Sfintii 7 tineri din Efes

Cand paganul Deciu avea in stapanirea sa sceptrul imparatiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, sufland cu multa manie impotriva crestinilor de acolo. Atunci toate tinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui in cetatea Efesului, ca sa aduca jertfe desertilor zei. Iar Biserica credinciosilor era in prigonire, incat multi robi ai lui Hristos, preoti, clerici si ceilalti credinciosi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temandu-se de cumplitul prigonitor. Iar imparatul, inaltandu-se cu inima, a pus idoli in mijlocul cetatii si le-a facut jertfelnice spurcate.

Si a poruncit mai intai celor mai mari ai cetatii ca, impreuna cu dansul, sa aduca jertfe zeilor.

Deci se uda pamantul cu sangele dobitoacelor injunghiate, iar fumul si duhoarea celor jertfite umpleau vazduhul, savarsindu-se de tot poporul necredincios praznicul paganilor cel urat de Dumnezeu. Iar a treia zi, imparatul a poruncit sa prinda pe toti crestinii si sa-i sileasca la jertfele idolesti. Deci credinciosii au fost cautati pretutindeni. Si erau trasi din case si din pesteri, si impinsi, fiind dusi cu necinste la poporul cel adunat, care se inchina cu jertfe idolilor. Si cati din crestini erau fricosi si mici la suflet, aceia temandu-se de munci, cadeau din credinta si se inchinau idolilor inaintea poporului. Deci auzind si vazand acest lucru ceilalti crestini, se tanguiau cu sufletele si plangeau pentru cei ce cadeau de la Hristos si alunecau la inchinare de idoli. Iar cei ce erau tari in credinta si mari la suflet, aceia se dadeau fara temere la toate chinurile, suferind felurite morti, punandu-si astfel cu barbatie sufletele pentru Domnul si Mantuitorul lumii. Si erau multi cei munciti, din a caror trupuri chinuite si zdrobite, sangele curgea ca apa, adapand pamantul; iar trupurile celor ucisi, chinuitorii le aruncau pe unele in gunoi, pe altele, pe langa drumuri, pe altele le spanzurau pe ziduri imprejurul cetatii, iar capetele lor le puneau infipte in pari inaintea portilor cetatii, incat corbii, pelicanii si celelalte pasari mancatoare de carne, zburand peste zidurile cetatii, mancau trupurile mucenicesti. Deci mahnire era crestinilor celor ascunsi, caci nu puteau sa ia si sa ingroape trupurile fratilor lor, care erau mancate de pasari. Si se rugau tanguindu-se si isi ridicau mainile catre Dumnezeu, ca sa scape Biserica de la acea muncire.

In vremea aceea erau in Efes sapte tineri in randuiala ostaseasca. Ei erau fii de cetateni cinstiti si mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin. Acestia, desi erau nascuti din feluriti parinti, erau cu un suflet intru credinta si in dragostea lui Hristos. Ei petreceau impreuna in rugaciune si in postiri, rastignindu-se impreuna cu Hristos prin omorarea trupurilor lor si prin pazirea curatiei celei neprihanite. Si vazand in toate zilele rautatile ce se faceau crestinilor si uciderile cele cumplite, isi zdrobeau inimile lor, suspinand si plangand. Deci pe cand imparatul cu toti paganii mergeau la jertfe, ei se abateau si, intrand in biserica crestineasca, se aruncau la pamant inaintea lui Dumnezeu si, presarandu-si tarana pe cap, se rugau cu tanguire.

Facand ei astfel, au aflat oarecare panditori, pentru ca in vremea aceea fiecare pandea pe prietenul sau, sa vada care se ruga lui Dumnezeu, si se dadea la moarte frate pe frate, tata pe fiu, fiul pe tata, si fiecare nu-l tainuia pe aproapele lui, daca il afla rugandu-se lui Hristos. Deci, mergand panditorii la tiran, i-au zis: "Imparate, in veci sa traiesti! Tu chemi pe cei ce sunt departe si ii silesti la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu baga in seama stapanirea ta cea imparateasca si poruncile tale nu le asculta, ci le hulesc si se tin de crestineasca credinta".

Iar imparatul, umplandu-se de manie, intreba: "Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stapanirii mele?" Clevetitorii au zis: "Maximilian, fiul eparhului cetatii, si alti sase fii de boieri din Efes, cinstiti in randuiala ostaseasca". Deci indata imparatul a dat porunca sa-i prinda si sa-i aduca inaintea sa legati cu lanturi de fier. Astfel au fost pusi sfintii inaintea lui, fiindu-le inca lacrimile in ochi si tarana pe capetele lor. Iar tiranul, cautand la ei, le-a zis: "Pentru ce nu ati fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toata lumea au chemat la inchinarea lor? Ci acum, apropiindu-va, sa le aduceti jertfa cea datornica, precum le-au adus toti". Raspuns-a Sfantul Maximilian: "Noi avem pe Unul Dumnezeu, Imparatul Cel ce vietuieste la ceruri, de a Carui slava este plin cerul si pamantul. Aceluia ii aducem jertfa de marturisire si rugaciunile noastre in tot ceasul; iar ardere si jertfe necurate nu vom aduce idolilor vostri, ca sa nu ne intinam sufletele noastre".

Auzind imparatul acestea, a poruncit sa ia de la ei braiele cele ostasesti, care erau semn de cinstita boierie, zicand ca sunt nevrednici a fi intre ostasii imparatesti, deoarece s-au facut potrivnici zeilor si imparatului. Si privind frumusetea tineretilor lor, s-a milostivit de ei si a zis: "Nu este drept ca tineretea acestora sa o pierdem asa iute cu munci; deci, iata, frumosilor tineri, va dau vreme sa va ganditi, ca, inteleptindu-va, sa va apropiati la zei si astfel sa fiti vii". Zicand acestea, a poruncit sa-i dezlege din lanturile de fier si sa-i lase liberi pana la vremea hotarata lor; iar el s-a dus la alta cetate, vrand sa se intoarca dupa aceea iar in Efes.

Iar sfintii tineri, avand vreme libera, faceau lucrurile cele drepte ale credintei lor si, luand aur si argint din casele parintilor, le imparteau la saraci in taina si la aratare. Dupa aceea au facut sfat intre ei, zicand: "Sa plecam din cetate pana ce imparatul se va intoarce, si sa intram in pestera cea mare din munte, care este in partea rasaritului. Acolo, in liniste, sa ne rugam lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa ne intareasca pe noi intru marturisirea preasfantului Sau nume, ca astfel sa putem sa stam fara temere inaintea tiranului si, barbateste patimind, sa castigam de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejita a slavei, cea pregatita credinciosilor robilor Lui".

Astfel sfatuindu-se, au luat cu dansii arginti ca sa le ajunga cateva zile pentru hrana si, ducandu-se spre muntele cel dinspre rasarit, care se numea Ohlon, au intrat in pestera dintr-insul. Si au petrecut acolo multe zile, laudand neincetat pe Dumnezeu si rugandu-se pentru mantuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tanar cu anii, l-au randuit spre slujire, adica sa umble prin cetate si sa aduca cele de trebuinta. Deci, Sfantul Iamvlih, tanarul cel foarte intelept, mergand in cetate, isi schimba hainele sale si se imbraca in haine proaste, ca sa nu fie cunoscut; iar din argintii pe care ii lua, o parte ii impartea saracilor, iar cu partea care ramanea cumpara hrana. Si fiind in acea slujba, cerceta in taina despre venirea imparatului in cetate, daca se va intoarce degrab.

Iar dupa multe zile, Sfantul Iamvlih mergand spre cetate in chip de sarac, a vazut venirea imparatului si a auzit si porunca lui, ca toti mai-marii cetatenilor si ai ostilor sa fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru ca imparatul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Si a mai auzit Iamvlih ca imparatul a dat porunca sa fie cautati si cei sapte tineri, eliberati pentru o vreme, ca si acestia, impreuna cu ceilalti cetateni, sa jertfeasca idolilor inaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte si indata a alergat in pestera la frati, aducandu-le si putina paine; si le-a spus lor toate cele ce a vazut si a auzit si cum ca ei sunt cautati spre jertfa.

