Inainte Dumnezeu era, desigur, Unul, dar în Trei Ipostase. Era Trei Ipostase. Avea bucurie, avea iubire, avea pace, avea toate; nu-i lipsea nimic. Şi s-a gândit: „De ce să mă bucur singur de toate aceste bunătăţi şi să nu se bucure şi alţii?” Care alţii? „Voi face, a zis, neamul omenesc.” Şi a pregătit mai întâi cele veşnice - care erau nenumărate, fiindcă încă nu exista lumea - făcându-i pe îngeri să-i slujească pe oameni. A făcut apoi cerul, pământul şi toate. Şi când a făcut toate, l-a făcut om fără alt scop decât numai smerenia, ca să împartă cu omul bucuria, pacea şi fericirea.

„Nu S-a mulţumit cu contemplarea Lui însuşi”4. Nu S-a mulţumit să Se privească doar pe Sine însuşi, ci l-a plăsmuit pe om. Ce înseamnă însă că l-a plăsmuit pe om? Ce relaţie există între om şi Dumnezeu?

Aici, iubiţii mei, se ascunde un mare secret. Secretele teologiei nu sunt uşor de înţeles, dar totuşi Dumnezeu vă va deschide mintea, dacă-I veţi deschide inima şi veţi înţelege de ce avem aici cel mai mare semn al pogorârii, adică al smereniei lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a dispreţuit pe Sine însuşi, S-a făcut „pământ şi cenuşă” (Fc 18, 27), ca să-L putem întâlni şi noi, ca să înţelegem că numai atunci când facem şi noi cele pe care le face El, adică dacă vom fi smeriţi, vom avea descoperiri de la Dumnezeu.

Cum să înţelegem însă această mare taină? Vă voi face o comparaţie, dar să nu uităm că în cele dumnezeieşti nu există şi nu se potriveşte nici o comparaţie, nici o analogie; şi atunci când face cineva o comparaţie, există riscul de a cădea în expresii eretice, rătăcite. Dar cum să vă fac să înţelegeţi?

Nu vă voi spune cum l-a făcut pe Adam; vă voi spune mai întâi cum a făcut-o pe Eva. E mai uşor acest lucru.

A luat, cum ştiţi, o coastă din coasta lui Adam (Fc 2, 21-25) şi, după ce a tăiat coasta, o parte foarte mică, ce a făcut Dumnezeu? A închis numaidecât rana fără durere. A închis rana şi Adam a rămas iarăşi teafăr. Cum a făcut acest lucru Dumnezeu? A făcut să vină asupra lui un extaz.

Nu l-a adormit, fiindcă Adam trebuia să vrea acest lucru. Cât de mult respectă libertatea noastră! Adam a văzut aceste lucruri, dar n-a putut să înţeleagă ce înseamnă toate acestea. După care, luând coasta aceea, carnea şi osul, a făcut un om nou, a făcut-o pe Eva. Şi pe Eva a adus-o la Adam.

Când a adus-o la Adam, Adam a păţit un lucru firesc. S-a mirat. A crezut că Eva era un alt el însuşi. Aşa cum, dacă văd un frate al meu şi suntem aceiaşi, îl văd după ani, şi spun: „Dar sunt eu însumi!”

Văzând-o pe Eva, Adam spune: „Dar sunt eu însumi”. Şi fiindcă Dumnezeu a spus: „Să facem alt mădular”, a înţeles că se ascunde ceva şi a zis: „Aceasta se va numi femeie”, adică bărbată5. Dacă mă numesc Constantin şi tu eşti geamănul meu, îţi voi spune Constantina. Eva, aşadar, bărbată, e partea femeiască a lui Adam. E, aşadar, eu iar ea este carne din carnea mea, os din oasele mele (Fc 2, 23), eu sunt ea, şi ea este eu. De aceea a şi simţit că e un singur om şi nu exista ruşine între ei şi trăiau goi. Omul nu se ruşinează de el însuşi, dar de altul se ruşinează. Ei însă nu se ruşinau între ei. E ceea ce se spune la căsătorie că „vor fi un singur trup” (Ef 5, 31), cei doi devin un singur om.

Prin urmare, aici e secretul, fiindcă Adam şi-a nenorocit împreună cu Eva întreaga viaţă. Nu i-a purtat ranchiună pentru că l-a târât în păcat. A purtat împreună cu Eva durerile şi bucuriile. A avut grijă de ea ca şi cum era el însuşi; şi unde mergea Eva mergea şi el, şi ea rămâne nedespărţită de el. Trăiau, desigur, ei înşişi, trăiau şi nu erau deloc despărţiţi.

Acum să ne amintim ceva. Când a avut loc păcatul, ce s-a întâmplat? Au văzut că erau goi şi s-au ruşinat unul de celălalt şi s-au acoperit. Prin urmare, s-a rupt unitatea care exista între persoanele umane. Persoanele s-au scindat, fiecare a devenit un străin faţă de celălalt, şi de aceea s-au îmbrăcat ca să nu se mai vadă. Cum s-a întâmplat aceasta? Priviţi ce face păcatul! Il scindează pe om. Il taie pe mijloc. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Adam. S-a ruşinat de Eva, şi s-a ruşinat şi de Dumnezeu. Când a avut loc păcatul, s-a dus şi s-a ascuns; şi Dumnezeu S-a dus şi l-a chemat.

Dar să venim acum la naşterea lui Adam. Cum s-a născut Adam? Dumnezeu a luat, zice Scriptura, o materie anterioară. A luat ţărână din pământ, a luat lut. Era ceva străin de Dumnezeu. Şi când l-a plăsmuit ca om cu chipul pe care-l cunoaştem, atunci s-a apropiat de nările lui, foarte aproape de el, şi a suflat asupra lui o energie dumnezeiască şi i-a dat viaţă. Şi prin el a trecut curentul pe care l-a deschis întrerupătorul. N-a trecut un curent. A trecut Dumnezeirea. Şi, prin urmare, omul, Adam, nu mai e ţărână. A fost ţărână; şi s-a făcut „suflet viu”. S-a făcut suflet, care a luat viaţa de la Dumnezeu.

Prin urmare, Adam - şi aici este smerenia ultimă a lui Dumnezeu -, Adam ce este? E Dumnezeu Care S-a micşorat. Aşa cum, ca să-ţi explic, mă strâng şi mă fac mic, tot aşa şi Dumnezeu, ca să putem vorbi cu El mai uşor şi să nu-L vedem numai ca pe un stăpânitor ceresc, S-a făcut ca şi noi. Mi-a dat Dumnezeirea Lui.

Luaţi aminte. Dumnezeu S-a pogorât şi a intrat în mine şi nu Se mai desparte; şi eu m-am făcut un chivot sfânt însufleţit, am devenit un templu sfânt! Nu există, iubiţii mei, lucrare mai dumnezeiască decât aceasta. E cea mai înaltă dintre toate lucrările. Este punctul culminant al relaţiei dintre Dumnezeu şi om. De aceea spune Scriptura că l-a făcut pe om „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fc 1, 26).

Inţelegeţi acum ce înseamnă „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aşa cum este şi ce este Dumnezeu, aşa, mai mic, e omul însuşi. Şi văzându-l Dumnezeu pe om spune: „Dar sunt eu!”, şi-l arată pe om. Are sentimentul că suntem una cu Hristos.

De aceea, aşa cum Eva îl urma pe Adam, fiindcă era trup din trup lui, şi cum Adam o urma şi au păcătuit împreună, s-au pocăit împreună, tot aşa şi Dumnezeu trăieşte împreună cu noi, suferă împreună cu noi, fiindcă suntem un om, un Dumnezeu: noi prin har, el prin fire.

Această energie dumnezeiască a făcut pentru prima dată persoana umană, care e un chip al lui Dumnezeu. Nu chip în sensul că e ceva străin de celelalte chipuri, ci o realitate care conţine Dumnezeirea; o conţine prin firea lui, aşa cum a făcut-o de la naşterea lui Adam. Şi omul poate să vorbească cu Dumnezeu, fiindcă e dumnezeu el însuşi. Dar are viaţa sa de la Dumnezeul Cel Ceresc.

Prin urmare, iată, iubiţii mei, de ce nu ne părăseşte Dumnezeu când păcătuim, iată de ce Se smereşte; iată de ce ne iubeşte; iată de ce noi îl uităm şi El nu ne uită pe noi. Noi, cei învârtoşaţi la inimă, avem un egoism atât de mare şi nu înţelegem că eu sunt dumnezeu. Aşa cum spun toţi sfinţii, eu sunt, cum spuneam, dumnezeu prin har.

Dacă l-a făcut aşadar pe Adam, nu l-a făcut un dumnezeu străin şi diferit de Dumnezeire, ci l-a făcut dumnezeiesc. Eva a fost făcută din coasta lui Adam şi Adam a fost plăsmuit de Duhul Sfânt; Cel necircumscris S-a circumscris pe Sine însuşi în chip necircumscris, făcând omul personal, liber şi voluntar, o sinteză între vizibil şi invizibil. Prin urmare, l-a făcut Dumnezeu. Şi omul a devenit un reprezentant dumnezeiesc al lui Dumnezeu.

A primit adică autoritate dumnezeiască, de aceea a şi dat nume animalelor (Fc 2, 20). Acest lucru îi aparţine lui Dumnezeu, dar întrucât şi el era Dumnezeu, l-a făcut şi el. Nu era pur şi simplu un reprezentant cu puteri depline al lui Dumnezeu, era şi dumnezeiesc.

Dumnezeu nu numai S-a micşorat pe Sine însuşi, ca să se înfăţişeze prin omul circumscris, dar i-a cedat şi puteri dumnezeieşti. Să ne închipuim acum că sunt un stăpân şi-ţi dau până mă întorc pecetea şi autoritatea mea - le ai pe toate, ţi le-am încredinţat - şi tu iei hotărârea să închizi şi să-l orbeşti pe împăratul - cum s-a întâmplat şi cu Dumnezeu şi cu omul. Dumnezeu i-a dat omului puteri dumnezeieşti ca să fie dumnezeu, iar noul mic dumnezeu îl omoară pe Plăsmuitorul şi Dumnezeul său şi-L înalţă pe cruce.

Acolo în rai Dumnezeu S-a pogorât ca să aibă comuniune cu Adam. Adam n-a mai putut să se înalţe la Dumnezeu, de aceea S-a pogorât El. A trebuit să Se coboare, să Se smerească Dumnezeu. Iar Adam, văzând cele văzute şi cele nevăzute, trebuia să devină întreg şi tot mai mult teolog.

Când însă acest dumnezeu în care l-a creat Dumnezeu, când acest mic dumnezeu a păcătuit, atunci Dumnezeu văzând trupul lui, duhul lui căzând în păcat, a plâns. Dumnezeu a plâns! Aceia s-au simţit singuri şi s-au despărţit de Dumnezeu. Ce a făcut Adam? S-a ascuns, precum am spus. Şi Dumnezeu ce-a făcut? Dumnezeu S-a smerit şi S-a făcut om. Dacă Dumnezeu ar fi vorbit cu Adam numaidecât, Adam s-ar fi înfricoşat şi L-ar fi tăgăduit.

Ce face, aşadar? Cum facem şi noi. Vine la problemă încetul cu încetul. Dumnezeu face aşa încât să nu-L vezi.

Face aşa încât să nu-L ştii. Se preface neştiutor şi strigă:

- Adame, unde eşti (Fc 1, 9)? îi dă timp să tremure. După care-i spune:

- Adame, de ce nu răspunzi? De ce nu alergi? Ce se întâmplă? Ce sunt lucrurile astea pe care le porţi pe tine?

Prin acest dialog Adam începe să-şi revină şi spune:

- Femeia m-a înşelat (Fc 3,12).

N-a arătat smerenie şi aşa a făcut definitivă sentinţa de condamnare la moarte fiindcă n-a arătat smerenie!

A zis: „Eva!” Dar Dumnezeu parcă-i spunea: „Eva? Dar tu şi Eva nu sunteţi un om? Cum spui asta şi arunci răspunderea asupra celuilalt, zicând că Eva a căzut? Cum îmi destrami persoana umană, firea umană, Adame? Cum este Eva un alt om? N-ai spus tu că e «bărbată»? Cum te separi de tine?”

Şi cu toate acestea Dumnezeu n-a lăsat nicicând neamul omenesc. Şi ce spune Dumnezeu?

Odată o femeie s-a dus la dentist ducându-şi copilaşul adormit în leagăn. Şi a intrat înăuntru pentru un tratament. Pruncul dormea. Tratamentul a fost foarte dureros. A trebuit să i se scoată nişte dinţi. Şi i s-au scos... Iar când s-a ridicat de pe scaun, a uitat să plătească, şi a uitat şi copilul şi a plecat. Când a ajuns acasă, la amiază a pregătit să dea de mâncare pruncului, şi nu l-a mai găsit. A!, l-am uitat la dentist!

Dumnezeu însă spune: „Chiar dacă mama şi-ar uita copilul, Eu nu te voi uita” (Is 49, 15). „Nu te voi uita, omule, fiindcă Eu recunosc că eşti un dumnezeu plăsmuit de Mine.”

Şi noi nu-I dăm nici recunoştinţă, nici slavă pentru că prin această credinţă şi cunoaştere a lui Dumnezeu suntem dumnezei mici, şi în smerenia Lui să înţelegem înălţimea Dumnezeului nostru.

Da, aşa e Dumnezeul nostru! „Am întins, zice, mâinile Mele toată ziua spre un popor neascultător şi cârtitor” (Is 65, 2). Gândiţi-vă la Dumnezeu. Când ne ridicăm mâinile, obosim. Iar El spune: toată ziua, în fiecare zi îmi ridic mâinile Mele şi Mă rog. Se roagă Fiul ca Arhiereu Tatălui veşnic, îl roagă să nu pedepsească acest popor neascultător şi răzvrătit. Dumnezeu Se roagă pentru noi! Iată, smerenia Lui, iubiţii mei!

Arhim. Emilianos Simonopetritul

Fragment din cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari", Editura Deisis

Cumpara cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari"

4 IOAN DAMASCHINUL, Expunerea exactă a dreptei credinţe 15; PG 94, 864C.

5 Aluzie la faptul că în ebraică „bărbat” se spune ish, iar „femeie” ishah, literal: „bărbată” [n.tr.].

• Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
  Publicat in : Acatiste
• Persoana si numele lui Iisus Hristos
  Publicat in : Religie
• Cum este vazut Iisus Hristos in Coran
  Publicat in : Editoriale
• Iisus Hristos, contemporanul necunoscut
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: