In ziua a douăzeci şi cincea a acestei luni, prăznuim NAŞTEREA după trup a DOMNULUI, DUMNEZEULUI şi MÂNTUITORULUI nostru Iisus HRISTOS213.
A jungând la apogeul domniei sale, după ce a supus toate popoarele lumii cunoscute unei singure stăpâniri, Cezar August (30 î.Hr.-i4 d.Hr.)214, cel dintâi împărat roman, a hotărât să purceadă la un mare recensământ al supuşilor săi, devenind fără să vrea instrumentul docil al împlinirii voii lui Dumnezeu. Adunând astfel în unitate şi înţelegere, într-un imperiu imens, sumedenie de neamuri cu obiceiuri şi limbi atât de diferite, el le pregătea să primească descoperirea lui Dumnezeu Unul în trei Persoane şi deschidea astfel calea vestirii obşteşti a Evangheliei, după făgăduinţa dumnezeiască: „îţi voi da neamurile moştenirea Ta” (Ps 2, 8); acest prim recensământ a devenit deci prorocia scrierii celor aleşi în Cartea Vieţii (cf. Fii 4, 3; Ap 21, 27) şi a sfârşitului politeismului215.
Pe de altă parte, decretul împăratului, ajuns în Palestina în vremea când Quirinus era guvernator al provinciei Siriei, a permis împlinirea profeţiei conform căreia Mesia urma să se nască din neamul lui Iuda, la Betleem, patria Regelui David (Mi 5, 1). Căci Iosif, care se afla atunci cu Maria în Nazaretul Galileii, a fost nevoit să pornească la drum pentru a se înscrie în patria părinţilor săi, în ciuda sarcinii avansate a celei care trecea în ochii tuturor drept soţia lui.
Când au ajuns la destinaţie, cei care veniseră, ca şi ei, din toate colţurile îndepărtate pentru recensământ erau atât de numeroşi, încât nu au putut găsi găzduire şi au fost nevoiţi să se refugieze pe timpul nopţii undeva în afara oraşului, într-o peşteră care servea drept staul pentru animale. Maria a simţit atunci că a venit ceasul să nască. Iosif i-a făcut culcuş în paie, cum a putut, lângă boul şi asinul care se aflau acolo, apoi a ieşit în grabă să caute o moaşă216. Pe drum, a văzut cum natura a intrat dintr-odată în neclintire, cuprinsă de uimire: păsările stăteau nemişcate, suspendate în aer în chiar zborul lor, oamenii şi animalele au încremenit, iar curgerea apelor s-a oprit şi ea. Tot acest du-te-vino neîncetat al mişcării, care poartă toate făpturile de la naştere la moarte în deşertăciune şi goană după vânt (Ps 38, 8; 102,15-16; Eccl 1 şi urm.; Is 40, 6), era ca ţinut în neclintire, căci în clipa aceea Cel Veşnic intra în însăşi inima veacurilor: Dumnezeu Cel mai înainte de vreme se făcea prunc nou-născut, deschizând astfel o nouă dimensiune a timpului şi a istoriei. După această întrerupere vremelnică a curgerii timpului, totul şi-a reluat mersul său firesc.
Iosif a aflat o moaşă care cobora din munte şi a adus-o până la peşteră, vorbindu-i despre cea care urma să nască. Insă le-a fost cu neputinţă să pătrundă înăuntru, căci un nor des o acoperea şi oprea intrarea, precum odinioară în Muntele Sinai, când Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise (leş 19,16). Femeia a căzut la pământ, strigând: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, căci ochii mei au văzut o minune mai presus de fire: un Mântuitor s-a născut în Israel!”. Atunci norul s-a ridicat, lăsând loc unei lumini orbitoare, care, scăzând în intensitate încetul cu încetul, le-a îngăduit în cele din urmă să intre şi să o afle cu uimire pe Preasfânta Născătoare şezând lângă ieslea în care aşezase pruncul înfăşat. Aflând mai înainte de la înger că Fecioara zămislise pe Mântuitorul prin umbrirea Duhului Sfânt (Mt 1, 21), Iosif privea tăcut pruncul culcat pe paie, slăvindu-L ca pe Mesia Cel aşteptat şi vestit de strămoşii săi de atâtea generaţii.
Căci, cu adevărat, ce poate fi mai vrednic de uimire decât această privelişte, şi cum ar putea fi ea înfăţişată în cuvinte? Dumnezeu Cel Atotputernic şi Ziditorul lumii se face făptură smerită şi plăpândă, prunc străin şi fără adăpost, neîncetând să fie şi Dumnezeu Cel nesfârşit. Cuvântul lui Dumnezeu îşi ia asupră-Şi greutatea unui trup şi îmbracă firea noastră omenească pentru a-Şi face din ea podoabă împărătească. Cel pe Care lumea întreagă nu poate să-L încapă, Care şade pe tronul Său ceresc şi pe Care îl slăveşte fără încetare mulţimea fără număr a puterilor îngereşti, Se lasă încăput într-o peşteră strâmtă şi întunecoasă, dispreţuit de toţi. Cel Care este Dumnezeu în chip se smereşte, deşertându-se pe Sine şi „chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor” (Fil 2, 7 ), pentru a-i ridica prin smerenia Sa pe cei ce erau căzuţi.
A sărăcit pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim (2 Cor 8, 9). Cel neajuns primeşte să fie înfăşat în scutece pentru a dezlega păcatele noastre şi pentru a-i umple de slavă dumnezeiască pe cei care trăiau în ruşine. Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Cel Care sălăşluieşte din veşnicie în sânul Tatălui, se face Fiul Omului şi Fiu al Fecioarei, fără a înceta să fie Dumnezeu, ca să fie El „întâi născut între mulţi fraţi” (Rm 8, 29), dăruind oamenilor cinstea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1, 11; Lc 6, 35; Gal 4, 4-7 etc.). S-a culcat într-o iesle, vegheat de bou şi de asin, împlinind astfel prorociile care vesteau: „în mijlocul a două făpturi vii Te vei cunoaşte (Avac 3, 2 LXX)”, „boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său” (Is 1, 3 LXX). Cel Care hrăneşte toată făptura prin purtarea Sa de grijă stă culcat în ieslea vieţuitoarelor fără de minte, simboluri a două neamuri: iudeii şi păgânii, ca să-i vindece pe oameni de neînţelepciunea lor şi să împace pe cei despărţiţi de ură (Efes 2, 16), dându-Se pe Sine tuturor spre mâncare ca Pâinea cea vie (In 6, 51).
In această privelişte putem contempla, după cum spun Sfinţii Părinţi, imaginea Bisericii: ieslea e potirul care-L ţine înăuntru pe Cel ce Se face astăzi trup şi Se dă spre hrană pentru viaţa lumii, Fecioara este şi tronul, şi altarul Său de jertfă, iar peştera, biserică; îngerii, Iosif şi păstorii slujesc ca diaconi, iar Dumnezeu însuşi este Marele Preot Care săvârşeşte această Sfântă Liturghie.
Salomeea, o femeie din ţinut, trecea pe acolo în clipa aceea. Aflând vestea de la moaşă, ea nu vădeşte aceeaşi credinţă. E cu neputinţă, crede ea, ca o fecioară să nască şi mai ales să rămână fecioară şi după naştere. în necredinţa ei - precum, mai târziu, Apostolul Toma (In 20, 27) - ea se apropie şi cutează să cerceteze trupul preacurat al Preasfintei Născătoare. Şi îndată mâna îi rămâne înţepenită, iar ea strigă: „Vai mie, nelegiuita şi necredincioasa! L-am ispitit pe Dumnezeul Cel viu! Şi iată că mâna mea, ca uscată de foc, se desprinde de la mine!”.
Căzând în genunchi, ea imploră cu lacrimi mila lui Dumnezeu, îndemnată fiind de un înger, îl ia pe Pruncul-Dumnezeu în braţe, mărturisind cu credinţă sinceră şi plină de teamă: „Mă închin Lui, ca unui mare împărat născut în Israel!”. Atunci se vindecă îndată, iar îngerul îi porunceşte să tăinuiască toate aceste minuni până la arătarea Domnului în lume.
Acest eveniment cum n-a mai fost altul, petrecut în această zi în peştera smerită din Betleem, este împlinirea tuturor semnelor trimise profeţilor din Israel, cap atâtor veacuri de pregătire întru răbdare a omenirii, de la David, Avraam, Noe şi Adam. In această zi, în aceste vremuri din urmă, Dumnezeu ni-L trimite pe Fiul Său Cel Unul Născut prin Care a făcut veacurile (Evr 1, 2) şi descoperă astfel lumii Marea Taină a mântuirii noastre, învăluită în tăcere şi păstrată nepătrunsă în sfatul cel de taină al celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, mai înainte chiar de facerea lumii (Rm 16, 25; 1 Cor 2, 7; Efes 3, 5, 10; Col 1, 26). Pentru a se vedea strălucirea acestei zile, au fost create soarele, bolta cerului, faţa pământului şi toate făpturile. Taină străină, de neînţeles, de necuprins pentru mintea omului şi chiar pentru priceperea îngerilor: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In 1, 14). Cel Ce este Dumnezeu după fire ia asupra Sa firea noastră omenească, o asumă în pântecele Fecioarei, Se îmbracă în ea ca şi cu o haină, pentru a ne face părtaşi dumnezeirii Sale. Dumnezeu şi om, o singură persoană, Iisus Hristos, „cunoscut după două firi” care sunt unite
întru El „fără amestecare, neîmpărţite şi nedespărţite”217.
Astăzi, Dumnezeu Se face om în peştera din Betleem „pentru ca omul să devină Dumnezeu”218. Acesta este scopul şi ţelul ultim pentru care Dumnezeu le-a adus pe toate dintru nefiinţă la fiinţă219: aşa încât Cuvântul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, să coboare până la noi, să ia asupra Lui firea noastră învechită şi stricată prin păcat, ca să vindece rănile noastre prin patimile Sale, ca să cureţe chipul nostru întinat, ca să ne înnoiască întru El (Efes 2, 15), să ne ridice din adâncul morţii în care eram căzuţi şi să ne urce Ia înălţimi mai presus decât toate puterile cereşti, până la a ne face să locuim împreună cu El întru Dumnezeu (Efes 2, 6; Ap 3, 21). Iisus Hristos, Mântuitorul, Emanuel - Dumnezeu cu noi Mt1, 23) - Se naşte în această zi ca un prunc plăpând peste care îngerii se apleacă cu uimire. „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) luminează în întunericul unui biet staul, şi vremea morţii şi a păcatului se sfârşeşte. Solomon nu mai are niciun temei să se tânguiască zicând: „Nimic nou sub soare” (Eccl 1, 9), căci acest prunc este al doilea Adam, Care vine să înceapă o nouă creaţie, un om nou (Efes 2,15; 4, 24), premise ale firii noastre înnoite şi îndumnezeite. De acum înainte, urmându-L pe Hristos, ascultând poruncile Lui, pătimind dimpreună cu El pentru a învia prin El, oamenii sunt chemaţi să se bucure de veşnicie.
Cuvântul Se face trup, ia asupra Lui slăbiciunile noastre, ia parte la neputinţa noastră, fără însă a Se face părtaş păcatului nostru. Se îmbracă cu un trup şi un suflet. în fragedă copilărie, Se supune legilor lumii noastre căzute: creşterea, foamea, setea, somnul, într-un fel şi neştiinţa, fără însă a păcătui. El singur este fără de păcat (Rm 5, 21) şi vine să Se sălăşluiască în trupul supus păcatului şi morţii, „pentru ca trupul să se facă Cuvânt”220. El ia asupra Lui acest trup hărăzit mormântului ca să-l umple de slavă şi de lumină, făcându-l părtaş la nemurirea Sa. întru El „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col 2, 9), aşa încât nimic din cei care îl urmează prin credinţă să nu se lipsească de împărtăşirea de această plinătate: nici duhul, nici sufletul, nici trupul lor221.
Prăznuind astăzi pogorârea lui Dumnezeu printre oameni, întruparea Cuvântului, mărturisim împlinirea întregii Taine a Răscumpărării noastre: Hristos Se naşte şi omul se face deja moştenitor al slavei Sale. Desigur, nu e încă decât un prunc în iesle, dar Sfinţii Părinţi ne-au învăţat să vedem în peştera smerită din Betleem semnele împlinirii desăvârşite a Tainei lui Hristos. Praznicul Naşterii Domnului şi Sărbătoarea Sărbătorilor, Paştile, nu sunt, de fapt, decât un singur praznic222. Peştera preînchipuie mormântul, iar scutecele, giulgiul; aici Hristos vine în lume fără să strice fecioria Maicii Sale, iar acolo biruie moartea şi iese din mormânt fără a-i strica peceţile; la Betleem, un înger este trimis păstorilor; la Ierusalim, un înger strălucitor de lumină vesteşte învierea femeilor mironosiţe. Pretutindeni şi totdeauna acelaşi Hristos, Care S-a făcut om precum suntem noi, până la moarte, pentru ca încălcarea poruncii săvârşită de un om, Adam, să fie îndreptată de un alt om, al doilea Adam (1 Cor 15, 45). Căci „unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi toţi” (1 Tim 2, 5). El, Mântuitorul, este Domnul înaintea Căruia se închină şi tresaltă astăzi de bucurie toate făpturile lumii împăcate prin El cu Dumnezeu în trupul Său, Sfânta Biserică: „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes 1, 23).
Macarios Simonopetritul
Fragment din cartea "Sinaxarul Vietile Sfintilor Vol. IV: Decembrie, Editura Sfantul Ioan Casian
Cumpara cartea "Sinaxarul Vietile Sfintilor Vol. IV: Decembrie"
Note:
213. Din această zi nu se mai posteşte până în ajunul Teofaniei, pe 5 ianuarie, în semn de bucurie. Anumiţi istorici consideră că sărbătoarea Crăciunului a apărut la Roma (în jurul anului 335) pentru a înlocui sărbătoarea Sol invictus, instituită în secolul al III-lea de către împăratul Aurelian. Dar se pare că ea era anterioară acestei date şi că reprezenta mai degrabă slăvirea răsăritului Soarelui dreptăţii şi noua lumină a lumii decât solstiţiul de iarnă, după cum a voit a sublinia Biserica.
214. Stabilirea, de către Dionisie Exiguul (+ 545), a datei Naşterii lui Iisus Hristos în anul
754 al erei romane are cel puţin patru ani întârziere. Astfel, Mântuitorul s-a născut probabil între anul 8 şi anul 4 înaintea erei creştine.
215. După cum o spune atât de frumos imnul (Doxasticonul) de la Vecernie, inspirat după
EUSEBIU DE CEZAREEA, Pregătirea evanghelică I, 5.
216. Detaliile acestei relatări nu se găsesc în Evanghelii, ci îşi au izvorul în tradiţia apocrifa, mai cu seamă în Protoevanghelia lui Iacob. Ca în cazul vieţii Maicii Domnului [8 septembrie, 21 noiembrie, 9 decembrie], trebuie să le privim nu atât ca pe nişte informaţii riguros istorice,
217. După definiţia dată de Sinodul de la Calcedon (451).
218. Formulă folosită de Sfântul Irineu de Lyon şi de Sfântul Atanasie al Alexandriei. Ea sintetizează cugetarea tuturor Părinţilor greci despre întrupare; cf. pomenirea din 25 martie.
219. A se vedea SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie 60, PG 90, 621.
220. SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Omilie la Schimbarea la Faţă 2, PG 94, 548; SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Epistola către Nicolae 9, SC 455,139.
221. „în întregime, El mă asumă în întregime; în întregime, Se uneşte cu mine întreg ca să mă mântuiască pe mine întreg, căci «cel care nu e asumat nu poate fi vindecat»”, SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Despre credinţa ortodoxă III, 6, PG 94, 1005B (cu un citat din Sfântul Grigorie Teologul).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.