Aceasta auzind-o toti, s-au umplut de frica si, cazand cu fetele la pamant, cu plangere si cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, incredintandu-se pe ei spre ajutorul si mila Lui. Deci Iamvlih, sculandu-se, a pregatit masa, punand inaintea lor acea putina paine pe care o adusese, ca acum era seara si soarele apunea. Apoi, sezand ei, au mancat, intarindu-si trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar dupa ce au mancat, au stat vorbind intre dansii, mangaindu-se unul pe altul si indemnandu-se spre barbateasca patimire pentru Hristos. Si asa avand cuvinte laudatoare de Dumnezeu in gurile lor, au adormit; pentru ca de mahnirea care era in inimile lor li se ingreuiasera ochii.

Iar milostivul si iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poarta grija de cele folositoare Bisericii Sale si se ingrijeste de robii Sai, a poruncit acestor sapte tineri sa adoarma cu oarecare straina si minunata adormire, ca Cel ce voia sa faca printr-insii in vremea viitoare o minune preaslavita si sa incredinteze pe cei care se indoiau de invierea mortilor. De aceea, sfintii au adormit cu somn de moarte, caci sufletele lor erau pazite in mainile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca si cum ar fi dormit, zaceau in pestera, nestricate si neschimbate.

Deci a doua zi imparatul a poruncit sa caute pe acesti sapte tineri de neam bun si, neaflandu-i pe ei, a zis catre boieri: "Mi-e mila de acei tineri, deoarece sunt de neam bun si frumosi la chip; deci socotesc ca, temandu-se de mania noastra, au fugit undeva si s-au ascuns; dar bunatatea noastra cea imparateasca este gata a-i milui pe ei, daca se vor cai si se vor intoarce spre zeii nostri". Dar boierii i-au raspuns lui: "Nu jeli, o, imparate, pentru tinerii aceia potrivnici tie si zeilor, pentru ca am auzit ca nu s-au cait, ci mai rai hulitori s-au facut si, dupa ce au impartit mult aur si argint saracilor de pe ulitele cetatilor, s-au facut nevazuti. Iar de vei voi, sa se cheme parintii lor si cu chinuri sa se munceasca, ca sa spuna unde sunt fiii lor".

Atunci imparatul a poruncit ca indata sa cheme pe parinti si a zis catre dansii: "Unde sunt fiii vostri, ocaratorii imparatiei mele? Spuneti adevarul, pentru ca in locul lor voi porunci sa va piarda pe voi, deoarece voi, dandu-le lor aur si argint, i-ati trimis undeva sa nu se arate inaintea fetei noastre". Parintii au raspuns: "O, imparate, ne rugam bunatatii tale, asculta-ne pe noi fara de manie. Noi nu suntem impotriva imparatiei tale, poruncile tale nu le incalcam, nici nu incetam sa aducem jertfe zeilor; deci pentru ce sa murim? Iar daca fiii nostri s-au razvratit, la acestea nu i-am invatat noi, nici nu le-am dat aur si argint, ci ei singuri, luandu-l talhareste de la noi, l-au impartit la cei neputinciosi si, fugind, s-au ascuns, dupa cum am auzit, in pestera cea mare care este in muntele Ohlon. Si multe zile au trecut de cand nu s-au aratat de acolo si nu stim daca mai sunt vii sau au murit".

Iar imparatul, auzind acestea, a eliberat pe barbatii aceia si a poruncit sa astupe usa pesterii aceleia cu pietre mari, zicand: "Deoarece nu s-au cait si nu s-au intors la zei si s-au ascuns dinaintea fetei noastre, sa nu mai vada de acum fata omeneasca, ci sa piara de foame si de sete in intunericul pesterii". Caci imparatul si cetatenii nu stiau ca acei tineri adormisera intru Domnul, ci toti ii socoteau pe ei ca sunt vii. Deci, astupandu-se pestera, doi din postelnicii imparatesti, Teodor si Rufin, crestini tainuiti, au scris patimirea si numele acestor sapte sfinti tineri pe doua tablite de plumb si, pecetluindu-le intr-un sicrias de arama, le-au pus intre pietre la usa pesterii, zicand intre dansii: "Poate candva va voi Dumnezeu sa cerceteze pe robii Sai, mai inainte de venirea Sa, si se va deschide pestera si aratate vor fi intr-insa trupurile sfintilor; atunci se vor cunoaste numele si faptele lor din scrisoarea aceasta si va fi aratat celor mai de pe urma despre dansii ca sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupati in pestera". Astfel pestera aceea s-a astupat si s-a intarit cu peceti.

Dupa aceasta, nu dupa multa vreme, paganul imparat Deciu a pierit si dupa dansul alti imparati pagani si prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare intru a sa vreme. Si ridicandu-se marele Constantin imparat al crestinilor si, dupa multi ani, ajungand sceptrul in mainile binecredinciosului imparat Teodosie cel Tanar, in zilele lui s-au sculat niste eretici care ziceau ca nu este invierea mortilor, pe care Insusi Hristos a poruncit Bisericii Sale sa o astepte fara indoiala. Si se indoiau multi de aceea; si nu numai mireni, ci si unii episcopi au cazut in eresul acela. Deci se ridicase prigoana asupra dreptcre-dinciosilor de la cei mai mari boieri ai palatelor imparatesti si de la arhiereii cei rataciti din calea cea dreapta, intre care era inainte-mergator la toata rautatea Teodor, episcopul Egheniei.

De aceea, unii din acei eretici ziceau ca dupa moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mangaiere, pentru ca cei ce mor cu trupul, mor si cu sufletul, si amandoua se nimicesc. Iar altii ziceau ca numai singure trupurile, in mormant stricandu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea rasplatirea lor, fara de trupurile cele pierite prin stricaciune; pentru ca se intrebau cum vor putea sa invie si sa se scoale dupa atatea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai gaseste. Aceasta era o socoteala eretica, caci nu luau in seama cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia. Nici cele ce sunt scrise in proorocia lui Daniil: Cei ce dorm in tarana pamantului se vor scula, unii spre viata vesnica, iar altii spre ocara si spre infruntare vesnica. Nici cele graite de Dumnezeu prin proorocul Sau, Iezechiel: Iata, Eu voi deschide mormintele voastre si va voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.

Neaducandu-si aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar imparatul Teodosie era in mare mahnire, vazand tulburarea Bisericii, si se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post si multe lacrimi, ca insusi Facatorul tuturor sa fie doctor al vatamarii aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieste sa rataceasca si sa piara cineva de la credinta cea adevarata, a auzit rugaciunea imparatului si suspinele cu lacrimi ale credinciosilor celor multi si a descoperit tuturor la aratare taina cea asteptata a invierii mortilor si a vietii vesnice. Insa aceasta a descoperit-o in acest chip: un barbat oarecare, anume Adolie, care era stapanul muntelui ce se numea Ohlon, unde era pestera cea astupata cu tinerii cei adormiti, acela avand acolo locuinta sa, a voit, dupa randuiala lui Dumnezeu, sa zideasca un staul pentru oile sale. Si incepand sa-l zideasca, slugile lui luau pietre pentru zidarie din acelea cu care de demult se astupase pestera, insa nu stiau ca acolo este pestera, ci socoteau ca asa sunt pietrele in munte. Deci tragandu-le din munte, au facut o gaura in gura pesterii cat putea sa intre omul.

Intr-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stapaneste viata si moartea, Care a inviat pe Lazar cel mort de patru zile, a inviat si pe acesti sapte tineri, care adormisera de multi ani. Si au inviat acesti sfinti mucenici dupa porunca Lui cea dumnezeiasca, ca si cum s-ar fi desteptat din somn si, sculandu-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineata. Apoi, dupa slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sarutat unul pe altul, dupa obicei, pentru ca ei credeau ca se desteptasera din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte intr-insii. Hainele le erau intregi, trupurile neschimbate, ba chiar inflorite cu sanatate si cu frumusetile tineretilor, si dupa toate erau in asa chip, ca si cum erau adormiti de seara si sculati de dimineata. Deci sezand, vorbeau, mahnindu-se de slujirea idolilor care le statea asupra-le si de prigonirea ce era impotriva crestinilor, si socoteau ca Deciu ii cauta spre chinuire. Deci, cautand spre Iamvlih, l-au intrebat ce a auzit astazi in cetate, ca sa le spuna lor iarasi. Iar Iamvlih le-a raspuns: "Cele ce v-am spus aseara, acelea va spun si acum: imparatul a poruncit ca astazi toti cetatenii sa fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit sa ne caute, ca, impreuna cu toti, sa ne inchinam idolilor inaintea fetei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are sa ne chinuiasca".

Atunci Maximilian a zis catre toti: "Fratilor, sa fim gata a iesi si a ne arata cu indrazneala inaintea lui Deciu. Pana cand sa sedem aici ca niste fricosi? Sa iesim si fara de temere sa marturisim inaintea imparatului pamantesc pe Imparatul cerului, pe Dumnezeu cel adevarat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru cinstea Lui sa rabdam pana la sange! Sa ne punem sufletele pentru El, sa nu ne infricosam de asupritorul cel muritor si de muncile cele vremelnice, ca sa nu cadem din viata cea vesnica, pe care o asteptam intru credinta in Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sarguieste-te sa ne gatesti hrana la ceasul obisnuit. Ia un ban de argint si du-te in cetate sa ne cumperi paine mai multa decat ieri, pentru ca ieri ai adus putina si acum suntem flamanzi. Inca te instiinteaza ce a mai poruncit Deciu impotriva noastra si intoarce-te degraba, ca, intarindu-ne cu hrana, sa iesim de aici si sa ne dam de bunavoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos". Deci Iamvlih a luat un ban de argint si a iesit foarte de dimineata, cand incepea sa se lumineze de ziua.

Si iesind Sfantul Iamvlih din pestera, a vazut pietrele zacand langa usa si s-a mirat. Si se gandea in sine, zicand: "Ce sunt acestea si cand s-au pus? Ca aseara nu erau!" Apoi, coborandu-se din munte, mergea cu frica si se temea sa intre in cetate, ca nu cumva sa-l recunoasca si sa-l duca la imparat. Si apropiindu-se el de portile cetatii si ridicartdu-si ochii, a vazut o cinstita cruce deasupra, foarte frumos facuta si s-a minunat mult. Apoi, ori unde isi intorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri si alte case si se minuna. Dupa aceea s-a dus la alta poarta a cetatii si acolo a vazut chipul crucii pus pe zid si nu pricepea. Deci, inconjurand toate portile cetatii si vazand pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintai, zicea in sine: "Ce este aceasta? Aseara nu se vedea nicaieri semnul Sfintei Cruci, decat numai in taina, daca pe undeva era pazit de credinciosi, iar acum se vede pus pe porti si pe zidurile cetatii! Vad adevarul sau vreo nalucire? Oare nu este aceasta vreo nalucire din vis?" Apoi, intarindu-se cu duhul, a intrat in cetate si, mergand putin, a auzit pe multi jurandu-se cu numele lui Hristos si mai mult s-a inspaimantat, gandind in sine: "Ieri nimeni nu indraznea sa cheme pe fata numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslaveste prin atat de multe guri! Socotesc ca aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, caci si zidurile sunt altele si oamenii imbracati cu alte haine!"

Si mergand mai departe, a intrebat pe un om, zicand: "Cum se numeste cetatea aceasta?" Acela a raspuns: "Efesul este aceasta". Dar Sfantul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gandea in sine: "Cu adevarat m-am ratacit in alta cetate; deci mi se cade sa cumpar paine si sa ies de aici degrab, ca sa nu ma ratacesc cu desavarsire". Si apropiindu-se de un vanzator de paine, a scos banul de argint si i l-a dat, ca, oprindu-si pretul cuvenit pentru paini, de celalalt pret al banului sa-i dea bani de arama. Iar banul acela de argint era mare, avand pe el chipul si numele imparatilor cei mai vechi. Deci vanzatorul de paine, luand banul de argint, l-a aratat altuia; iar acela, luandu-l, l-a dat la al treilea si la al patrulea. Apoi s-au apropiat si ceilalti care erau acolo, si, uitandu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, si, privind si la Iamvlih, isi sopteau unul altuia la ureche: "Cu adevarat tanarul acesta a gasit vreo comoara ascunsa de demult!"

Iar Sfantul Iamvlih, vazandu-i ca-si soptesc, s-a temut, fiindca socotea ca este cunoscut de dansii si vor sa-l prinda si sa-l dea imparatului Deciu. Deci a zis catre dansii: "Rogu-ma voua, luati-va banul acesta de argint, pentru ca eu nu voiesc nimic". Dar ei, prinzandu-l, il tineau, zicandu-i: "Spune-ne noua de unde esti si cum ai aflat comoara imparatilor de mai inainte? Da-ne si noua o parte ca sa nu te spunem; iar de nu vei voi sa ne ai si pe noi partasi la acea comoara, apoi te vom da pe tine judecatorului".

Auzind aceasta, Sfantul Iamvlih nepricepandu-se, se mira si tacea. Insa barbatii aceia ii ziceau: "Comoara aceasta nu se poate tainui, deci spune-ne de voie, mai inainte de a fi chinuit". Insa el nu stia ce sa le raspunda lor si era ca un mut. Atunci barbatii aceia au luat de la dansul braul si, punandu-l pe grumajii lui, il tineau in mijlocul targului. Deci a strabatut vestea in popor ca un tanar oarecare, afland o comoara, este prins. Si s-au adunat la dansul multi, care, uitandu-se la fata lui, ziceau: "Acest om este strain si nu l-am mai vazut pe el vreodata". Iar Sfantul Iamvlih voia sa spuna despre dansul ca n-a gasit nici o comoara, dar nu putea sa graiasca de multa mirare.

Si uitandu-se prin popor, voia sa vada pe cineva din cei care il cunosteau sau din cei ai casei sale - tata, mama ori pe cineva din slugi -, dar pe nimeni nu afla sau cunostea. Din aceasta pricina el mai mult se mira, ca ieri la toti a fost cunoscut, fiindca era fiu de tata slavit, iar a doua zi nu putea sa-l recunoasca nimeni si nici el nu putea recunoaste pe cineva. Si s-a vestit despre prinderea lui prin toata cetatea si a ajuns aceasta pana la auzul antipatului cetatii si al episcopului Stefan, care, dupa randuiala lui Dumnezeu, erau impreuna in acel ceas, vorbind intre dansii. Deci amandoi au poruncit sa aduca la dansii pe tanarul cel prins impreuna cu banul de argint.

Deci fiind dus Sfantul Iamvlih, el socotea ca il duc la imparatul Deciu, si mai cu dinadinsul privea spre popor, vrand sa vada pe cineva din cei stiuti; insa nimeni nu-i era lui cunoscut. Si fiind el dus la antipat si la episcop si luand ei banul cel de argint si uitandu-se la el, se mirau ca era de la imparatii foarte vechi. Apoi antipatul a zis catre Iamvlih: "Unde este comoara pe care ai gasit-o, ca acest ban de argint este din comoara aceea?" Sfantul Iamvlih a raspuns: "Nu stiu nici un fel de comoara. Aceasta numai stiu, ca din averile parintilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum dupa obicei in aceasta cetate umbla banii de argint la negustori. Insa ma minunez si nu pricep de unde mi-a venit mie napasta aceasta". Antipatul a zis: "De unde esti tu?" Sfantul a raspuns: "Mi se pare ca din aceasta cetate". Antipatul a zis: "Al cui fiu esti tu? Oare este cineva care sa te stie? Sa vina sa marturiseasca pentru tine si apoi te vom crede!" Iar Sfantul Iamvlih a spus numele tatalui, al mamei, ale mosilor, ale fratilor sai si ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i stia pe dansii. Atunci antipatul a zis: "Nu spui adevarul, ci minti; pentru ca ne spui nume straine si neobisnuite, de care nu am auzit niciodata".

Iar sfantul, nepricepandu-se, tacea, cautand in jos. Si unii ziceau ca este nebun, iar altii ziceau ca nu este, dar se face nebun, pentru ca sa scape de primejdie. Iar antipatul a inceput cu cuvinte mai aspre a-l ingrozi pe el, zicandu-i: "Cum putem sa te credem pe tine, cand zici ca banul acesta de argint este din averea parintilor tai, cand pe el este chipul si numele lui Deciu, imparatul cel de demult, si de la moartea lui au trecut multi ani si argintul tau nu este asemenea cu argintul de acum. Oare parintii tai sunt atat de batrani, incat sa-si aduca aminte de imparatul Deciu, care a fost de demult si sa aiba banii lui? Tu esti tanar, nu ai nici treizeci de ani si voiesti sa amagesti cu mestesugul tau pe batranii si inteleptii Efesului? Te voi arunca in temnita, iti voi da batai multe si nu te voi lasa, pana ce nu vei spune adevarul, unde este comoara cea gasita de tine!"

Acestea auzindu-le Sfantul Iamvlih, s-a temut de ingrozirea antipatului si s-a minunat cand a auzit despre Deciu ca a fost in anii de demult. Deci, cazand cu fata la pamant, a zis: "Rogu-ma voua, domnii mei, spuneti-mi ceea ce va voi intreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune voua de buna voie: Oare Deciu este imparat in cetatea aceasta si este viu sau nu?" Iar episcopul i-a zis lui: "Nu este, o, fiule, in vremea de acum si in tarile acestea un imparat care sa se numeasca Deciu; decat numai la neamurile cele de demult a fost, in anii cei vechi; iar acum imparateste dreptcredinciosul imparat Teodosie". Atunci Iamvlih a zis: "Rogu-ma voua, domnilor, sa mergeti cu mine si va voi arata in pestera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca sa stiti de la dansii ca este adevarat ceea ce graiesc; caci noi, fugind de aici cu adevarat din fata lui Deciu, mai inainte cu cateva zile, ne-am ascuns in pestera aceea. Iar pe Deciu eu l-am vazut ieri intrand in cetatea Efesului; insa acum nu stiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?"

Atunci episcopul s-a gandit in sine, zicand: "Dumnezeu voieste ca prin tanarul acesta sa ne descopere oarecare taina!" Apoi a zis catre antipat: "Sa mergem cu dansul, ca sa vedem ce lucru minunat are sa ne arate". Atunci episcopul si antipatul, sculandu-se indata, au mers cu tanarul, iar dupa dansii veneau toti mai-marii cetatii si multime de popor. Si ajungand la muntele acela si la pestera, a intrat iamvlih intai in pestera, iar episcopul si ceilalti, urmandu-i lui, au gasit in gura pesterii, intre doua pietre, sicriasul de arama, pecetluit cu doua peceti de argint. Si deschizand episcopul si antipatul sicriasul acela inaintea tuturor, au gasit in el acele doua tablite de plumb pe care era scris ca sapte sfinti tineri - Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin - au fugit din fata asupritorului Deciu si s-au ascuns in pestera aceea, care astupandu-se din porunca lui Deciu, sfintii tineri s-au sfarsit in ea muceniceste pentru Hristos. Aceasta citind-o toti, s-au minunat si au proslavit pe Dumnezeu cu glas mare.

Apoi, intrand in pestera, au gasit pe sfinti sezand plini de bucurie, cu fetele lor stralucite cu lumina darului lui Dumnezeu si inflorind cu frumusetile ca niste flori. Deci, vazandu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetatii si poporul, s-au inchinat jos la picioarele lor si au dat slava lui Dumnezeu, care i-a invrednicit pe ei a vedea o minune preaslavita ca aceea. Apoi sfintii tineri le-au spus lor toate cele despre dansii si despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui impotriva credinciosilor. Atunci indata episcopul si antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul imparat Teodosie, zicand: "Sa poruncesti stapanirea ta, ca degraba sa vina de la tine niste barbati cinstiti, ca sa vada minunea care a aratat-o Dumnezeu intru a ta imparatie; ca in zilele noastre s-a aratat chipul invierii ce are sa fie, in trupurile sfintilor celor ce au inviat acum".

Si auzind imparatul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare si indata s-a sarguit sa mearga el insusi la dansii. Deci s-a dus cu boieri si cu mult popor din Constantinopol la Efes, si a fost intampinat de efeseni cu cinste, precum se cadea. Iar episcopul, antipatul si ceilalti mai-mari ai cetatii l-au dus pe el la pestera, in care, intrand si vazand pe sfinti ca pe ingerii lui Dumnezeu, a cazut la picioarele lor, inchinandu-se; iar ei, intinzandu-si mainile, l-au ridicat de la pamant. Si sculandu-se imparatul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sarutat si a plans pe grumajii lor. Apoi, dupa cinstita sarutare, imparatul a stat pe pamant in dreptul lor si, privind spre dansii, slavea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult intr-insul. Deci a grait catre ei: "Stapanii mei, in fata voastra mi se pare ca vad pe Insusi Imparatul Hristos, Stapanul meu, Care a strigat pe Lazar din mormant si care acum v-a inviat pe voi cu Cuvantul Lui cel Atotputernic, ca sa ne adevereasca pe noi de invierea mortilor ce va sa fie; ca cei ce sunt in morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor invia si vor iesi din mormant nestricati".

