Viata Cuviosului Iosif, scriitorul de cantari si facatorul de canoane
Patria Sfantului Iosif a fost Sicilia, nascut din parinti dreptcredinciosi si imbunatatiti, anume Plotin si Agatia, carora, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu, le-a facut parte sa nasca un rod ca acesta, care a fost la toata Sfanta Biserica de buna trebuinta si care a fost mai pe urma scriitor de cantari, impodobind Biserica cu cantari si canoane.
Acest copil a fost crescut in buna invatatura a cartii si povatuit la obiceiul cel bun; incat chiar in obiceiurile lui copilaresti se puteau vedea obiceiurile barbatului imbunatatit, ce avea sa fie desavarsit. Pentru ca era bland si smerit, instrainandu-se de jocurile copilaresti, iubind postirea si infranarea din copilarie; ca nu cauta bucate dulci, ci numai cu paine si cu apa se hranea si acelea seara. Apoi a sporit foarte mult in invatatura dumnezeiestilor Scripturi.
Asa crescand pruncul acela cu trupul si cu duhul, au navalit barbarii asupra unei parti a Siciliei si au fost nevoiti parintii lui sa fuga din patria lor in alte parti.
Patul lui ii era pamantul acoperit cu o piele, imbracaminte avea o vechitura netrebnica, postirea ii era aspra, hrana, o bucata mica de paine si apa cu masura. Priveghea toata noaptea, se pleca in genunchi totdeauna, canta din gura de-a pururea si lucra mereu. Apoi se indeletnicea cu citirea dumnezeiestilor carti, umplandu-se de intelepciune si de intelegere duhovniceasca. El era intre frati ca un inger al lui Dumnezeu, stralucind prin chipul cinstitei si sfintei sale vieti, ale carui fapte bune si multele nevointe nu se pot spune cu de-amanuntul. Astfel fericitul Iosif, cu buna placere slujind lui Dumnezeu mai mult decat altii, a fost silit de egumen si de frati sa ia randuiala preotiei si a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. In aceasta sfintita randuiala se sarguia spre mai mari nevointe si osteneli, savarsind adeseori dumnezeiestile Taine, rugandu-se cu lacrimi pentru el si pentru toata lumea. Ducandu-se in manastirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul si vazand pe Cuviosul Iosif, a cunoscut ca este un barbat sfant; deci l-a iubit foarte si l-a facut prieten si impreuna vietuitor.
Dupa catava vreme, ducandu-se in Bizant pentru intarirea credinciosilor care erau tulburati de eretici in acea vreme, a rugat pe egumen si pe frati sa-i dea ajutor pe Iosif, pentru ca nu voia sa se desparta de el. Dar fratii si egumenul nu voiau sa se desparta de un impreuna vietuitor ca acela, care era rob adevarat al lui Dumnezeu. Insa, netrecand rugamintea marelui staret, socotind si trebuinta Bisericii care se invaluia de furtuna ereticilor, au lasat pe fericitul Iosif sa plece cu Sfantul Grigorie Decapolitul la Bizant. Mergand ei acolo, locuiau la biserica Sfintilor Mucenici Serghie si Vah si se oboseau prin aspra viata, rivnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmand celui mai batran nevoitor, marelui Parinte Grigorie. Pe acela avandu-l pilda, punea in inima sa in toate zilele multe nevointe spre savarsirea faptei bune. Si se osteneau amandoi cu dinadinsul, invatand pe cei binecredinciosi sa se fereasca de vatamarea ereticilor, sa nu se tulbure nici sa se indoiasca de dogmele dreptei credinte, ci sa fie tari in marturisirea adevarului. Caci intr-acea vreme, raucredinciosul imparat Leon Armeanul, innoind blestematul eres al luptarii de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepadand sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu si calcandu-le cu picioarele, fara de cinste. Pe dreptcredinciosii pastori, izgonindu-i de pe scaunele lor ii muncea in multe feluri si-i pierdea, iar in locul lor punea pe ereticii cei de un gand cu el.
Atunci Sfantul Grigorie, impreuna cu Sfantul Iosif, imbra-candu-se in platosa credintei, umblau pe ulitele cetatii, prin targ si prin casele credinciosilor, sfatuindu-i, indemnandu-i si rugandu-i, sa nu se amageasca de viclesugul ereticilor. Si erau cuvintele lor ca roua cea de dimineata, care invia florile si iarba tarinii cea vestejita de zaduful zilei, pentru ca inviau inimile omenesti cele ce se mihneau si se indoiau, ca si cum se vestejeau de zaduful invataturilor ereticesti.
Dupa aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de multimea monahilor sa trimita pe fericitul Iosif in Roma cea veche, ca pe un iscusit in cuvinte si ca pe cel ce, cu puterea trupeasca, putea suferi osteneala caii celei lungi, la dreptcredinciosul Papa, care era atunci Leon al treilea, si la toti de acolo sa le spuna despre prigonirea ce se facea in Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredinciosii de acolo vor putea sa le ajute, fiind asupriti si sa le surpe dogmele ereticesti cele nedrepte, sa astupe gura lor cea hulitoare.
Deci, Cuviosul Grigorie a sfatuit pe fericitul Iosif, zicandu-i: "Acum, o, fiule, este vremea sa-ti arati osardia dragostei tale catre Dumnezeu si rivna pentru dreapta credinta. Mergi la Roma cea veche, vesteste acolo pastorului celui bland si tuturor celor de la Apus credinta cea dreapta, si cate primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiara, raucredinciosul imparat la Rasarit. Cum a scuipat si calcat icoana lui Hristos si a Preacuratei Maicii Lui, si cum a luat podoaba Bisericii si a izgonit cu nedreptate pe pastorii cei buni, iar pe mincinosii pastori, pe naimiti si pe ai lui lupi rapitori, i-a trimis in turma lui Hristos, incat oile lui sunt rapite si risipite. Spune cum, in toate zilele, Biserica lui Hristos este invaluita de mincinoasa furtuna a stapanitorului, si cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, racneste cu ingrozire si inghite pe multi cu viclesugul sau cel ereticesc. Vesteste, indeamna si roaga ca sa scoata sabia cuvantului lui Dumnezeu si sa stea impotriva celor ce ne prigonesc!"
Unele si altele ca acestea graind Sfantul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinerete se deprinsese bine la ascultare, nimic impotriva n-a grait, ci cu smerenie plecandu-si capul, rugaciunile parintelui si binecuvantare cerandu-i de drum, s-a suit in corabie si a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea nestiuta, intr-alt chip a voit. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce pe toate le randuieste spre folos, prin cele ce nu se vad noua a fi potrivite si nesilnice, face uneori lucruri minunate si preaslavite mai presus de nadejde, spre pomenirea numelui Sau Cel Sfant. Deci si calea spre Roma a lui Iosif, dupa randuiala lui Dumnezeu, s-a intimplat intr-acest chip: Cei de un gand cu imparatul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii si ajutatorii tiraniei lui. Instiintandu-se ca multi din cetatea imparateasca se duc in alte tari, fugind de luptatorii de icoane, au randuit in taina pe drumurile cele de pe apa si de pe uscat, pandiri tilharesti, ca, prinzandu-i pe cei ce fugeau, sa-i intoarca in mainile luptatorilor de icoane. De aceea nu s-a tainuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredinciosi spre Apus, adica la Roma.
Deci, i-au iesit inainte tilharii, care pentru aceea erau randuiti pe mare, si a cazut Cuviosul in mainile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea si prinzand pe toti cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis in Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus in lanturi grele, a fost aruncat in temnita, unde mai erau o multime de legati, patimind impreuna cu dansul pentru dreapta credinta. Pe toti cei legati Sfantul Iosif ii mangiia ziua si noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul sau, si zicea catre ceilalti:
"Ce poate sa fie mai dulce si mai de bucurie decat lanturile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos si pentru icoana cea sfanta a Lui, suntem legati! Desi induram nevoi in legaturile cele de putin timp, totusi ni se cuvine a multumi lui Dumnezeu pentru patimirea aceasta, avand pilda vie pe Sfantul Pavel, care, socotind lanturile ca pe niste podoabe de aur, negrait se bucura, ca s-a invrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a patimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a patimit pentru noi, lasandu-ne pilda ca sa urmam Lui, Care n-a facut pacat, si ocari impotriva n-a rostit si, patimind, nu s-a infricosat, precum zice Sfantul Apostol Petru. Este cu adevarat oarecare necaz din simtitele dureri ale trupului, dar este cu neputinta a se numi cineva purtator al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.
Rabdand aceleasi patimiri pe care El pentru noi Le-a rabdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea si in alt oarecare chip sa mantuiasca pe om, insa bine a voit, ca din osteneli si bucurii sa se nasca acea putere a faptei bune, care poate sa deschida usa cerului, care de mult a fost incuiata. Deci nu alta cale ne-a aratat noua spre mantuire, ci numai aceea prin osteneli si prin necazuri. Pentru ce dar sa ne tulburam, punandu-ne sanatatea noastra in patimire pentru Sfanta Icoana a Mantuitorului si a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Caci asa impotrivindu-ne poruncii imparatului celui raucredincios, vom castiga darul lui Dumnezeu si ajutorul cel in vreme buna".
Cu aceste cuvinte si cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mangiia si intarea pe cei impreuna cu dansul legati, care, pentru cinstea icoanelor, erau inchisi in temnita. S-a intimplat de era aruncat acolo cu dansii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputand suferi nevoile temnitei, se tulbura de ganduri ca un om si, ca o corabie invaluindu-se foarte, era aproape de inecare. Pentru ca acum incepea a se invoi la erezia prigonirii icoanelor, ca sa se libereze din legaturile si din primejdiile in care se afla.
Acea tulburare a lui intelegand-o Cuviosul Iosif, cate cuvinte n-a grait catre dansul, cate lacrimi n-a varsat, rugandu-l si sfatuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca si pentru insusi Hristos sa nu se indoiasca a muri. Si nu in desert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru ca atat de mult s-a intarit prin el episcopul acela, incat si in muncile cele cumplite nu s-a lepadat de buna sa credinta, ci cu barbatie si cu marime de suflet a rabdat pana la sfarsit. Caci atunci cand l-a scos la judecata si a vazut pe muncitori si uneltele cele de munca, nu s-a infricosat catusi de putin, ci singur desbracandu-si hainele de pe dansul, se dadea de buna voie la batai, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinta sa rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a intrupat, Care este inchipuit prin zugravirea icoanelor. Deci, fiind spanzurat gol la munci si cu sageti insagetat, iar la sfarsit fiind lovit cu o piatra mare in cap si-a dat duhul sau Domnului.
Fericitul Iosif, instiintandu-se de mucenicescul sfarsit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neinduplecata barbatie si multumea lui Hristos, Cel ce a intarit la o nevointa ca aceea pe alesul Sau ostas, care, desi alunecase putin, insa, bine indreptandu-se, a biruit pe vrajmas. Inca si pe multi altii, Sfantul Iosif, de asemenea, i-a izbavit din sufleteasca pierzare si la Hristos inainte i-a trimis, invatandu-i neincetat spre calea mantuirii. Si singur el de Dumnezeu se pazea de moarte, ca spre folosul celor mai multi, viata lui sa se lungeasca.
Patimind Sfantul in temnita aceea sase ani, a sosit cumplitul sfarsit al raucredinciosului imparat Leon Armeanul. Ca sosind noaptea praznicului Nasterii lui Hristos, a fost ucis de ostasii sai in biserica, la cantarea Utreniei. Si in acelasi ceas Cuviosul Iosif a fost instiintat de pierderea acelui tiran in temnita Critului si a fost liberat cu minune din legaturi, prin aratarea catre dansul a Sfantului Ierarh Nicolae. Pentru ca toata noaptea aceea petrecand-o fara somn, Sfantul Iosif, cantarile praznicului cantandu-le si rugandu-se, la cantarea cocosilor a stralucit o lumina in temnita si a stat inaintea lui un barbat cu sfintita cuviinta si cinstit, imbracat in vesminte arhieresti, carunt la par, cu fata luminoasa, graind catre dansul: "De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degraba sa-ti aduc veste de bucurie; pentru ca vrajmasul cel ce a tulburat Biserica si a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de imparatie si de viata, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ti se cade sa te intorci la Constantinopol si cu darul Sfantului Duh care locuieste in tine, pe multi sa-i intaresti". Spunandu-i aceasta, i-a dat o hirtie si i-a zis: "Primeste aceasta hirtie si o mananca". Iar scrisoarea era aceasta: "Grabeste, Indurate, si Te sarguieste ca un Milostiv spre ajutorul nostru, ca poti, daca voiesti".
Iosif, luand acea hirtie si citind-o, a inghitit-o cu bucurie si a zis: "Cat sunt de dulci gitlejului meu cuvintele acestea". Si i-a poruncit cel ce i se aratase ca sa si cante acele cuvinte si, cantandu-le cu bucurie, indata a vazut lanturile si obezile sale dezlegate si cazute de pe grumaz, de la maini si de la picioare si a auzit pe Sfantul Ierarh Nicolae, graindu-i: "Scoala-te si urmeaza-ma". Si, sculandu-se, a iesit din temnita, deschizandu-se usile singure de la sine, iar strajerii temnitei nu stiau nimic de aceasta. Apoi s-a vazut ca era dus prin vazduh de o putere dumnezeiasca nevazuta si in putin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce in cetate, slavind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preasla-vita.
Dupa ce Sfantul Iosif a intrat in cetate, n-a gasit intre cei vii pe iubitul sau parinte, pe Sfantul Grigorie Decapolitul, pentru ca se dusese catre Domnul. Dar a vazut numai pe Ioan ucenicul lui si a plans mult dupa parintele sau Grigorie, ca nu s-a invrednicit sa-l vada iarasi viu; si a stat langa mormantul lui impreuna cu parintele Ioan. Apoi dupa multa vreme s-a dus si Ioan catre Domnul si l-a ingropat aproape de Sfantul Grigorie. Dupa aceea Cuviosul Iosif s-a mutat in alt loc deosebit si linistit, afara din cetate, nu departe de biserica Sfantului Ioan Gura de Aur. Acolo salasluindu-se, a zidit o biserica in numele arhiereului lui Hristos, Nicolae si a adus acolo moastele la amandoi parintii, ale Sfantului Grigorie Decapolitul si ale lui Ioan. Apoi a intemeiat acolo manastire si a adunat frati si venea la dansul totdeauna multime de oameni duhovnicesti si mirenesti, ca sa-i asculte invataturile lui cele insuflate de Dumnezeu; pentru ca darul Sfantului Duh izvora ca un rau din gura lui, prin cuvintele cele graite cu dulceata.
Cuviosul Iosif, ducandu-se o data in Tesalia, a castigat o buna parte din moastele Sfantului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste in manastire. Si se invrednicea adesea a-l vedea in vedenia visului, caci avea catre dansul mare dragoste si credinta, dorind sa impodobeasca praznuirea acelui sfant apostol cu cantari de laude, dar nu indraznea, indoindu-se de va fi placut sfantului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu si apostolului Lui, ca sa i se dea instiintare despre aceasta si intelepciune sa i se daruiasca de sus, ca sa poata scrie bine stihirile de cantare.
Deci, rugandu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post si cu lacrimi si apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a vazut pe Sfantul Apostol Vartolomeu, aratandu-se in altar imbracat in haine albe, perdeaua altarului fiind ridicata si il chema la dansul. Ducandu-se Iosif mai aproape, Sfantul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masa cartea Sfintei Evanghelii si a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicandu-i: "Sa te binecuvanteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu si sa izvorasca de pe limba ta ceresti ape ale intelepciunii, faca-se inima ta scaun al Sfantului Duh, iar de cantarile tale sa se indulceasca toata lumea".
Zicand aceasta, Sfantul Apostol Vartolomeu s-a facut nevazut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzandu-se de negraita bucurie si darul intelepciunii simtindu-l in sine, s-a umplut cu totul de multumire. Si din acel ceas a inceput sa scrie cantari bisericesti si pesne de canoane, impodobind nu numai praznicul Sfantului Apostol Vartolomeu, dar si pe ale multor sfinti. Dar mai ales pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea si pe Sfantul Ierarh Nicolae, si a umplut Sfanta Biserica de cantarile lui cele frumoase, de unde si-a castigat si numirea de scriitor de cantari.
Dupa aceea, imparatind Teofil, s-a ridicat iarasi viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii si multi erau prigoniti si munciti. Atunci si Cuviosul Parintele nostru Iosif, scriitorul de cantari, pentru aratata mustrare cea cu indrazneala a eresului, a fost izgonit in Herson, unde a petrecut in legaturi si chinuri, pana la moartea lui Teofil. Apoi, dupa moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de imparateasa Teodora, care imparatea impreuna cu fiul ei Mihail si avusese dreapta credinta impreuna cu preasfintitul patriarh Metodie. Iar dupa mutarea Sfantului Metodie, luand scaunul Sfantul Ignatie, in acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dansul pazitor de vase al dumnezeiestii Biserici celei mari a cetatii imparatesti. Si era foarte iubit de preasfintitul patriarh, asemenea si de toata randuiala duhovniceasca si mireneasca, pentru viata lui cea imbunatatita si pentru invataturile cele preaintelepte si de suflet folositoare care ieseau din limba lui, prin care pe multi ii povatuia la calea mantuirii. Insa dupa cativa ani a patimit iarasi izgonire de la Barda, fratele imparatesei, care a fost intai stapanitor dupa imparatul, pentru mustrarea faradelegii. Caci, izgonind de la el fara vina pe sotia sa cea dupa lege, a luat ca sotie pe o alta femeie, rudenia sa, silind legile bisericesti si netemandu-se de Dumnezeu, nici de oameni rusinandu-se. Pe acela il mustra Cuviosul Iosif, precum odata Sfantul Ioan Mergatorul Inainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit si chinuit de dansul, precum si preasfintitul patriarh Ignatie, caci si el a rabdat izgonire si primejdii multe de la Barda cel faradelege.
Apoi, dupa ce Barda a fost ucis de slugile imparatesti, pierind cu sunet, iar dupa dansul si imparatul Mihail fiind asemenea lipsit de viata de catre ai sai, a luat imparatia Vasile Macedon. Atunci s-au intors in Constantinopol si Sfantul Ignatie cu Sfantul Iosif. Deci, Ignatie si-a luat iarasi scaunul sau si Iosif iarasi cea mai dinainte cinste a pazirii de vase. Si nu numai preasfintitului Ignatie, dar si lui Fotie, care a fost dupa dansul la patriarhie, Sfantul Iosif, scriitorul de cantari, le era iubit si cinstit. Pentru ca acel patriarh toata randuiala bisericeasca o incredintase Cuviosului si-l numea pe el om al lui Dumnezeu si inger in trup si parinte al parintilor. Deci a poruncit la tot clerul sau, ca pe Cuviosul Iosif sa-l aiba ca parinte duhovnicesc, descoperindu-i constiintele lor si marturisind greselile lor. Cuviosul era si inainte vazator, vazand mai inainte greselile cele tainute. Insa nu mustra pe cel gresit, ci cu cuvinte indemnatoare il invata, pana ce, umilindu-se cel ce se marturisea, isi spunea singur faradelegea tainuita; pentru ca era puternic in cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu inlesnire putand sa intoarca pe cei pacatosi la pocainta.
