34. Cum trebuie primit cel ce vine şi-şi spune dorinţa de a se mântui în mănăstire, aceasta am văzut-o dintr-o scrisoare (23) către un stareţ, vorbindu-se anume despre acest lucru. Acolo se spune: „Primeşte-l ca un tată, spune-i greutăţile şi nevoinţele căii strâmte şi înguste, dar întăreşte-l şi în nădejdea izbândei; apoi când va face lepădarea, învaţă-l pravilele cele începătoare, precum este rânduit, şi pune înaintea lui toate câte sunt în legătură cu viaţa cea nevoitoare. In sfârşit, pe unul dintre voi, pe care el singur îl va alege, pune-i-l drept povăţuitor în cele ale nevoinţelor duhovniceşti".

Aici se arată pe de-a întregul cum se face primirea în mănăstire.

Pravilele hotărăsc doar în amănunt toate câte s-au spus aici, începând cu clipa când s-a ivit dorinţa să se depărteze de lume şi să se mântuiască în viaţa cea lepădată de lume.

35. Cum că nu trebuie a alerga la mănăstire înainte de a se încerca pe sine, s-au adus în această privinţă cuvintele Sfântului Vasile; s-a mai spus şi că nu se cade a căuta în care mănăstire stareţul e mai blajin şi mai iertător faţă de fraţi, căci astfel, şi lepădându-te de lume, vei duce tot o viaţă spre plăcerea ta, care stăpâneşte şi în lume, doar numai într-un chip ceva mai cuviincios; dimpotrivă, se cade a alege o mănăstire cu viaţa aspră, în care nu te vei putea aştepta la nici o îngăduinţă. Aceasta este cea dintâi încercare de sine a celui ce se leapădă de lume.

36. Dacă cineva s-a hotărât să lepede lumea, trebuie să rupă cu ea în aşa fel, ca pe urmă ea să nu-l mai atragă deloc. Aceasta priveşte mai ales pe cei ce au oarecare agoniseală, poruncindu-li-se următoarele:

„Deoarece Domnul a zis: du-te, vinde averea ta, da-o săracilor şi vei avea comoara în cer; după aceea vino şi urmeaza-Mi (Matei 19, 21) şi încă: vindeţi averile voastre şi daţi milostenie (Luca 12, 33), de aici aflu că cel ce-şi lasă averile pentru aceasta nu trebuie să dispreţuiască averile sale, ci să se îngrijească ca, adunând toate cu grijă, ca ceva ce de acum este închinat lui Dumnezeu, să le împartă cu toată evlavia, fie el însuşi dacă are putinţă şi dacă este iscusit, fie prin oamenii pe care, după îndelungată încercare, îi va alege şi care vor dovedi cu fapte cum că ştiu să împartă cu credinţă şi cu chibzuială, cunoscând că e lucru primejdios atât a lăsa averea pe seama celor ai săi, cât şi a o da să fie chivernisită de oricine, fără alegere.

37. Dacă rudeniile sau alţii în chip necinstit chivernisesc averea, unora ca aceştia se cade a le aminti că ei cad în păcatul ignorării celor sfinte, dar a se judeca cu ei la judecătoriile lumeşti este oprit, după cuvântul bunei cucernicii, care zice: celui ce voieşte sase judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Matei 5, 40). Dar se întâmplă că uneori, chiar cel ce a pus la cale judecata nedreaptă să ne tragă înaintea adunării judecătoreşti; venim şi noi la cercetare pentru a pune în lumină adevărul, fără ca să fie pornită judecata de către noi, ci urmând celor ce ne cheamă, nu spre îndestularea patimii mâniei noastre şi a iubirii de pricină, ci spre descoperirea adevărului. Şi în acest chip îl vom scăpa şi pe el de nevoie, şi nici noi înşine nu vom călca poruncile, ca slujitori ai lui Dumnezeu, neiubitori de sfadă şi de argint, luptând cu tărie pentru descoperirea adevărului şi nestricând vreodată măsura cuviincioasă a râvnei“.

