Rădăcina tuturor relelor este inima cea plină de iubire de sine,care se milostiv este şi se cruţă pe sineşi dăcina tuturor relelor este inima cea plină de iuire de sine, care se milostiveşte şi se cruţă pe sineşi.

De la egoism sau de la dragostea cea nemăsurată şi neîndreptăţită faţă de sine se trag toate patimile: răceala, nepăsarea, împietrirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, neîngăduinţa, mânia, ura, zavistia, sila, trufia, îndoiala, puţina credinţă sau necredinţa, lăcomia după mâncare şi după băutură, iubirea de agonisire şi de slavă deşartă, trândăvia şi făţărnicia. Nu te purta cu îngăduinţă cu tine însuţi, ci răstigneşte-l pe omul cel vechi dintru tine, care îşi află sălaş prielnic mai cu seamă în trup, şi în acest chip îţi vei dezrădăcina toate patimile. Rabdă cu îngăduinţă orice lucru neplăcut ce i s-ar întâmpla trupului şi nu-l cruţa, ci împotriveşte-i-te acestuia, şi vei fi cu adevărat următor al lui Hristos. Toată înţelepciunea creştinului stă în a petrece o viaţă cumpătată şi în a i se împotrivi întru totul trupului. „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun” (Romani 7, 18), grăieşte Apostolul.

Adesea auzim din gura altora ori citim în lucrări scrise de alţii unele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a împărtăşit şi nouă, aşezându-le în mintea şi în inima noastră, şi pe care noi le-am preţuit. Altfel spus, adesea descoperim la alţii unele dintre cele mai scumpe gânduri ale noastre şi ne închipuim că ne-au fost răpite, că noi le-am cugetat întâia dată şi că ele sunt numai ale noastre. Păreri iubitoare de sine! Cum? Nu este Unul Dumnezeu, Domnul tuturor cugetelor?! Nu este Unul Duhul Său, Care lucrează în toţi cei ce caută adevărul?! Şi oare nu tot Unul este Luminătorul nostru, „Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,9)?

Slavă Dumnezeului celui Unul, slavă Celui ce ne iubeşte pe toţi şi ne împarte cu prisosinţă din darurile Sale cele duhovniceşti şi trupeşti! Slavă Celui ce nu caută la faţa omului şi Care îşi dezvăluie taina dragostei Sale, a atotputerniciei şi a înţelepciunii celei descoperite pruncilor! (Luca 10, 21)

De vei preţui vreun lucru din cele văzute mai mult decât pe Domnul Dumnezeu, iar pe El, Cel pururea fiitor şi slăvit, II vei nesocoti, te vei arăta asemenea unui mare ticălos iubitor de sine. Pe toate întru nimic să le socoteşti şi de Unul Dumnezeu să te alipeşti.

Creştinii care vin la biserică spre a se ruga lui Dumnezeu nu au în suflet un singur Dumnezeu, ci mai mulţi, o seamă de idoli, păcătuind astfel prin călcarea primei şi celei de-a doua porunci din Decalog. Unii fac un idol din sine însuşi, prin iubirea de sine. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 21; cf. Luca 12, 34)

Cel iubitor de sine se cruţă pe el însuşi când se află în împrejurarea de a-l ajuta pe altul. De este învăţător ori preot, îşi cruţă chiar şi gâtul său atunci când are datoria de a-i învăţa pe alţii. Nu se îndură să-şi împlinească lucrarea din toată inima, întrucât le slujeşte semenilor cu jumătate de inimă, iar adesea chiar fără inimă.

Toţi suntem una şi datori suntem a ne iubi unii pe alţii ca pe noi înşine. A-ţi părea rău - din pricină că eşti iubitor de sine - pentru ceea ce i-ai putea dărui altuia, fie şi de porţi părerea de rău doar în cugetul tău, aceasta vine de la diavolul. Orice împătimire după cele pământeşti este atât amăgire diavolească, cât şi rod al propriei noastre
iubiri de sine.

Deprinde-te a-ţi înfrâna patimile prin puterea numelui Domnului şi prin propria-ţi voire, mai cu seamă atunci când pătimeşti din pricina unei izbucniri a iubirii de sine, când ai fi gata să loveşti şi să zdrobeşti totul în calea ta.

Pentru ce oare nu uităm niciodată defăimările care ne vin de la oameni, ci ne mâniem pe ei şi-i vrăjmăşim, dar degrab uităm cele mai rele, mai vătămătoare şi mai îndărătnice defăimări care ne vin de la diavolul, deşi cădem pradă acestora de o mie de ori pe zi, în vreme ce ţinem minte - şi nu doar o singură zi - ocara pe care ne-a pricinuit-o o persoană oarecare? Aceasta este o ispită diavolească, căci diavolul ştie cum să ne înşele, făcând-o cu mare iscusinţă. Atunci când ne defăimează în vreun fel, o face sub chipul iubirii noastre de sine, ca şi când ar voi să ne facă mai întâi pe plac - folosindu-se de o pornire pătimaşă a noastră -, pentru ca mai apoi să ne lovească de moarte şi să ne facă să plătim amarnic pentru lipsa noastră de înţelepciune şi iubirea noastră de sine cea neroadă.

Diavolul caută de fiecare dată să umfle de sute de ori ocările care ne vin de la ceilalţi, înfăţişându-ni-le într-o lumină mincinoasă. Şi aici nu face decât să se tăinuiască înapoia iubirii noastre de sine, ca şi când ne-ar zavistui pentru bunăstarea noastră, pe care alţii ar vrea, chipurile, să ne-o strice prin defăimările lor.

Atunci când eşti cuprins de vreo patimă, lasă-i pe cei din jurul tău să râdă de tine şi să ţi se împotrivească. Nu te supăra câtuşi de puţin pe ei, căci îţi fac un bine.

Răstigneşte-ţi iubirea de sine şi mărturiseşte că ai greşit din pricina rătăcirii inimii tale. Milostiveşte-te spre cei ce iau în râs cuvintele şi faptele credinţei, ale evlaviei şi ale adevărului, şi pe cei ce se împotrivesc binelui pe care îl săvârşeşti ori ai voi să îl săvârşeşti spre folosul semenilor.

Să te păzească Dumnezeu să nu te mânii pe ei, căci unii ca aceştia sunt vrednici de milă şi de plâns. Slavă Ţie, Doamne, Mântuitorul meu, Cel ce n-ai trecut cu vederea ruga mea, şi m-ai izbăvit de tirania patimilor!

Cât de minunat, de liniştitor şi de odihniţor este a ierta celor ce au greşit în vreun fel înaintea noastră sau ne-au ocărât! Am iertat şi mi-am aflat pacea. Ai fost defăimat? Şi ce dacă! Omul cel vechi şi trupesc dintru tine este vrednic a fi defăimat. El, cel iubitor de sine, trufaş, mânios, pizmaş, trândav şi zgârcit, care nu încetează a-L defăima pe Dumnezeu. Bine este a i se măsura - măcar din partea câtorva oameni - cu măsura cu care Ii măsoară el lui Dumnezeu.

Pui prea mare preţ pe părerile altora despre tine şi pe slava cea primită de la oameni. Caută, dar, cu tot dinadinsul a te tămădui de această boală a sufletului tău.

Cugetă şi râvneşte doar către slava lui Dumnezeu, iar slava cea de la oameni socoteşte-o întru nimic. Când te vei afla în împrejurarea de a-i cinsti pe cei săraci, sau pe vreun părinte simplu şi neştiutor de carte, sau pe vreun prieten, rudenie ori cunoştinţă înaintea învăţaţilor şi mai-marilor veacului acestuia, pentru a apăra adevărul în mijlocul unor persoane care iau în batjocură acest adevăr, să ţii seama de Unul Dumnezeu şi de poruncile Lui, de părinţi, de rude, prieteni sau cunoştinţe şi de adevărul lui Dumnezeu. Şi să-i cinsteşti fără de şovăire, fără frică şi fără a te ruşina câtuşi de puţin de cei care îţi stau înainte sau împrejur şi te cercetează.