Iar dupa ce a petrecut ani multi si a ajuns la adanci batraneti, a slabit cu trupul de ostenelile cele multe, in care a fost din tinerete, pe de o parte nevoindu-se pustniceste, iar pe de alta rabdand pentru dreptate surghiun, legaturi si temnite. Apoi, tinand randuiala bisericeasca si impodobind cu cantari praznicele si pomenirile sfintilor, s-a ingrijit mult si pentru mantuirea sufletelor omenesti. Deci, aproape de moarte, a cazut in boala, cand se sfarseau zilele Sfantului Post de patruzeci de zile, avand instiintare in somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnica.
Deci, in Sfanta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele si lucrurile bisericii cele incredintate lui, le-a trimis la preasfintitul patriarh Fotie si se pregatea de iesire, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: "Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul meu, ca in umbra aripilor Tale m-ai pazit in toate zilele vietii mele. Si acum pana in sfarsit pazeste-mi duhul meu si da-mi parte ca fara vatamare sa scap de diavolii intunericului si de infricosarile cele din vazduh; ca nu candva sa se bucure de mine vrajmasul meu, pentru nestiinta mea si pentru greselile ce am facut in viata mea.
Pazeste turma Ta, o, Cuvinte al Tatalui si toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apara-le pana la sfarsitul veacului. Fii ajutator fiilor celor iubiti ai Bisericii Tale. Da miresei Tale - Sfintei Biserici - pace vesnica si alinare neinviforata. Pe imparateasca sfintenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mandrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apara credinta cea dreapta si pe toate eresurile cele vatamatoare de suflet izgoneste-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu daruieste-i, ca in pace si cu blandete sa se desparta de trupul acesta. Desi nu sunt din numarul sfintilor si placutilor Tai in care a petrecut Duhul Sfant, pentru ca ma stiu ca sunt pacatos inaintea Ta, insa Tu, fiind bunatatea cea nemasurata, nu cauta la gresalele mele, ci fa-ma vrednic partii fiilor Tai. Amin".
Astfel rugandu-se Cuviosul Iosif, impartasindu-se cu dumnezeiestile Taine si tuturor celor ce erau langa dansul dandu-le binecuvantare, si-a ridicat mainile spre cer, cu fata luminoasa si vesela si si-a dat lui Dumnezeu Sfantul lui suflet. Si indata s-a adunat de pretutindeni multime de monahi si mireni, dintre care multi plangeau, numindu-l unii parinte al lor, unii hranitor, altii facator de bine, altii mangiietor, iar altii invatator, povatuitor si ocirmuitor al mantuirii lor si l-au ingropat cu cinste si cu laude in mormant.
Dar mai cinstita si mai slavita i-a fost petrecerea sfantului sau suflet in curtile ceresti, de catre duhurile cele fara de moarte. Acest lucru s-a invrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era departat cu locul, fiind barbat drept si placut lui Dumnezeu. Pentru ca in acel ceas, cand iubitul lui suflet, despartindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit barbatul acela un glas de sus, zicandu-i: "Iesi din casa si vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!" Iar el iesind si privind in sus, a vazut crugul ceresc despartindu-se in doua si ieseau de acolo cetele sfintilor. Mai intai mergea ceata Apostolilor; dupa aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor si dupa aceasta a arhiereilor.
Niste lucruri ca acestea minunate vazandu-le barbatul acela, se minuna cu spaima si nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarasi a auzit glas: "Priveste si ia aminte, ca toate cele vazute de tine iti vor fi aratate!" Si indata a vazut patru tineri unii mai luminosi decat altii, iar intre ei mergea o Fecioara cu negraita slava si cinste. Aceea era Preacurata si binecuvantata Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergand, poruncea cetelor sfintilor barbati sa primeasca pe acel sfant suflet, care le-a laudat ale lor fapte si pomeniri si cu viata le-a urmat. Atunci putea sa-i vada pe toti cu negraita bucurie si sarguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstita fata ca aceasta, ce se suia la cer.