38. Este încă o pravilă care arată cu ce gând se cuvine să laşi averea, adică a o vinde şi a o împărţi celor săraci, fie că însăşi averea e vătămătoare, fie că prin ea se desfată sufletul.

„Despre aceasta mai întâi se cade a spune că orice lucru din avuţie, dacă ar fi rău în sine însuşi, nu ar fi fost totodată şi zidirea lui Dumnezeu; pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat (I Tim. 4, 4); şi apoi, porunca lui Dumnezeu ne învaţă ca să nu ne lepădăm averile ca ceva rău şi să fugim de ele, ci cu bună chibzuială să le chivernisim.

Iar dacă se osândeşte cineva, se osândeşte nu pentru avuţia sa, ci pentru că rău a poruncit pentru averea sa, ori rău a chivernisit-o; că de ne preocupăm fără părtinire şi cu bună socotinţă de avere şi o stăpânim potrivit poruncii, aceasta ne foloseşte la multe şi la foarte trebuincioase lucrări: câteodată la curăţirea păcatelor noastre, pentru care s-a şi scris: daţi mai întâi şi toate vă vor fi curate (Luca 11, 41); iar câteodată, spre câştigarea împărăţiei Cerurilor şi spre agonisirea comorii celei neîmpuţinate, după cele spuse în alt loc: Nu te teme, turmă mică, pentru că a binevoit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia! Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie. Faceţi-vă pungi care nu se învechesc. Adunaţi-vă comoara neîmpuţinată în ceruri“ (Luca 12, 32-33).

Acestea toate trebuie să le facă cel ce se leapădă de lume, încolo totul cade în sarcina celor ce-l primesc, la intrarea lui în mănăstire.

39. Dintre cei ce vin, oare oricine se cade să fie primit sau numai pe unii, şi aceştia să intre deodată sau după oarecare încercare ?

„Fiindcă iubitorul de oameni Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos propovăduieşte şi zice: veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni (Matei 11, 28), apoi e lucru primejdios să alungi de la tine pe aceia care, prin mijlocirea noastră, vin către Domnul şi doresc să ia pe umerii lor jugul Lui cel bun şi sarcina poruncilor care ne înlesnesc calea spre cer. Totuşi, nu se cade a îngădui ca picioare nespălate să calce cinstea învăţăturilor. Dar precum Domnul nostru Iisus Hristos întrebase pe un tânăr ce venise la el despre viaţa lui cea dinainte, şi aflând că acesta a agonisit ceva sporind duhovniceştc, îi poruncise lui să împlinească şi ceea ce nu-i ajungea încă spre a fi desăvârşit, îngăduindu-i să-I urmeze după ce va împlini acestea, tot astfel, de bună seamă, şi noi trebuie să cercetăm viaţa de până atunci a celor ce vin, şi pe cei ce au agonisit ceva în sporirea duhovnicească să-i învăţăm cele ce sunt spre desăvârşire, iar pe cei ce leapădă o viaţă păcătoasă sau se trag la viaţa cea aspră a cunoaşterii de Dumnezeu, fără să-şi dea bine scama, se cade a-i ispiti ce fel de năravuri au, ca să nu fie nestatornici sau prea iuţi la judecată. Căci schimbarea prea grabnică la asemenea oameni e bănuitoare. Aceştia nu-şi aduc nici lor folos şi pentru alţii se fac pricină de stricăciune, pricinuind şi lucrului nostru bănuieli, clevetiri şi hule.

40. Dar fiindcă prin sârguinţă toate se îndreaptă, iar frica de Dumnezeu biruieşte orice lipsuri ale sufletului, apoi nu se cade a pierde degrabă nădejdea în aceşti oameni, ci se cuvine a-i dobândi prin ispitirea cuviincioasă cu îndelungate şi grele nevoinţe, cercetând cugetele lor, ca să poată fi primiţi fără nici o îndoială de se va afla în ei tăria trebuincioasă, de nu - să plece înapoi, înainte de a fi primiţi; şi în acest fel să se facă ispitirea lor ca să nu se aducă vreo vătămare fraţilor.

De asemenea se cade şi aceasta să se ispitească: dacă omul, care se tăvălea în păcate se ruşinează şi mărturiseşte cele tăinuite ale ruşinii şi singur pe sine se pârăşte; precum şi dacă se ruşinează şi alungă de la sine pe cei care împreună cu el săvârşeau faptele păcatului, urmând Celui ce a zis: depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelege (Ps. 6, 9).

Şi prin aceasta scapă de primejdia de a nu mai cădea în asemenea patimi în cealaltă vreme a vieţii. Iar calea obişnuită de a încerca pe oricine, aceasta să fie: să se cerceteze dacă el este hotărât, fără de ruşinare, să arate în toate smerita cugetare, aşa încât şi lucrul cel mai necinstit să se apuce să-l facă, dacă minte i îi spune că lucrul acesta este folositor. Şi după ce fiecare va fi ispitit de către oameni, având darul de a cerceta cu înţelepciune asemenea lucrări, adeverindu-se că este un vas de cinste, sfinţit şi de trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun (II Tim. 2, 21), să se socotească cu cei ce s-au închinat pe sine Domnului. Mai ales pe unul care de la o viaţă plină de mărire se grăbeşte spre nevoinţele smeritei cugetări, pentru a urma Domnului nostru Iisus Hristos, pe acesta se cade a-l rândui la vreo ascultare dintre cele mai ruşinoase, după părerea lumească, şi să fie urmărit dacă cu tot dinadinsul se dă pe sine drept lucrător, care nimic nu se ruşinează a face pentru Domnul.“

41. Vremea pentru încercare nu este hotărâtă în pravile dar, după chipul şi felul încercării, se vede că ea nu poate să fie prea scurtă. Când cel ce se ispiteşte se află destoinic pentru o viaţă cuviincioasă călugărească, aninci se face hotărâre pentru primirea lui. Hotărârea o ia stareţul, dar cu ştiinţa fraţilor. Pravila mică spune:

„De se apropie cineva de o viaţă după Dumnezeu, atunci se cade oare ca stareţul, cu a sa putere, să-l primească, fără să ştie fraţii sau dator este el mai întâi a se sfătui cu ei ? Domnul învaţă că pentru cel ce se pocăieşte se adună prietenii şi vecinii (Luca 15, 6). Deci mai vârtos se cade a primi pe cel ce vine din nou, cu ştiinţa fraţilor, ca toţi împreună să se bucure şi să se roage“.

42. Insăşi lepădarea de lume, pe de o parte, şi apoi primirea în rândul fraţilor, pe de altă parte, erau nişte rânduieli cu totul aparte de cuvântările premergătoare spuse acestora.

Lepădarea se face în auzul stareţului şi al fraţilor, şi în îndrumările pentru cei ce se leapădă se arată cum că este lucru cuviincios ca „mai întâi să fie întrebaţi ei, dând răspuns limpede“. Şi făgăduinţa aceasta se rosteşte cu glas tare.

43. Insăşi rânduiala primirii sau, precum se spune la noi, a tunderii, nu este hotărâtă prin pravilă. Dar scrisoarea a zecea ne dă prilej să înţelegem că la aceasta se schimba numele. Căci, trimiţând pe un fiu monah la maica sa cu scrisoare, prin care o îndemna să meargă la mănăstirea de surori, numeşte pe fiul ei Dionisie, adăugând totodată că acesta este cel ce era înainte Diomid.

Fără îndoială, se schimba şi îmbrăcămintea celui ce se tundea. Căci pravila mare 22 glăsuieşte că îmbrăcămintea monahului trebuie să fie deosebită de a mirenilor; dar când e oare mai cuviincios ca să se schimbe ea, dacă nu la rostirea făgăduinţei!

Hainele călugăreşti nu se înşiră după nume şi nici nu se spune despre însemnătatea fiecăreia în parte, ci se aminteşte despre îmbrăcăminte, încălţăminte şi brâu la un loc. Numai punctul 18, înşirând canonisirile, aminteşte despre maforiu (potcap), rânduind pedeapsa pentru cel ce ar lucra undeva ceva fără de el. De aici putem înţelege că şi celelalte haine aveau şi ele rostul lor şi era şi o rânduială anume: cum şi unde să se întrebuinţeze, după cum face aceasta cuviosul Pahomie.

44. Monahului care a rostit făgăduinţă şi de curând a fost primit în mănăstire i se dă ca îndrumător vreun stareţ iscusit, care-l învaţă toate, precum am văzut mai sus. Dar sunt în pravile şi anumite îndrumări ce se dau în mod direct monahului începător.

In scrisoarea amintită se zice: „Să i se dea povăţuitorul pe care singur şi-l va alege; totuşi se dă sfat ca să se aleagă unul care e mai aspru“. După ce e ales un astfel de povăţuitor, se porunceşte: „Ia aminte la tine însuţi, ca să nu faci ceva împotriva voii povăţuitorilor. Căci toate câte se fac fără voia povăţuitorului, ca o oarecare răpire şi hulă se socotesc, care duc spre moarte, iar nu spre folosinţă, chiar dacă ţi-ar părea că ceea ce faptuieşti e bine. Pentru că dacă într-adevăr e bine ceea ce faci, atunci de ce nu faci la arătare, ci în ascuns ? Intreabă-ţi cugetul care prin faptele tale drepte te aduce la furtişag; şi el prin îndemnuri bune, fără îndoială, găteşte lucruri nedrepte. Nu te bizui că eşti după trup dintr-un neam ales şi nu umbla după cinste, căci omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu“ (I Cor. 2, 14).

45. Pe lângă aceasta, tot lui i se spune: „Să nu îndrăzneşti a primeni ceva în obiceiurile adevărului şi prin samavolnicia ta să sminteşti pe cei ce se nevoiesc şi ţie să-ţi aduni sarcina păcatelor; nu primeni obiceiurile acestea nici facându-ţi un aşternut mai moale, nici în haine, nici în încălţăminte, nici în alte oarecare podoabe, sau alegându-ţi mâncare ori vremea mesei mai potrivită pentru nevoinţele tale, nici stare, nici şedere, nici felul lucrului mai plăcut sau mai îndemânatic. Căci toate acestea nu numai atunci când le ai, dar încă şi atunci când numai le cauţi nu vor avea urmări bune; iar dacă nu vei cunoaşte degrabă în acestea o amăgire vicleană diavolească şi nu le vei smulge din inima ta, ele îţi vor găti lepădare de la viaţa cea după Hristos. Dimpotrivă, spunându-ţi în inima ta că eşti cel mai ticălos şi mai păcătos dintre oameni, că eşti străin şi pribeag şi că eşti primit numai din mila celor ce mai înainte de tine s-au lepădat de lume, grăbeşte-te să fii cel mai de pe urmă dintre toţi şi sluga tuturor. Acestea îţi vor aduce cinstea şi slava adevărată, iar nu cele dintâi".

46. „Avându-ţi urechile deschise, cere ascultare şi mâinile să fie gata spre plinirea celor auzite, buzele să le ai tăcute şi inima înţeleaptă. Fii leneş spre grăire în deşert şi înţelegător şi ştiutor în ascultarea mântuitoare a dumnezeieştilor Scripturi. Iar ascultarea vorbelor celor lumeşti să-ţi fie ţie ca o gustare amară, cuvintele bărbaţilor cuvioşi însă, ca nişte faguri de miere. Grăbeşte-te să urmezi acelora care mai înainte de tine s-au nevoit în lucrarea faptelor celor bune şi nu aştepta până la vremea când le vei învăţa pe toate. Sileşte-te să sporeşti în virtuţile cele mai de seamă, dar să nu le ocoleşti nici pe cele mai mici. Nu lăsa nebăgată în seamă greşeala pe care ai face-o, deşi ea ar da cel mai mic prilej de sminteală, ci grăbeşte-te să o îndrepţi prin pocăinţă, căci mulţi şi de multe ori greşesc în cele însemnate şi în cele neînsemnate rămân necăiţi. Să nu te faci judecător al păcatelor străine. Căci este un Judecător drept, Care va rasplati fiecăruia după faptele lui (Rom. 2, 6). Pe tine însuţi să te păzeşti de cădere şi, cât ai putere, uşurează-ţi sarcina ta. Cela ce îşi îngreunează sarcina, el însuşi o va şi purta. In pocăinţă stă mântuirea, iar nebunia este moartea pocăinţei.

47. Dar mai vârtos începătorilor le este de folos tăcerea. Despre aceasta glăsuieşte pravila mare 13. „Este bine ca începătorii să se îndeletnicească în tăcere.

Stăpânindu-şi limba, ei vor da adeverire tare pentru înfrânare şi totodată, în vremea acestei tăceri, se vor învăţa cu toată luarea-aminte cum se cuvine a întreba şi a răspunde fiecăruia dintr-aceia ce ştiu să se folosească cu înţelepciune de darul cuvântului. Pentru că la cei binecredincioşi este şi o anumită putere a glasului şi o măsură a cuvintelor şi potrivirea timpului şi felul vorbirii, pe care nu le poţi învăţa de nu te vei dezvăţa mai întâi de cele de altădată; iar tăcerea, făcând să se uite cele de dinainte prin încetarea lucrării, totodată dă şi vreme pentru a învăţa ce este bun. Deci, dacă nu te sileşte nici nevoia de a te îngriji de sufletul tău, nici graba mare de a-ţi împlini lucrul pe care îl ai înaintea ta, nici vreo altă trebuinţă de acest fel, atunci se cade să petreci în tăcere în afară numai de vremea cântării psalmilor.

48. Pentru începători este de folos şi de trebuinţă a învăţa ceva îndată din Scriptură, precum şi pentru oricine, spre a se întări în buna cuvioşie şi spre a se dezvăţa de predaniile omeneşti.

49. „Celui ce nu ştie carte, dacă doreşte să i se îngăduie a o învăţa, îndeletnicindu-se apoi cu citirea, să se ia seama numai ca nimeni să nu facă aceasta din voia sa.

Căci Apostolul zice: să nu faceţi ceea ce doriţi (Gal. 5, 17); de aceea lucru stricăcios este de a îngădui cuiva să facă ceea ce el alege după voia sa, ci se cade a primi toate câte le-a găsit de trebuinţă stareţul, măcar că aceasta ar fi împotriva dorinţei.“

50. Dar ceea ce este mai de seamă din câte trebuie ca totdeauna să le aibă în vedere cel ce s-a făgăduit a se afierosi pe sine lui Dumnezeu este paza de sine pentru a nu slăbi în hotărârea luată şi pentru a nu călca făgăduinţa dată. „Pe oricare, primit în numărul fraţilor, ce-şi calcă apoi făgăduinţa dată trebuie a-l socoti ca pe cel ce greşeşte lui Dumnezeu, înaintea Căruia şi faţă de Care el a rostit mărturia făgăduinţei sale. Pentru că s-a zis: de va păcătui cineva faţă de Domnul, atunci cine va mijloci pentru el ? (I Regi 2, 25). Cel ce s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu şi a fugit apoi la alt fel de viaţă, acela s-a făcut hulitor de cele sfinte, căci însuşi pe sine s-a răpit şi şi-a însuşit sieşi ceea ce era adus lui Dumnezeu. Unora ca aceştia într-adevăr nu se cade nici a li se deschide porţile mănăstirii, chiar dacă pe alături trecând, ar veni şi ar cere adăpost. Pentru că lămurită este porunca apostolului, care ne spune ca să ne depărtăm de omul tulburător şi să nu venim în atingere cu el, ca să-l ruşinăm (II Tes. 3, 14).
51. Astfel e rânduiala de primire în rândul fraţilor a oricui vine din nou; dar stareţilor li se dă în grijă ca să cerceteze şi obârşia oamenilor ce vin şi să se poarte faţă de ei potrivit stării lor.

