. Deci, a descoperit aceasta dorinta a inimii sale fericitei sale maici, care, asemanandu-se proorocitei Ana, nu se departa de la biserica slujind ziua si noaptea cu post si cu rugaciune. Apoi si-a impartit toata averea la saraci si s-a facut mireasa lui Hristos, fiind diaconita.
Acestei placute de Dumnezeu i-a spus gandul sau Sfantul Alipie, zicand: "Voiesc sa ma duc in partile Rasaritului, caci aud ca multi sfinti vietuiesc acolo prin pustie, in liniste. Deci, ma voi salaslui impreuna cu dansii si, uitandu-ma la viata lor cea placuta, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roaga-te pentru mine ca sa-mi indrepteze Domnul calea dupa voia Sa cea sfanta si ca sa-I fie placuta Lui viata mea".
Iar ea, nesuparandu-se de despartirea fiului, si-a ridicat mainile in sus si s-a rugat lui Dumnezeu cu sarguinta pentru dansul. Dupa aceea, binecuvantandu-l, l-a slobozit cu pace si a iesit fericitul din cetatea Adrianopoli, nestiind nimeni, fara numai maica sa. Si alerga ca si cerbul spre izvoarele apelor, avandu-si inima aprinsa cu dorinta dumnezeiasca. Apoi instiintandu-se episcopul de plecarea lui, s-a suparat foarte si toti clericii si mirenii se mihnisera ca s-au lipsit de un convietuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune si cu viata se asemana ingerilor. Caci impodobea Biserica lui Dumnezeu si mult folos aducea credinciosilor, desteptandu-i pe ei catre nevointa.
Deci indata a trimis episcopul pretutindeni sa caute pe fericitul Alipie, si dupa multe zile aflandu-l in Evhaita, in ziua praznicului Sfantului Mucenic Teodor, abia l-a putut intoarce iarasi in patria sa, pe de o parte cu rugaminte, iar pe de alta cu ingrozire, Dumnezeu mai inainte vazand cele bune, ca sa nu se lipseasca tara Paflagoniei de un luminator ca acela, prin care multi se povatuiau sa se intoarca de la intunericul pacatelor, la lumina vietii celei cu placere de Dumnezeu.
Intorcandu-se fericitul intru ale sale, se mihnea foarte tare caci i s-a impiedicat nevointa si i s-a taiat dorinta lui. Ci Dumnezeul a toata mangaierea, l-a mangaiat prin oarecare aratare dumnezeiasca. Caci a vazut fericitul in vedenie un barbat prea minunat, iar mai bine zis, pe ingerul lui Dumnezeu, zicand catre dansul: "Nu te supara, Alipie, pentru ca te-ai intors din calea cea dorita de tine; sa stii bine ca acolo este loc sfant, unde, iubind omul pe Dumnezeu isi alege a vietui cu buna credinta si cu placere de Dumnezeu".
Cu acest fel de vedenie mangaindu-se Alipie, a incetat de a se mai mihni si petrecea dupa aceea in viata calugareasca, nevoindu-se cu dinadinsul si slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorinta neschimbata de a vietui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori iesind din chilia sa, inconjura muntii cei dimprejur, cimpiile si padurile, cautand un loc ca acela in care i-ar fi cu inlesnire a petrece in gandire la Dumnezeu.
Deci, mergand intr-un munte ce era de cetate la partea de miazazi si, vazand acolo un loc inalt si frumos, liber de toata tulburarea, i-a placut si, aducand unelte de sapat, a facut o fantana pentru apa si nu atat cu sapa pe cat cu buzele rugandu-se cu dinadinsul catre Dumnezeu, a scos apa din pamant sus in munte.
Apoi, mergand la episcop, l-a rugat sa-i dea voie sa vietuiasca acolo si sa zideasca o biserica. Iar episcopul, desi nu l-a oprit de la dorirea lui, insa trimitand pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari si l-a umplut cu pamant, caci nu voia sa locuiasca fericitul in acel munte, pentru ca muntele era inalt si cu greu de suit celor ce voiau sa vina la dansul si foarte departe de cetate; ci voia sa vietuiasca mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, vazand izvorul astupat, a lasat muntele acela si, umbland imprejurul cetatii, isi cauta alt loc.
Era inaintea cetatii aceleia o pustie in care se aflau de demult o multime de morminte elinesti in care vietuiau si duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor infricosat locul acela si nimeni nu putea sa treaca pe acolo pentru ingrozirile cele dracesti. Iar fericitul Alipie, vazand ca toti oamenii fug de pustia aceea, s-a salasluit acolo intr-un mormant elinesc si era deasupra un stilp de piatra, iar deasupra un idol.
Sfaramand cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus in locul lui cinstita Cruce si asa, netemandu-se de infricosarile si napadirile diavolilor, a inceput a vietui aolo, izgonind cu arma Crucii si cu sagetile rugaciunilor sale, cetele diavolesti. Apoi dormind, a vazut in vedenie doi barbati cinstiti, cu vesminte preotesti imbracati, care au zis catre dansul: "Pana cand ne-ai lasat sa te asteptam pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de esti tu Alipie cel mai inainte randuit de Dumnezeu ca sa sfintesti locul acesta si sa inmultesti peste dansul binecuvantarea Lui, fara de zabava fa ceea ce se cade tie a face".
Desteptandu-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele barbatilor care se aratasera si nu pricepea cine sunt barbatii aceia si ce are de facut in locul acela, ca sa poata inmulti peste dansul binecuvantarea lui Dumnezeu. Dupa aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuinta sa mearga la imparat si era de nevoie ca Sfantul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, sa calatoreasca impreuna cu episcopul sau. Deci, a pornit cu dansul, facand voia arhiereului sau si l-a petrecut pana la Calcedon.
Iar cand era sa intre episcopul in corabie, ca sa mearga pe apa catre Constantinopol, Alipie a intrat intr-o biserica ce era acolo aproape de mare si, rugandu-se intr-insa, a sezut jos si a adormit putin. Si iata ca i s-a aratat in vedenie o fecioara preafrumoasa, stralucind ca soarele si zicandu-i: "Scoala degraba Alipie!". Iar el, mirandu-se de frumusetea ei, a intrebat-o: "Cine esti tu, doamna mea? Si pentru ce-mi poruncesti a ma scula degraba?" Dar ea a zis catre dansul: "Eu sunt mucenita Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoala-te si daca voiesti sa mergi in patria ta, voi merge si eu impreuna cu tine si, vrand Dumnezeu, voi fi tie impreuna calatoare si ajutatoare".
Acestea zicand sfanta, Alipie s-a desteptat si n-a vazut pe nimeni inaintea sa, decat numai a aflat inima sa plina de bucurie duhovniceasca si a cunoscut ca voieste Dumnezeu sa se intoarca la liniste. Deci, lasand pe episcop, s-a intors in patria sa, avand impreuna calatori cu dansul in chip nevazut, ajutorul si rugaciunile Sfintei Marei Mucenite Eufimia, a carei minunata vedere si vorba cea dulce avandu-le in mintea sa, se veselea cu duhul.
Venind catre Adrianopol, la locul sau de liniste, s-a gandit sa zideasca o biserica in numele Sfintei Eufimia. Dar, neavand avere pentru acest lucru - caci n-a cistigat nici aur, nici argint, nici arama, ci era sarac cu trupul si cu duhul, urmand Domnului Celui ce a saracit pentru noi -, a rugat pe niste cetateni cunoscuti ai sai si vecini ca sa-l ajute. Iar aceia, intelegand dorinta lui, i-au dat cu bunavointa toate cele de trebuinta. Si degrab, sfintind locul in mijlocul mormintelor elinesti, a sapat temelie, ca sa zideasca biserica Sfintei Mucenite Eufimia.
Fiind sapata temelia, i s-au aratat iarasi acei doi barbati, mai sus pomeniti, in vesminte preotesti, dintre care unul tinea in mana o cadelnita si cadea temelia, insemnand in ce chip va fi biserica; iar celalalt canta "Osana" imprejurul locului aceluia. Dar cine erau barbatii aceia, nicidecum nu se stie, ci dupa catava vreme s-au aflat acolo niste moaste nestricate si cu buna mireazma, ale unor barbati care erau in chipul cum i-a vazut in doua randuri Cuviosul Alipie in vedenie. Si au fost puse acele sfinte moaste in aceeasi biserica, dupa porunca sfantului.
Mai inainte de sfintirea bisericii, vazand cetele cele diavolesti ca prin sarguinta Sfantului Alipie, in locul unde era locasul lor se va face salasluire a sfintilor, si unde erau nalucirile si infricosarile lor, acolo va incepe sa fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfantului si asupra bisericii celei din nou zidita, cu mare strigare si zgomot, vrand ca sa rastoarne biserica din temelie si pe sfantul barbat infricosandu-l sa-l izgoneasca de acolo.
Deci strigau cu felurite glasuri si se iuteau ca niste razboinici maniosi sau ca niste fiare intaritate. Dar ostasul lui Hristos indata a stat la rugaciune si cu aceea intr-armandu-se, ca si cu o arma nebiruita, a biruit puterea cea diavoleasca si a fugit cu rusine si ca niste praf spulberat de vant.
Fiind sfintita biserica, au inceput a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca sa auda invataturile sfantului cele folositoare. Dupa aceasta, intr-armandu-se cuviosul mai tare asupra vrajmasilor celor nevazuti, s-a suit pe un stilp, asemanandu-se Sfantului Simeon stilpnicul cel dintai. Si a stat pe dansul ca de straja, luand seama de departe la cetele diavolesti, care navaleau asupra-i, luptandu-se cu dansele cu barbatie ziua si noaptea. Iar aceia, desi erau biruiti de dansul totdeauna, insa iarasi se ispiteau fara de rusine a navali asupra lui.
Intr-o noapte au inceput duhurile cele inrautatite a navali cu pietre asupra sfantului si a-l rani tare. Iar sfantul, rabdand loviturile pietrelor, zicea catre diavoli: "Ce aveti cu mine, o, pierzatorilor si uritorilor de oameni diavoli? Pentru ce va tulburati in desert si cu toata rautatea va sculati asupra robului lui Dumnezeu? Vedeti pietrele pe care le aruncati asupra mea, acestea vor marturisi rautatea si indrazneala voastra cea fara de rusine inaintea Hristosului meu, in ziua venirii Lui celei de a doua. Si sa stiti ca eu nu iau in seama aruncarea voastra cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucarie copilareasca. Iata, am sa arunc jos aceste scanduri mici, care sunt acoperamant deasupra capului meu, ca mai cu inlesnire sa primesc de la voi lovirile cu pietre si sa rabd pentru Domnul meu acestea, cum a rabdat si Sfantul Stefan, intaiul mucenic, pe care l-ati ucis voi prin mainile iudeilor; caci impreuna cu acei jidovi veti mosteni focul gheenei".
Iar ei, auzind cuvintele acestea si cunoscand ca este gata patimitorul cel nebiruit, ca toate sa le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.
Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo in noaptea aceea si care au intampinat pe diavoli fugind din locul acela suspinand si strigand cu tanguire: "Alipie ne-a izgonit din locasul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavand loc nicaieri?" Iar Cuviosul Alipie, aruncand acel acoperamant de pe stilp, ce era deasupra capului sau, statea acolo avand acoperamant cerul si rabdand cu vitejie toate schimbarile vremii si ale vazduhului: iarna, zaduful, ploile, grindina, zapada, gerul si gheata.
Astfel s-a facut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci si trei de ani a patimit pe acel stilp, stand ca si cum ar fi fost pironit pe Cruce. Si se aduna la dansul multime de popor, barbati si femei, batrani si tineri, ca sa asculte de la dansul cuvinte folositoare si sa se tamaduiasca de neputintele cele sufletesti si trupesti; iar altii voiau sa vietuiasca langa dansul. Pentru aceea a poruncit sfantul sa zideasca doua manastiri langa stilpul lui, una pentru barbati si alta pentru femei, de o parte si de cealalta a stilpului. Iar el, in mijloc pe stilp, stand ca o faclie in sfesnic, lumina amandoua manastirile cu invatatura sa si cu chipul vietii sale ingeresti.
Apoi cu rugaciunile sale le apara si le dadea legile si randuielile vietii calugaresti, ca sa se pazeasca cu dinadinsul de mestesugirile diavolesti. Dar mai ales femeilor le poruncea sa nu fie vazute niciodata de ochi barbatesti. Si vietuia in manastirea de fecioare si maica fericitului Alipie impreuna cu fiica sa Maria, sora lui, si cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetati, intre care erau doua, Eufimia si Euvula, care, lasandu-si averile lor, copii, rudenii, prieteni si toata lumea aceasta desarta si placerile, s-au imbracat in chipul ingeresc si chiar ingerilor s-au asemanat cu viata lor.
Iar maica cuviosului, fiind cu randuiala diaconita, desi vietuia calugareste in mijlocul calugaritelor, insa nu voia sa se imbrace in chipul lor, zicand ca tot aceeasi este a fi diaconita ori calugarita. Si o ruga adeseori cuviosul sa se imbrace in chipul calugaresc, dar ea nu-l asculta pana cand, fiind certata printr-o vedenie, a rugat pe fiul sau sa o imbrace in chipul acela. Caci a vazut odata in vedenie niste palate foarte frumoase si auzea intr-insele un glas preadulce al celor ce cantau si slaveau pe Dumnezeu.
Apoi, voind sa intre si ea acolo, un barbat cinstit si purtator de lumina care strajuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicand: "Nu vei intra, pentru ca aici dantuiesc roabele Domnului care I-au slujit in chip calugaresc, iar tu nu ai imbracaminte asemenea lor. Deci nu poti intra aici si nici sa te impartasesti de veselia lor". Aceste cuvinte auzindu-le maica sfantului, s-a rusinat foarte si desteptandu-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o imbrace in chipul calugaresc.
Fiind imbracata in chipul calugaresc, a inceput indoit a se nevoi, adaugand osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se multi ani in viata calugareasca, bine a placut lui Dumnezeu si s-a mutat catre El. Iar fiul ei, Cuviosul Parintele nostru Alipie, atat de placut s-a facut lui Dumnezeu, incat chiar in viata sa era luminat cu lumina cereasca. Caci de multe ori se arata peste capul lui un stilp prea luminat ca de foc si tot locul acela il lumina. Si aceasta se facea uneori ziua, iar alteori noaptea, cand erau tunete si fulgere. Atunci acea lumina cereasca se arata peste sfantul, mai sus de stilpul acela.
Aceasta multi s-au invrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credinciosi si care vietuiau cu sfintenie. Iar unii, carora li se intampla de vedeau de departe acea minune, li se parea ca arde stilpul sfantului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumina de negraita slava cereasca. Caci asa preamarea Dumnezeu pe placutul Sau.
Multe minuni a facut sfantul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tamaduit, pe diavoli din oameni a izgonit si cele ce erau sa fie a proorocit. Iar mai inainte de sfarsitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu niste rani cumplite picioarele lui, incat nu era cu putinta a sta pe picioarele sale; ci asa a zacut pe o parte pana la moartea sa. Si cand voiau ucenicii lui sa-l intoarca vreodata si pe partea cealalta, el nicidecum nu-i lasa, ci rabda ca alt Iov, multumind lui Dumnezeu, catre Care s-a si mutat cu bucurie. Iar dupa mutarea lui, multe tamaduiri dadeau sfintele lui moaste, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamarit, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant in veci. Amin.
Cuviosul Nicon
Cuviosul parintele nostru Nicon s-a nascut in cetatea ce se numeste Iuriev si era dreptcredincios si bun la obiceiuri. Caci inca din tanara varsta, voind sa slujeasca lui Dumnezeu, a mers la Sfantul Serghie in manastire si s-a rugat sfantului sa-l imbrace in chipul monahicesc. Iar Sfantul Serghie l-a trimis la manastirea ce se numea Visoca, la ucenicul sau Atanasie, unde, prin porunca sfantului, s-a tuns Nicon, si petrecea in manastirea Visoca cu toata smerenia.
Venind el in varsta cea desavarsita, l-a facut presbiter in acea manastire si iarasi a mers la Sfantul Serghie si de la dansul s-a deprins in viata cea monahiceasca. Caci il iubea foarte mult Sfantul Serghie si cu invatatura ii adapa sufletul sau. Iar Nicon asculta cu osardie pe Sfantul Serghie si petrecea in chilie cu dansul. Dupa aceasta, Sfantul Serghie mai inainte cu sase luni de moartea sa, a chemat pe toti fratii si inaintea tuturor a pus pe Nicon egumen in locul sau si i-a dat toata manastireasca randuiala si grija pentru frati; iar sfantul petrecea singur in liniste.
Dupa sase luni, Sfantul Serghie s-a dus din viata aceasta catre Domnul, iar fericitul Nicon cu toti fratii, luand sfantul trup al Cuviosului parintelui sau Serghie, cu cinste l-au ingropat, cu multe lacrimi. Si toate invataturile cate a auzit de la parintele sau, el le implinea, incat era chip indestulat spre invatatura tuturor fratilor, ca si fericitul Serghie. Dupa aceasta, nelegiuitul imparat Eleghie, cu multime de barbari a venit asupra dreptei credinte; iar Stapanul Hristos, ca sa nu dea acel loc sfant spre pustiire si spre calcarea barbarilor celor fara de Dumnezeu - pe cand Nicon sedea sa se odihneasca putin -, i s-a aratat Sfantul Serghie cu doi arhierei, cu Sfantul Petru si Alexie, facatorul de minuni, mitropolitii a toata Rusia, si i-au zis: "Asa au voit dumnezeiestile judecati, ca sa vina si aici navalirea barbarilor, iar tu, fiule, de aceasta nu te intrista, ca iarasi o sa se intemeieze manastirea".
Astfel sfintii, binecuvantand pe fericitul Nicon, s-au facut nevazuti. Iar el, desteptandu-se, a vazut la aratare pe aceiasi sfinti, la manastire, mergand de la chilia lui spre biserica. Dupa aceasta, barbarii care s-au pomenit mai sus, au pradat partile acelea, pana la manastirea Sfantului Serghie. Apoi Cuviosul parinte Nicon cu fratii, s-au dat in laturi de acolo, dand loc maniei celei viitoare. Iar barbarii navalind asupra manastirii, au ars-o cu foc.
Dupa plecarea barbarilor, fericitul Nicon cu fratii s-au intors la manastire si vazand iubitul loc pradat si ostenelile Sfantului parinte Serghie arse cu foc de barbarii cei fara de Dumnezeu, se mihneau foarte mult de aceasta. Apoi, adaugand sarguinta, a ridicat o biserica mica degrab, trapeza si chilii pentru trebuintele fratilor. Dupa aceea, pe indelete, a zidit o biserica de piatra, in numele Sfintei Treimi, deasupra mormantului Cuviosului Parinte Serghie si a infrumusetat-o cu icoane si cu multe podoabe. Si a petrecut in acea egumenie treizeci si sapte de ani, toate parintestile oranduieli ispravindu-le, invatand din destul pe frati pentru folosul sufletesc.
Ajungand la adanci batraneti, s-a vazut slab si apropiindu-se de sfarsitul vietii sale, s-a impartasit cu Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos si i s-a adeverit din dumnezeiasca descoperire, despre mantuirea sa; caci in vedenie i s-a aratat odihna cea rasplatita lui prin Cuviosul Parinte Serghie. Drept aceea graia fratilor la sfarsitul sau: "Sa ma duceti de acum in camara mea cea luminoasa, pe care mi-au pregatit-o rugaciunile Sfantului meu parinte Serghie, ca aici nu voi suferi a fi".
Asa graind mult timp si pace dandu-le, si-a dat sufletul sau Domnului in ziua a saptesprezea, a lunii noiembrie. Iar fratii, cu cinste petrecand pe fericitul, aproape de mormantul Cuviosului Parinte Serghie, au pus trupul Sfantului Nicon unde si pana acum zac amandoi si multe tamaduiri dau celor ce cu credinta se apropie de ei. De aceea Dumnezeului nostru I se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Parinte Stelian Paflagonul
Acesta a fost sfintit si s-a facut locas al Duhului Sfant inca din pantecele maicii sale. Pentru aceasta impartindu-si bogatia ce avea la saraci si facandu-se monah, a intrecut pe toti monahii de atunci prin aspra vietuire si ostenitoarea sihastrie. Apoi s-a dus in pustie si a intrat intr-o pestera in care primea hrana de la dumnezeiescul inger. Si s-a facut doctor de multe feluri de boli nevindecate. Caci cand venea boala aducatoare de moarte si mureau intr-una pruncii iar parintii ramaneau fara de copii, atunci cate maici chemau cu credinta numele acestui Sfant Stelian si zugraveau sfanta lui icoana, iarasi dobandeau alti prunci, iar pe pruncii bolnavi ii scapa de boala.
Deci, astfel vietuind pururea pomenitul si multe vindecari si minuni savarsind, s-a mutat catre Domnul.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.