Vazand unele ca acestea acel barbat, gandea in sine, zicand: "Cine este acesta pe care il invrednicesc cu atata cinste cetele vietuitorilor ceresti?" Apoi a auzit glasul ingerilor ce duceau pe acel sfant suflet si cu mare glas graiau: "Acesta este Iosif scriitorul de cantari, impodobitorul a toata Biserica, care, invrednicindu-se de darul Sfantului Duh, a urmat vietii apostolilor si mucenicilor si faptele lor le-a dat in scris; drept aceea acum de la aceiasi sfinti primeste cinste si lauda".
Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cantari, s-a dus la cele ceresti cu dantuire. Iar barbatul care a vazut aceasta, s-a umplut de nespusa bucurie, intr-o slavita vedenie ca aceea. Insa de jale mare se cuprindea, caci nu s-a invrednicit sa vada mai mult slava aceea, cum acel binecuvantat suflet a intrat inlauntru in cele de sus cum inaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu in Treime a stat si s-a inchinat.
Inca si alta instiintare pentru aceasta petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a facut in acest fel. Era in Constantinopol o biserica a Sfantului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adica aratator, caci lucrurile cele furate sau tainuite sau pierdute, le arata celor ce alergau la el cu rugaciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, si de a carui fugire mihnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfantului Teodor Fanerot si rugaciunile isi savarsea, rugand pe mucenicul lui Hristos, ca sa-i arate pe robul sau. Si petrecand trei zile si trei nopti langa biserica si nimic intimplandu-se, s-a mihnit si voia sa se duca. Deci era vremea Utreniei si un cuvant folositor de suflet se citea in biserica; iar omul acela, in vremea citirii dormind putin, a vazut pe sfantul aratandu-se lui si zicandu-i: "De ce te mihnesti, omule? Iosif, facatorul de cantari, despartindu-se de trup, am fost pe langa dansul; si murind acela in aceasta noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane si cu cantari, a fost petrecut spre ceruri de noi toti si inaintea fetei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zabovit de nu m-am aratat tie. Iar acum iata sunt aici, ascultand cererea ta. Deci du-te in cutare loc - spunandu-i numele locului - si acolo il vei afla pe robul tau, pe care-l cauti".
Amandoua aceste instiintari ne adeveresc ce fel de slava a castigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale si de la sfintii lui Dumnezeu cinste si lauda in cerestile locasuri, unde acum, stand inaintea scaunului lui Dumnezeu, canta cantari ingeresti, slavind si laudand pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe un Dumnezeu in Treime, in veci. Amin.
Nota - Acest Cuvios Iosif, scriitor de cantari a trait in vremea imparatiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil si a lui Mihail fiul sau, care, impreuna cu maica sa Teodora au imparatit si s-a savarsit pe vremea imparatiei lui Vasile Macedon, in anul de la facerea lumii 6391, iar de la intruparea Cuvantului lui Dumnezeu 883, in a patra zi a lunii Aprilie, in saptamana luminata a Invierii lui Hristos, in noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminata. Si atunci era slova Pascaliei, Pastele lui Hristos.
Se cade a sti si aceasta, ca se afla doi sfinti cu numele Iosif, scriitori de cantari. Cel dintai, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a carui pomenire este in 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost pazitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele facute de dansii se cunosc in acel fel. Unde la inceputul canonului este scris "Facerea lui chir Iosif", sa cunosti ca este Sfantul Iosif cel dintai, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru ca acel cuvant "chir", este semn de mare cinste si stapanire, precum este episcopia. Iar unde este scris fara adaugirea "chir", sa intelegi ca este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fara numai ieromonah si egumen, pazitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.