Mai întâi de toate să fie ştiut că creştinului - şi mai ales feţei duhovniceşti, după datoria chemam sale - i se cuvine să se îngrijească din răsputeri şi întotdeauna pentru unirea cu Dumnezeu, Ziditorul, Binefăcătorul, Cel care îl iubeşte, cu Binele Cel mai înalt, de Care şi pentru Care a fost zidit, fiindcă pentru suflet, care a fost zidit de Dumnezeu, centru, adică scop ultim, trebuie sa fie nimeni altcineva decât Dumnezeu însuşi, de la Care sufletul a primit şi viaţa, şi fiinţa sa, şi pentru Care trebuie să trăiască veşnic, pentru că toate cele văzute, plăcute şi dorite de pe pământ - bogaţia, slava şi, pe scurt, toate cele frumoase, plăcute şi desfătate ale lumii acesteia - sunt proprii nu sufletului, ci numai trupului şi, fiind vremelnice, trec degrabă ca umbra.

Pe când sufletul, fiind veşnic din firea sa, se poate odihni numai în Dumnezeu Cei Veşnic, Care este Binele lui Preaînalt, mai minunat, mai dulce şi mai plăcut decât toate frumuseţile şi plăcerile lumii acesteia, şi locul cei firesc de unde îşi trage obârşia şi unde trebuie să se întoarcă. Pentru că şi trupul, trăgându-şi obârşia din pământ, în pământ se întoarce: şi sufletul, trăgându-şi obârşia de la Dumnezeu, se întoarce la Dumnezeu şi petrece în El. Pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu, ca să petreacă veşnic în El. Tocmai de aceea trebuie să căutăm cu osârdie în viaţa aceasta vremelnică unirea cu Dumnezeu, pentru a ne învrednici să fim veşnic cu El şi în El şi în viaţa cea viitoare.

Şi nimeni nu se poate uni cu El altfel decât prin dragostea foarte puternică a inimii, căci păcătoasa din Evanghelie a primit de la El marea milă a iertării păcatului şi unire tare cu El pentru că a iubit mult (Lc. 7,47). EI îi iubeşte pe cei care II iubesc, Se înfăţişează celor ce-L caută şi le dă dulceaţă neîmpuţinată celor ce doresc să se îndulcească de dragostea Lui.

Pentru ca omul să poată stârni în inima sa o asemenea iubire dumnezeiască şi să se unească cu El prin legătura cea de nerupt a dragostei, trebuie neapărat să se roage des, înălţându-şi mintea spre Dumnezeu. Când sunt aruncate deseori lemne în foc, flacăra sporeşte: şi rugăciunea făcută des şi cu adâncirea minţii în Dumnezeu stârneşte în suflet iubirea dumnezeiască, iar aceasta, înflăcărându-se, încălzeşte întreg omul lăuntric, îl luminează şi îl învaţă, îi arată toate cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii sale (v. Ps. 50, 7) şi îi face ca pe un serafim de foc, care întotdeauna stă înaintea lui Dumnezeu cu duhul său, privindu-L cu mintea sa şi culegând din aceasta dulceaţă duhovnicească.

SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI

Fragment din cartea "ÎNVĂŢĂTURI ŞI PRAVILE DE RUGĂCIUNE", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI ŞI PRAVILE DE RUGĂCIUNE"

• Intalnirea cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Sfanta iubire dupa har
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: