Ca să nu cazi în josnica răutate (viciu) a nepăsării, care îţi va fi piedică în calea desăvârşirii şi te va preda în mâinile vrăjmaşilor, să fugi de orice amestecare (imixtiune) în treburile altora şi de orice alipire de cele pământeşti, dar şi de orice fel de îndeletnicire, necuvenită stării tale [duhovniceşti].

Apoi, să-ţi sileşti sinea spre a arăta neîntârziat ascultare de toată îndrumarea bună şi de toată porunca mai-marilor şi duhovnicilor tăi, făcând tot lucrul la vremea sa şi pe placul acelora. In orice lucru, să nu întârzii deloc, fiindcă acea neînsemnată întârziere dintâi o va atrage după sine şi pe a doua, iar a doua, pe a treia, şi cea de a treia pe următoarele, pe care simţirea ta va ajunge să le prefere mult mai uşor decât pe cea dintâi, fiind mai lesne atrasă şi aservită de plăcerea pe care a încercat-o la a doua, şi la a treia, şi la celelalte întârzieri. De aceea şi lucrul fie va începe mult mai târziu, fie, adeseori, va fi abandonat cu desăvârşire ca stânjenitor; şi aşa, puţin câte puţin, deprindem nepăsarea, care, în felul acesta, ajunge la o asemenea măsură, că nu ne vom putea da seama de ea în alt chip decât când, sub apăsarea ei, ne vom dărui cu totul unor fapte însemnate şi foarte solicitante. Căci, din această ultimă faptă, când am dat dovadă de interes pentru un anumit lucru, ne vom da seama, plini de ruşine, că până la momentul de atunci ne-am arătat foarte nepăsători şi că ne-am păgubit de atâtea fapte bune pe care le-am fi putut [între timp] săvârşi1.

Această nepăsare cutreieră pretutindeni şi cu veninul ei otrăveşte nu doar voinţa, făcând-o să-i fie lehamite de orice rucodelie, şi trudă, şi slujire duhovniceşti, ci chiar şi mintea o orbeşte spre a nu-şi da seama pe ce gând iraţional şi rău se întemeiază o asemenea voinţă şi ca nu cumva dintr-o asemenea înţelegere să capete imboldul de a-şi duce la capăt neîntârziat toată slujirea datorată, fără a o abandona desăvârşit sau a o amâna pentru mai târziu. Căci nu este îndeajuns doar să faci grabnic o treabă, ci s-o faci la vremea potrivită, cerută de calitatea şi natura lucrării, dar şi cu toată migala cuvenită, spre a avea parte de toată desăvârşirea cu putinţă. Deoarece stă scris: „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nepăsare”2. Şi acest întreg rău are loc fiindcă pierzi din vedere puterea acelei fapte bune, săvârşită la vremea ei şi cu stăruinţă, spre a învinge truda şi greutatea pe care nepăsarea le abate asupra ostaşilor începători.

Să te gândeşti, aşadar, de multe ori că o singură înălţare a minţii la Dumnezeu şi o smerită metanie mare, până la pământ, în cinstea Lui, sunt mai de preţ decât toate comorile lumii. Şi că, de fiecare dată când părăsim nepăsarea şi ne silim pe noi înşine prin fapte şi lucrări neobosite, îngerii duc în împărăţia cerurilor una din cununile biruinţei slăvite şi că, dimpotrivă, Dumnezeu nu doar nu le dă nici o cunună celor nepăsători, ci totodată le ia înapoi, puţin câte puţin, şi harurile cu care i-a înzestrat, lăsându-i să şi piardă, din pricina nepăsării, putinţa de a intra în împărăţia Sa; căci s-a scris despre cei poftiţi la nunţile cereşti că, „arătându-se nepăsători, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui”3. Insă celor ce se sârguiesc, silindu-şi sinea, le sporeşte harismele, făcându-i, mai apoi, să intre în împărăţia Sa: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.

Iar dacă gândul cel rău îţi dă târcoale, căutând să te arunce în nepăsare, strecurându-ţi ideea că, pentru dobândirea virtuţii la care râvneşti, ai de încercat o trudă mare, vreme de multe zile, că vrăjmaşii tăi sunt puternici şi nenumăraţi, iar tu eşti singur şi slab şi că eşti nevoit a săvârşi fapte multe şi însemnate spre a izbândi, dacă, repet, acestea îţi vor prilejui gândul nepăsării, tu să nu-i dai ascultare, ci să cugeţi că faptele sunt puţine, truda, neînsemnată şi pentru puţine zile, că nu vei avea de luptat decât cu un singur vrăjmaş - ca şi cum n-ar exista alţii, care să te războiască - şi că, având o atât de mare nădejde în ajutorul lui Dumnezeu (ceea ce e întru totul adevărat), eşti neîndoielnic mai puternic decât ei. Căci, dacă vei face aşa, nepăsarea se va îndepărta de tine şi o să ajungi la starea potrivită, pentru ca în sufletul tău, treptat, să pătrundă străduinţa, virtutea potrivnică nepăsării.

