Oare există cazuri în care cineva poate să facă cunoscută greşeala unui frate fără ca aceasta să fie clevetire? Chiar din prolog, unde am vorbit în general despre sensul judecăţii aproapelui în relaţie cu lumea şi cu viaţa personală a fiecărui om, ne-am referit la câteva exemple concrete, unde judecata nu doar e îngăduită, ci se şi impune. In subcapitolul de faţă nu ne vom ocupa de aspectul general al acestei teme, ci spre a rămâne, de altfel, consecvenţi abordării pe care cartea noastră şi-o propune, ne vom limita la aspectele care privesc judecata aproapelui în relaţie cu viaţa personală a omului.
Sfântul Vasile cel Mare, în scrierea sa Constituţiile Mici, oferă un răspuns întrebării „Ce înseamnă «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» (Mt. 7, 1)?". Iată ce scrie: „Prin faptul că Domnul ne porunceşte o dată «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi», iar altă dată «Judecaţi judecată dreaptă» (In. 7, 24) nu ne interzice cu totul dreptul de a judeca, ci ne învaţă că există deosebiri între un fel de judecată şi altul. Referitor la această distincţie, când este şi când nu este interzisă judecata, Apostolul Pavel ne-a vorbit de multe ori şi cu multă limpezime.
Judecata nu e îngăduită de asemenea în privinţa unor aspecte pe care nici Sfânta Scriptură nu le interzice [cum ar fi, de pildă, felurile mâncărurilor, dacă, cu alte cuvinte, sunt curate sau nu ş.a.m.d. (n. aut.)]. Insă în privinţa lucrurilor care nu sunt plăcute lui Dumnezeu, Apostolul Pavel îi acuză pe cei ce nu judecă. De aceea, apostolul însuşi, într-o asemenea situaţie, şi-a exprimat judecata în felul următor: «Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta» (I Cor. 5, 3).
Prin urmare, dacă ceva ne priveşte personal sau este, aşa cum se întâmplă de multe ori, îndoielnic, nu este nimănui îngăduit să-şi judece fratele, în acord cu ceea ce tot apostolul ne învaţă: «De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor» (II
Cor. 4, 5).
Dar faptul de a lupta cineva pentru înfăptuirea legilor lui Dumnezeu este de neapărată trebuinţă, căci altfel se va întâmpla ca prin nepăsarea sa să fie pedepsit şi el însuşi dimpreună cu cel ce păcătuieşte. Insă cel ce judecă să fie cu luare-aminte ca nu cumva să cadă şi el în aceeaşi greşeală, săvârşită de cel pe care îl judecă, şi în felul acesta să nu mai aibă îndrăzneală înaintea fratelui pe care încearcă să-l îndrepte. In situaţia aceasta va fi valabil următorul cuvânt al Domnului: «scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău»"145.
Intr-un alt loc din Constituţiile Mici, unde se formulează întrebarea „Ce este clevetirea?", aflăm următorul răspuns: „Socotesc că există două cazuri când cineva poate să spună ceva rău despre altcineva. Cel dintâi, când eşti silit să discuţi cu alte persoane, cu discernământ, despre felul îndreptării cuiva care a greşit. Al doilea, când eşti nevoit să-i aperi pe fraţi, care, din pricina neştiinţei, sunt în primejdia de a intra în relaţie cu una sau mai multe persoane, pe care ei le socotesc bune, deşi nu sunt. Cu atât mai mult
In situaţia în care apropierea de astfel de oameni este oprită de apostol. De aceea, cel ce se păzeşte să-i ferească pe fraţi [de asemenea primejdii] nu face nimic altceva decât să-şi pună gâtul în laţ.
Prin urmare, e necesar să ne ajutăm fraţii. De altfel, şi apostolul a dat dovadă de o asemenea purtare, când i-a scris lui Timotei că «Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele (...), căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre» (II Tim. 4,15)»".
Insuşi Sfântul Vasile, într-o situaţie asemănătoare, s-a purtat în felul pe care ni-l recomandă. Faptul acesta reiese dintr-o epistolă a sa, în care se vede silit să ofere o descriere nefavorabilă despre o persoană anume, doar din dorinţa de a le fi de ajutor celor cărora le scrie. Fragmentul din epistola sa, prezentat aici, este singurul, de altfel, păstrat din ea: „Cazul său se pare că este foarte grav. Nu ştiu ce să ne facem în faţa unui asemenea om, cu un caracter atât de imprevizibil, despre care, totodată, oricine îl vede înţelege că nu există nădejde de îndreptare. Când îl cheamă cineva ca să-l cerceteze, nu vine.
Dacă va răspunde şi va veni, va spune atâtea şi atâtea şi va face atare jurăminte, cât priveşte nevinovăţia-i, că vrei să fugi de ele cât mai repede şi cât mai departe cu putinţă. L-am văzut, de asemenea, respingând învinuirile ce i se aduc şi aruncându-le asupra celora care i le-au adus. Intr-adevăr, nu există om pe pământ care să aibă o fire cu atâtea feţe şi să fie atât de aplecat spre răutate.
E de ajuns pentru oricine să aibă o cât de scurtă discuţie cu el şi să ajungă la aceeaşi concluzie. De ce, aşadar, mă rugaţi să intervin şi nu vă asumaţi hotărârea de a îndura purtarea lui nedreaptă ca pe o urgie din partea lui Dumnezeu? Dar ca să nu vă întinaţi cu păcatele sale e mai bine să-l îndepărtaţi de la rugăciunile pe care le faceţi acasă cu toţii laolaltă şi de legătura cu alţi clerici. Dacă vă veţi feri de el în felul acesta, poate o să i se facă ruşine"147.
Prin urmare, aşa cum am afirmat şi în prolog, monahii, dacă nu pot îndrepta prin eforturile proprii păcatele unui frate, sunt datori să le vădească egumenului, mânaţi doar de dorinţa folosului duhovnicesc al fratelui.
In concluzie, dacă am dori să rezumăm cele de mai sus, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că cineva poate să exprime o judecată despre o persoană anume: 1) când e mânat de dorinţa îndreptării fratelui pe care îl vede săvârşind fapte potrivnice voii lui Dumnezeu şi le face tuturor cunoscute. In cazul acesta, cel care vrea să-l îndrepte pe celălalt nu trebuie să se facă vinovat de acelaşi păcat; 2) când, voind să-şi corijeze fratele, care păcătuieşte, discută despre el cu părinţi sporiţi şi cu discernământ duhovnicesc; 3) când voieşte să-i ferească pe fraţii care, necunoscând caracterul fratelui, intră în relaţie cu el şi riscă să fie vătămaţi. Intr-o astfel de situaţie, cineva poate să-i prevină în privinţa primejdiei care-i pândeşte.
Şi bătrânii de mai târziu repetă oarecum aceleaşi lucruri. Avva Varsanufie, răspunzând la o asemenea întrebare a unui frate, îi atrage atenţia: „Dacă (spunând ceva despre un frate) eşti liber de patima în discuţie, atunci nu este clevetire, ci pentru ca răul să nu sporească"148.
La fel învaţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Două sunt pricinile pentru care cineva poate să aducă în discuţie fără înverşunare păcatele fratelui: cea dintâi, dorinţa de a-l ajuta să se îndrepte, iar a doua, de a se face folositor celuilalt. Dacă le va discuta, nesocotind aceste pricini, fie cu fratele respectiv, fie cu o terţă persoană, va proceda astfel doar pentru a-l umili şi a-l denigra. Insă aşa va fi părăsit de Dumnezeu..."149.
Cu toate că şi Varsanufie şi Sfântul Maxim Mărturisitorul repetă oarecum cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, fiecare evidenţiază un aspect al judecăţii aproapelui ce deţine o importanţă aparte. Şi aceasta se referă la intenţie. Dacă, în general, buna intenţie e absentă, atunci chiar şi cea mai bună, în aparenţă, dintre fapte ajunge prilej de păcat. Faptul acesta ne face să înţelegem de ce părinţii ascetici, din cele ce până acum ne-au învăţat, s-au arătat atât de reţinuţi în privinţa oricărei judecăţi despre aproapele.
Un alt aspect, referitor la cazul în care judecata aproapelui e îngăduită, se află în relaţie directă cu respingerea unei învăţături eretice. Cuviosul Anastasie Sinaitul, vorbind despre obişnuinţa unora de a osândi clericii, subliniază că această practică este cu totul de neacceptat. Singura situaţie în care arată înţelegere pentru purtarea unor asemenea oameni este atunci când clericul osândit „face greşeli în privinţa chestiunilor dogmatice". 150
In pofida acestui fapt, e nevoie de foarte multă luare-aminte fiindcă judecarea unui text dogmatic şi constatarea unei greşeli dogmatice nu sunt ceva la îndemâna oricui. De multe ori, o persoană fără o educaţie teologică adecvată sau poate chiar lipsită de judecată poate să găsească greşeli acolo unde nu există. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Sfântul Vasile cel Mare, care a fost silit să purceadă la alcătuirea unei scrieri amănunţite pe tema aceasta. Iată un fragment lămuritor:
„Dacă greşeala priveşte chestiuni de credinţă, să ne fie arătată scrierea în care e cuprinsă greşeala. Dar şi în cazul acesta, să se dea dovadă de nepărtinire. Mai întâi, să se facă citirea textului cu pricina şi abia după aceea să fie supus cercetării, spre a se vedea dacă presupusa acuză nu se datorează mai degrabă ignoranţei celui care a adus învinuirea - nicidecum conţinutului scrierii. E un fapt sigur că multe dintre lucrurile bune nu par drept bune celor ce nu dau dovadă de o judecată sănătoasă.
Pe temeiul acestei judecăţi nesănătoase mulţi trag concluzii, precum că greutatea unor corpuri este determinată doar de volumul lor; ba chiar unora şi mierea li se pare
amară, din cauză că-şi vor fi pierdut gustul din pricina vreunei boli; tot aşa şi ochiul, ce nu se bucură de o vedere bună, nu vede multe dintre lucrurile din jur şi îşi închipuie că vede multe altele, ce, de fapt, nu există. Ceva asemănător se întâmplă şi cu înţelesurile cuvintelor, când cel ce le judecă este, în ce priveşte cunoştinţele, mai prejos de conţinutul celor pe care le citeşte.
De aceea, se cere ca atât cel ce scrie, cât şi cel ce supune judecăţii cele citite să aibă oarecum acelaşi nivel de cunoştinţe. Aşa cum cel ce nu ştie agronomie nu poate să judece lucrările de agronomie, nici cel ce nu are educaţie muzicală nu poate să-şi dea seama dacă piesele interpretate respectă caracterul melodic al compoziţiei. Aşadar, cum e cu putinţă să voiască cineva să se facă judecător al unei scrieri, când nu are un dascăl pe potrivă, de care să fie recomandat, nici nu poate demonstra că are pregătirea necesară, sau când chiar nu are nici cea mai mică idee în privinţa scrierii în discuţie? La fel şi în ce priveşte cuvintele Duhului Sfânt, nu este îngăduit oricui să supună unei
examinări cele ce se afirmă, ci doar celui ce are harul discernământului duhovnicesc..."151.
In încheiere vom adăuga că de câte ori aceşti avva şi părinţi ascetici au condamnat obiceiul nimicitor al clevetirii şi osândirii aproapelui, de foarte puţine ori s-au referit la situaţiile în care este îngăduită judecarea celorlalţi şi darea lor pe faţă. Faptul acesta ne învaţă să fim cu luare-aminte la imboldurile lăuntrice şi să le cântărim judicios atunci când ne vom asuma dreptul de a-i judeca pe ceilalţi. Oricum, pentru cei ce se află la începutul nevoinţei lor duhovniceşti, cel mai bine este să încerce să se ferească cu totul de judecarea aproapelui.
ILIAS VOULGARAKIS
Fragment din cartea "TU DE CE ÎŢI JUDECI FRATELE?", Editura Sophia
Cumpara cartea "TU DE CE ÎŢI JUDECI FRATELE?
Note:
145 Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile Mici CLXIV (VEPES 53, 295, 28).
147 Sf. Vasile cel Mare, Epistola, 287 (VEPES 55, 348, 6); a se vedea şi epistola urcătoare.
148 Varsanufie şi Ioan, Epistola 603 în Nicodim Aghioritul, Cartea..., op. cit., 292a.
149 Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste III, 73 (PG 90, 1040 A).
150 Anastasie Sinaitul, Cuvânt despre Sfânta Sinaxă, op. cit., (PG 89, 848A).
-
Despre iubirea aproapelui
Publicat in : Predici de duminica -
Iubirea aproapelui
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Iubirea aproapelui
Publicat in : Credinta -
Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.