De te va lupta gândul laudei de sine şi al mulţumirii de sine, să grăieşti întru tine: „Eu însumi nimic nu sunt, iar de săvârşesc ceva bun, nu eu fac aceasta, ci harul lui Dumnezeu.” „Şi ce ai pe care să nu-l fi primit?” (I Corinteni 4, 7) „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5) De vei simţi dispreţ faţă de aproapele tău ori faţă de casnicii tăi, să zici: „Orice om este o zidire fără de seamăn a mâinilor lui Dumnezeu şi toate în el sunt bune foarte.” (cf. Facerea 1, 31)

Cei ce ne linguşesc ne sunt mari vrăjmaşi. Ne amăgesc, întunecând ochii noştri, căci nu ne îngăduie să ne vedem marile noastre neajunsuri, iar prin aceasta ne împiedică calea spre desăvârşire, mai cu seamă dacă pătimim din pricina iubirii de sine şi a orbirii duhovniceşti.

Drept aceea, de vei auzi vreun linguşitor grăindu-ţi cuvinte măgulitoare, spune-i să tacă ori mai bine ocoleşte-l. Vai de cel ce se înconjoară de linguşitori! Bine îi este celui ce se înconjoară de oameni simpli, care nu au obiceiul de a tăinui adevărul, nici măcar atunci când nu este din cale-afară de plăcut - de pildă, când ne dau în vileag slăbiciunile, greşelile, patimile ori căderile.

Iubirea de sine şi trufia ni se vădesc mai cu seamă prin lipsa de răbdare şi prin mânie, atunci când nu suferim nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu ori fără de voie, sau când ne izbim de vreo oprelişte, pusă pe drept ori pe nedrept, cu ori fără de voie, de către oameni ori de către lucrurile din jurul nostru. Iubirea de sine şi trufia din noi ar vrea ca totul să fie al lor, să se înconjoare de toate cinstirile şi înlesnirile vieţii acesteia trecătoare. Ar voi ca toţi oamenii - închipuiţi-vă până unde merge trufia! - şi toată firea să se supună fără de crâcnire şi cât mai degrab cu putinţă voii noastre. In vreme ce noi - vai! - suntem foarte puţin sporiţi în credinţă, în săvârşirea faptelor celor bune şi în ascultarea faţă de Stăpânul nostru cel Unul!

Creştine, trebuie să fii smerit, blând, îndelung-răbdător şi să nu uiţi niciodată că nu eşti decât putregai şi pulbere - nimic! -, că eşti întinat şi că tot ceea ce este bun întru tine de la Dujfnnezeu este, că viaţa, suflarea - toate - îţi sunt dăruite de Dumnezeu, iar pentru păcatul neascultării şi al neînfrânării trebuie să rabzi, să-ţi răscumperi fericirea cea viitoare din Rai prin îndelungă-răbdare, aceasta fiindu-ne nouă de trebuinţă într-o lume a nedesăvârşirilor şi a nenumăratelor căderi în păcate ale oamenilor din jurul nostru, care fac parte din neamul cel numeros al omenirii celei îngreuiate de păcat.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2) Cel ce este mânios şi fără de răbdare, acela nu a ajuns a se cunoşte nici pe sine, nici pe
oameni, şi nu este vrednic a se numi creştin. Grăind acestea, mă judec pe mine însumi, căci eu sunt cel dintâi care pătimeşte din pricina lipsei de răbdare şi a mâniei.

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT

 Fragment din cartea "DESPRE BINE ŞI RĂU", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE BINE ŞI RĂU"

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: