- Cum a fost întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi care au fost momentele cele mai importante din această relaţiei?

- Inainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Il chema Constantin Chirilă. Era eminent, dar cam pasional, cu o anumită deschidere culturală mai largă, ca atare cam rebel, ieşind în felul lui specific din conduita de cazarmă impusă atunci internilor de la Teologie. Frecventa şi el cursurile lui Ioan Alexandru şi ne-am împrietenit bine. Şi-a scuzat odată absenţa de la aceste cursuri prin faptul că fusese la cele ale părintelui Stăniloae. Ioan Alexandru chiar l-a felicitat pentru această alegere, spunându-i că acolo este adevărata teologie. Tot la Ioan Alexandru văzusem poezii dedicate lui D. Stăniloae (nu era permis să apară cuvântul părinte sau preot!). In fine, ulterior, cineva (cred că tot Constantin Chirilă) mi-a făcut rost de cartea părintelui Iisus Hristos sau restaurarea omului. Cunoştinţele mele de teologie la vremea aceea erau extrem de limitate, aşa încât nu am prea priceput mare lucru. Cu toate acestea, cartea mi-a trezit un respect extraordinar. Ceea ce nu pricepeam simţeam.

Apoi a venit şi momentul întâlnirii faţă către faţă cu părintele Stăniloae. Nu pot să spun cu precizie în ce an a fost, dar cert este că o primă dedicaţie din partea sa o am pe volumul al V-lea al Filocaliei, apărut în 1976, dar este sigur că am luat-o mai târziu. Această primă întâlnire s-a datorat tot lui Constantin Chirilă, care, generos, a provocat Evenimentul” cu multă iscusinţă. Anume a simulat (cel puţin aşa cred eu) că, deoarece întârziase prea multă vreme să înapoieze părintelui o carte împrumutată, îi este ruşine să i-o ducă personal. Ca atare, mă roagă pe mine s-o fac. Am acceptat, ce era să spun?

Am plecat într-o seară către casa părintelui cu o mare sfială. Am nimerit adresa. Era un imobil vechi, cu o casă a scărilor întunecoasă şi întortocheată, cu apartamente micuţe, pe strada Cernica, un nume frumos şi potrivit cu un astfel de riveran (acum ea poartă numele părintelui). Am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. O bătrânică măruntă la stat, puţină la trup, de o simplitate şi de o modestie extraordinare. Chipul ei mi l-a amintit imediat pe cel al bunicii mele. Am intrat destul de intimidat. Părintele a fost extrem de simplu şi de deschis. M-a întrebat, cald, cine sunt, ce fac, ce familie am, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. A fost o vizită foarte scurtă. Eram prea emoţionat, ca atare complet pierdut, şi nu am fost prea conştient de acea primă întâlnire.

Parcă de abia aşteptam să plec, să-mi domolesc intensitatea trăirii. Ceva minunat s-a întâmplat însă la plecare: doamna preoteasă, care m-a condus, mi-a zis foarte serios, cu o lumină jucăuşă, bună, bună în ochi, parcă fiind Sfânta Vineri din basme: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!” A fost aşa de imperativă (dar într-un fel frumos), încât am simţit obligaţia, aproape, să revin. Incet, încet, cunoscându-l mai bine pe părintele, cu chipul său de o lumină extraordinară, am scăpat de poticnirea de prima dată. Pe urmă, destul de repede, am făcut potecă într-acolo, potecă pe care i-am purtat în continuare pe toţi prietenii, deoarece simţeam nevoia să împart o astfel de bucurie şi cu cei de aproape ai mei. Maica preoteasă era braţul părintelui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. impreună mă faceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Părintele care, după opinia minunatului Olivier Clement, a fost „cu siguranţă cel mai mare teolog ortodox contemporan”, locuia într-o garsonieră dublă sau ceea ce se numeşte în Occident un mic studio. De primit erai primit în prima dintre încăperi, practic fără lumină naturală, care nu măsura mai mult de 10 mp. Aşa, minusculă, avea mai degrabă aspectul unei chilii. Mobila era extrem de modestă: o bibliotecă întinsă pe doi pereţi, o măsuţă-birou în spatele căreia se aşază de obicei părintele, o canapea şi două-trei scaune pentru vizitatori. Intr-un colţ, şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă la sfârşitul telejurnalului de seară, ca să ştie cum e „vremea”, după care îl închidea.

Cărţile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, erau îndesate cum se putea, fără o logică anume, sfârşind prin a se revărsa prin toate colţurile încăperii în stive al căror echilibru era mereu instabil. Pe pereţi, mai multe icoane vechi pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de părintele de acasă, de la Vlădeni, unde odinioară abundau. Prin geamurile glisante de la bibliotecă, sprijinite sau aninate ici şi colo, tot felul de reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele abia se mai întrezăreau cotoarele cărţilor cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană, rusă etc.

Dincolo de o uşă dublă cu geamuri mate, cel mai adesea deschisă, era dormitorul, care da spre stradă. La picioarele patului dublu se afla masa la care părintele Dumitru Stăniloae şi-a lucrat o mare parte a scrierilor şi traducerilor sale. Vedeai mereu pe ea una sau două cărţi, un teanc de foi de scris, un toc cu cerneală sau un stilou.

Părintele scria totdeauna cu cerneală. După publicare, arunca manuscrisele. Până într-o zi, când, dându-mi seama de acest lucru, l-am rugat să ni le dea nouă. S-a cam mirat, dar apoi a facut-o bucuros. Avea un scris regulat, dar greu descifrabil. Probabil că asta venea şi dintr-o nesiguranţă fizică adusă de vârstă. Dacă-i priveşti fila scrisă, parcă vezi un deal arat temeinic, cu sârguinţă şi cu meşteşug. Totdeauna scrisul urcă destul de accentuat spre dreapta, încât la sfârşitul paginii rândurile sunt tot mai scurte, ca să umple colţul din dreapta jos.

Pentru mine, ca pentru oricine intra cu bună credinţă acolo, casa părintelui era un loc de pace spirituală şi de validare duhovnicească. Validare în sensul că, ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată cu sârg, poţi să ai acces la o anumită isihie, care te poate vindeca, măcar pentru un timp, de orice tulburare spirituală.

Chilia aceasta era însufleţită de prezenţa părintelui, dar şi de vegherea maicii preotese în preajmă-i. Cartea de convorbiri cu părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc, cu o întrebare dacă i s-a arătat Părintelui îngerul. Eu aş spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma părintelui Dumitru. Nu te poţi referi la părintele Stăniloae şi la chilia sa din mijlocul Bucureştilor fără a te gândi imediat şi la maica preoteasă Maria. Cine l-a cunoscut pe părintele, a cunoscut-o neapărat şi pe dumneaei. Prezentă discret într-un colţ, ea încălzea locul. In ochii ei găseai strălucirea entuziasmului. Era un suflet care se dăruia sincer şi necontenit. Dacă părintele era cu adevărat părinte, în sensul ultim şi deplin al cuvântului, apoi şi maica era cu adevărat maică, după modelul Maicii Domnului. Găsea totdeauna disponibilitatea să te întrebe, nu formal, ci plină de interes despre ale tale şi despre ai tăi. Pentru părintele ea a fost toată viaţa un sprijin extraordinar şi neobosit. Prin prezenţă, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt printr-o iubire fără margini, calmă şi devotată. De aceea, se poate spune că părintele Stăniloae a avut întreaga sa viaţă lângă el, de veghe, un înger în trup, mult rugător.

Te cuprindea şi te învăluia în preajma acestei perechi sfinte o pace binefăcătoare, venind din iubirea ei puternică şi liniştită, o iubire care însemna, cu adevărat, o împreună deplină trăire într-un trup şi într-un suflet, după îndemnul Bisericii lui Hristos. Era absolut impresionant să-i vezi, după aproape 70 de ani de împreună-vieţuire, împovăraţi de ani şi împuţinaţi de bătrâneţe, cu câtă firească şi infinită tandreţe şi delicateţe se înconjurau unul pe celălalt.

In multe, părintele Stăniloae era un om ca noi toţi. Avea nelinişti şi bucurii, avea nedumeriri şi întrebări fără de răspuns, avea doruri neîmplinite, se temea că nu-şi va mai vedea unele cărţi tipărite, se bucura când auzea un cuvânt bun despre el, îi plăcea să glumească, suferea alături de prietenii săi, îl necăjeau adesea ochii şi şalele, te îmbărbăta din toată inima, iar atunci când o facea, te îmbrăţişa şi te săruta cu adevărat...