Iar Sfantul Maximilian a zis catre imparat: "De acum imparatia ta va fi puternica, pentru credinta ta cea tare, si Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va pazi nevatamata de tot raul intru numele Sau cel sfant. Si sa crezi ca pentru tine ne-a inviat pe noi Dumnezeu, mai inainte de invierea cea de obste". Deci multa vreme au grait sfintii catre imparat si multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar imparatul impreuna cu arhiereul, cu boierii si tot poporul ascultau cu dulceata cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericesti, Nichifor al lui Calist, adauga si aceasta, ca si la masa imparatul s-a impartasit sapte zile impreuna cu dansii si le slujea lor. Iar dupa multe vorbiri, toti privind spre dansii cu dinadinsul si indulcindu-se de vederea fetei lor, i-au vazut plecandu-si iar capetele la pamant si adormind cu somnul mortii, dupa porunca lui Dumnezeu. Deci imparatul, stand langa dansii, a plans foarte impreuna cu cei ce erau cu el. Si a poruncit imparatul sa se faca sapte racle de argint si de aur, in care sa se puna trupurile sfintilor.

Iar in noaptea aceea, sfintii s-au aratat imparatului in vedenia visului, poruncindu-i sa-i lase sa se odihneasca asa pe pamant, precum s-au odihnit si mai inainte. Dupa aceasta s-a adunat acolo sobor de multi episcopi si, facand praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfintii mucenici. Iar imparatul, facand multe milostenii saracilor si scapatatilor tarii aceleia, si pe cei ce erau in legaturi eliberandu-i, s-a intors la Constantinopol, bucurandu-se si slavind pe Hristos Dumnezeul nostru, Caruia si de la noi, pacatosii, sa-i fie cinste si slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota. Cati ani au dormit sfintii tineri de la Deciu pana la invierea lor nu s-a pus in istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful si Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, in Sinopsisul istoriilor sale, intru imparatia lui Teodosie cel Mic, a scris ca sfintii au dormit 170 de ani si au inviat in anul 23 al imparatiei lui Teodosie.

Iar cel ce va voi sa stie adevarul, sa caute anii lui Deciu si ai lui Teodosie, care aici de fata s-au pus astfel:

Deciu, dupa adormirea sfintilor sapte tineri, a pierit in anul 254 de la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul; iar Teodosie cel Tanar a luat imparatia in anul 408. Sfintii sapte tineri, dupa marturisirea lui Gheorghe Chedrinos si a noului Hronograf, care este talmacit din cel grecesc, s-au sculat in anul 23 al imparatiei lui Teodosie cel Tanar, iar Prologul povesteste in 22 de zile ale lui octombrie, ca in anul 38 al imparatiei lui s-au sculat. Deci oricine va voi, sa numere anii de la imparatia lui Deciu pana la imparatia lui Teodosie cel Mic, pana la 23 de ani, si pana la 38 de ani ai imparatiei lui, si vor vedea cu adevarat, cati ani au dormit sfintii tineri.

Aducerea moastelor Cuv.Mucenite Evdochia

Aceasta mucenita era crestina, de neam roman, dinspre partile Rasaritului. Ea a fost robita de persi si a fost dusa in tara lor, unde, fiind iscusita in Sfanta Scriptura, invata credinta pe toti robii, iar femeile persilor, afland de la robi despre ea, o iubeau, incat a intors pe multe la cunostinta de Dumnezeu. Pentru aceea, fiind parata, a fost in multe feluri si in multe randuri groaznic chinuita. Iar cea din urma data, daca au vazut-o mai mult moarta si fara grai, i-au taiat capul.

.