La fel, şi în privinţa rugăciunii. Dacă, de pildă, a sosit vremea să te rogi un ceas, dar, din pricina nepăsării, ţi se va părea prea greu, începe-ţi rugăciunea ca şi cum n-ar urma să te rogi decât un sfert de ceas, şi apoi vei continua pentru încă un sfert, şi încă un sfert, şi tot aşa. Iar dacă vreodată vei simţi în acest timp povară şi reticenţă, lasă pentru moment rugăciunea, ca să nu te cuprindă sila faţă de ea, iar, după puţin, să o reiei de acolo de unde ai lăsat-o. In acelaşi chip, şi în ceea ce priveşte rucodelia ori îndatoririle tale (de la slujbă), dacă se va întâmpla să ai de făcut lucruri ce, părându-ţi-se multe şi grele din pricina nepăsării, te împing la tulburare. De aceea, cu inima împăcată, începe cu unul dintre ele, ca şi cum n-ai avea de făcut şi altele. Şi aşa, plin de sârguinţă, o să le duci pe toate la capăt cu mult mai puţină trudă decât ţi se părea [la început], din pricina nepăsării tale. Că, dacă nu vei proceda aşa şi nu vei învăţa să lupţi împotriva trudei şi a greutăţilor, cu care vrăjmaşul te va descuraja în privinţa oricărei virtuţi, înăuntrul tău va birui nepăsarea nu doar când truda şi greutatea îţi vor fi în preajma-ţi; ci chiar şi atunci când vor fi departe, te vor face să te nelinişteşti şi să-ţi fie teamă că de-a pururi vei avea de înfruntat cazne şi poveri şi că vrăjmaşii tăi te vor ispiti necurmat. Astfel că până şi în clipele de răgaz vei avea parte de tulburarea acestor gânduri.

Să ştii, aşadar, fiule, că patima nepăsării, cu veninul ei ascuns, face să putrezească, încetul cu încetul, nu doar rădăcinile cele dintâi şi firave din care urmau să odrăslească primele deprinderi ale virtuţilor, ci şi rădăcinile deprinderilor bune, care au apucat să se formeze. Şi, după cum viermele mănâncă lemnul, tot aşa şi patima pătrunde, devorând pe nesimţite miezul vieţii duhovniceşti. Şi prin mijlocirea acestei patimi diavolul este iscusit să întindă capcane şi laţuri oricărui om, mai ales sufletelor care râvnesc o viaţă duhovnicească, ştiind că mult mai uşor cade pradă poftelor cel trândav şi nepăsător, după cum s-a şi scris: „Trândavul e numai pofte”4.

Tu privegbează de-a pururi, prin rugăciune şi sârguinţă cum se cuvine unui luptător neînfricat: „Căci mâinile celor silitori sunt hărăzite sârguinţei”5. Şi nu amâna să-ţi teşi haina de nuntă pentru ceasul în care va trebui să ieşi împodobit, întru întâmpinarea Mirelui Hristos. Gândeşte-te zilnic că numai ziua de azi e a ta, pe când cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi că Cela Ce ţi-a dăruit dimineaţa nu a făgăduit să-ţi dea seara. Drept aceea, nu da ascultare diavolului, care-ţi şopteşte să-i dai lui ziua de azi, iar pe cea de mâine să I-o dai lui Dumnezeu. Nicidecum! Ci cheltuieşte-ţi toate clipele şi ceasurile vieţii, după cum e bineplăcut lui Dumnezeu, ca şi cum n-o să ţi se mai dea alt răgaz. Şi nu uita că pentru fiecare clipă o să ai de dat îndeaproape socoteală. Căci timpul, pe care-l ai în mâinile tale, este cu adevărat nepreţuit şi va veni ceasul când îl vei căuta, dar nu-l vei găsi.

Socoteşte drept pierdută acea zi în care, deşi ai făcut multe alte treburi, n-ai dobândit destule biruinţe asupra voilor şi pornirilor tale rele şi nu I-ai mulţumit lui Dumnezeu nu
doar pentru binefacerile făcute de El ţie, ci mai ales pentru pătimirile şi chinurile pe care le-a îndurat pentru tine; dar şi pentru dulcea certare părintească pe care, prin mijlocirea necazurilor, se va întâmpla să ţi-o trimită vreodată. In încheiere, te îndemn: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei”6. Căci, adeseori, un singur ceas de sârguinţă a câştigat Raiul, iar un ceas de nepăsare l-a pierdut. Că de voieşti ca nădejdea mântuirii tale în Dumnezeu să fie neîndoielnică, fa tot ce-ţi stă în putinţă s-ajungi plin de râvnă, întrucât „Celui ce şi-a pus nădejdea în Domnul în sârguinţă-i va fi petrecerea”7

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL

Fragment din cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT"

Note:
1 De aceea şi marele Marcu Ascetul susţine dimpreună cu Petru Damaschinul: „Atât cât se nevoieşte cineva într-o singură zi spre a săvârşi un bine oarecare, tot atât va trebui [să se nevoiască] în toate zilele vieţii sale, după măsura puterii şi râvnei sale” (Filocalia, p. 612).
2 Cor. 48, 10.
3 Mt. 22, 5.
4 Pild. 13,4.
5Ibid.
6 I Tim. 6,12.
7Pild. 28,25.

 

• Patimile - boli ale sufletului
  Publicat in : Credinta
• Cum se nasc patimile ?
  Publicat in : Editoriale
• Patimile si Invierea in psalmi
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Patimile Celui fara de patimi
  Publicat in : Saptamana Patimilor