Intre cele ce m-au atras foarte mult la părintele Stăniloae era şi faptul că participa la cele ale tale. Il vedeai cum compătimeşte sincer cu tine, atunci când afla de vreun necaz al tău. Ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. După o primă comunicare în legătură cu cele ale lumii acesteia, importante prin implicaţii în viaţa fiecărui om, părintele te purta totdeauna, în final, la cele ale întâlnirii cu Dumnezeu. Era ca un fel de decolare minunată, un fel de purtare pe aripi iubitoare într-o lume mântuită.

Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă. Era o comunicare cu totul personală. Il simţeai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! îl simt şi acum.'.. Iar în întâlnirea cu el, aşa cum am arătat, nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul părintelui, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Cineva spunea că omul se cunoaşte după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut şi atunci când râde. Tot timpul odihnea o lumină pe chipul său, dar atunci când râdea părea că această lumină se amplifică. Ochii i se făceau mici, mici de tot, în fapt deveneau două fante şi bucuria ce o degaja era molipsitoare. Odihnea pe chipul lui o lumină care venea dinspre Tabor. Un munte pe care l-a suit ţărăneşte stăruitor, spre a-şi face colibă duhovnicească în proximitatea lui Dumnezeu. De fapt, întreaga sa viaţă şi lucrare au fost luminate taboric.

Momentele importante din relaţia mea cu părintele au fost multe. Sau, mai bine spus, toate. Fiecare seară petrecută împreună. Fiecare Liturghie la care am fost împreună, el în altar, iar noi presăraţi prin naos şi prin pronaos. Fiecare carte nou apărută, urmată de dedicaţia făcută mie şi soţiei mele cu multă căldură. Fiecare privire. Fiecare ceas de împreună-petrecere. Lecţiile de doctorat, cele trei, ultimele pe care le-a ţinut, la care am asistat discret, anonim, din penumbră. O aventură extraordinară trăită în legătură cu părintele Dumitru Stăniloae a fost editarea samizdat a studiilor şi articolelor sale din perioada 1948-1977.

Mi-aduc aminte cum am fost împreună la filmul Călăuza al lui Andrei Tarkovski, pentru care a avut frumoase aprecieri, aflând în el numeroase trimiteri creştine de preţ. Şi să mai amintesc un moment cu totul unic şi emoţionant. După ce ne-am mutat în casă nouă, în toamna anului 1978, când am făcut sfeştania, am îndrăznit să chem pentru această sfinţire pe trei preoţi dragi şi apropiaţi: Iulian Stoicescu, care-mi era duhovnic, Constantin Galeriu şi Dumitru Stăniloae. In mod obişnuit, părintele Dumitru nu prea oficia astfel de slujbe. De data asta a acceptat. Era foarte emoţionat, ba chiar puţin intimidat, alături de nişte slujitori fervenţi pe la casele oamenilor, cum erau părintele Iulian şi părintele Galeriu. Dar şi părintele Iulian era extrem de emoţionat de slujirea alături de marele teolog al neamului. Bineînţeles, cel care era mai în largul Iui, ca totdeauna, era părintele Galeriu, care, de altfel, întârziase destul de mult, tot ca totdeauna, şi intrase în slujire din mers. In această slujire, părintele s-a lăsat condus cu totală smerenie. Era o concentrare de trăire duhovnicească rară, o extraordinară intensitate a participării fiecăruia, a părinţilor şi a noastră, a mulţilor prieteni chemaţi la acest festin spiritual. Şi bucuria a fost pe măsură! Imensă!

Şi, un moment cu totul aparte, ultimul, despărţirea noastră în trup pe această lume, când se afla pe patul de suferinţă de la Spitalul Fundeni. Ţinându-i mâna, i-o simţeam pe a lui strângându-mă uşor, dar clar. Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. Imi venea să-l îmbrăţişez, să-l sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire cqpilărească. „Doamne-ajută!” mi-a spus. „Doamne-ajută!”, i-am răspuns. Aşa se despart ţăranii pe uliţă, la noi, în Ardeal. Acestea au fost ultimele cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. In fond totul este atât de simplu când este în rânduială... In fond nici nu există despărţire pentru creştini.

COSTION NICOLESCU

Starniri. Pentru o cultura a Invierii; Editura Sophia

Cumpara cartea "Starniri"

 

• Despre Parintele Dumitru Staniloae
  Publicat in : Editoriale
• Parintele Dumitru Staniloae
  Publicat in : Religie