Aşa, dacă vine un rob care nu-i slobod, să-l înţelepţească şi, îndreptându-l, să-l trimită la stăpânul său. De va fi stăpânul său om rău, atunci se cuvine sau să-l pregătească pe robul acela spre a răbda suferinţe sau să-l primească şi însuşi să se pregătească pentru încercările ce se vor dezlănţui poate pentru dânsul. Dacă vine careva dintre cei căsătoriţi la viaţa monahicească, să se cerceteze unul ca acesta dacă vine cu învoirea celuilalt soţ, după porunca apostolească; căci scris este: nu este stăpân pe trupul său (I Cor. 7, 4). Şi astfel, cel ce vine să fie primit în faţa mai multor martori, căci în primul rând trebuie să fie ascultarea către Dumnezeu.

52. Este vrednică de luat în seamă îndeosebi rânduiala primirii copiilor. Din ea vedem că Sfântul Vasile nu întemeia şcoala pentru mireni, ci aşeza răsadniţa viitorilor monahi. Pe copii îi primeau în mănăstire ca şi pe cei ce se lepădau de lume, numai că se amâna rostirea făgăduinţei până la vârsta desăvârşită. Intrarea în mănăstire era lucrul voii lor slobode, iar plecarea în lume era ceva neobişnuit, socotindu-se ca o abatere de la legea aşezată. Iată cum sună pravila 15 din cele mari: „De la ce vârstă oare să se încuviinţeze rostirea făgăduinţei de a se închina pe sine lui Dumnezeu şi când să se socotească făgăduinţă fecioriei ca având putere ? Deoarece Domnul zice: lăsaţi copiii să vină lu Mine (Marcu 10, 14), iar Apostolul laudă pe cel ce din copilărie ştia Sfintele Scripturi (II Tim. 3, 15) şi porunceşte să se crească copiii în învăţătura şi certarea Domnului (Efes. 6, 4), atunci înseamnă că orice vreme, deci şi vremea copilăriei, o socotim potrivită pentru primirea celor ce vin. Şi pe copiii care nu au părinţi îi primim, împreună râvnind lui Iov (Iov 29, 12) ca să fim părinţi ai orfanilor; iar pe cei se sunt sub ascultarea părinţilor sau pe cei care înşişi părinţii îi aduc, îi primim în faţa mai multor martori, ca să nu dăm prilej de vorbă celor ce caută asemenea prilejuri, ci să astupăm toată gura cea nedreaptă ce grăieşte hulă împotriva noastră.

Pe acest temei se cade a-i primi pe copii, dar nu îndată să-i trecem în numărul fraţilor, ca nu cumva ocările, pe care cu dreptate le-ar merita, să nu cadă asupra vieţii cuvioase".

53. „Iar când se va descoperi înţelegerea şi va începe a lucra priceperea, atunci se cade a lua făgăduinţa fecioriei, ca una ce este tare, rostită după voia cea bună şi bine chibzuită. Ca martori ai voii celei bune trebuie să se ia înainte stătătorii bisericeşti, ca printr-înşii să se facă şi sfinţirea trupului, ca a unei jertfe ce se aduce lui Dumnezeu şi ca cele săvârşite în faţa martorilor să capete tărie. Căci s-a zis: cu din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul (Matei 18,16). Astfel, nici râvnirea fraţilor nu va fi batjocorită, şi nici aceia care s-au afierosit pe sine lui Dumnezeu iar mai pe urmă au cugetat să-şi strice făgăduinţa nu rămân prilej pentru cele de ruşine.

Iar cel ce nu îmbrăţişează viaţa feciorelnică, ca unul ce nu poate să se grijească de cele ale lui Dumnezeu, în faţa aceloraşi martori să fie lăsat să plece. Dacă, după îndelungată încercare de sine şi multă veghere - ceea ce trebuie lăsat să se facă timp de mai multe zile, ca să nu fim învinuiţi că am săvârşit răpire -, cineva va rosti în sfârşit făgăduinţa, pe unul ca acesta se cade a-l primi şi a-l împărtăşi cu ceilalţi fraţi, îngăduindu-i să aibă şi locuinţa, şi felul de vieţuire la fel cum le au cei vârstnici."

 Fragment din cartea "Randuielile vietii monahale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Randuielile vietii monahale"

• Monahismul protestant
  Publicat in : Religie
• Monahismul - chemare de la Dumnezeu sau alegere personala?
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: