Daca este adevarat ceea ce spune Platon, ca „de la moarte nu ai nimic de invatat", daca este probabil ca viitorul ne rezerva tristete si bucurie, evenimente neprevazute sau problematice, singurul lucru absolut sigur care ne asteapta este moartea, realitatea ei fiind universala si indiscutabila.

Heidegger are curajul sa o puna in centrul reflectiei sale. Ea este singura care limiteaza radical libertatea umana; asadar, omul trebuie sa se inteleaga pe arierfondul ei. Or, pedagogia moderna, si aceasta este foarte simptomatic pentru mentalitatea ei, nu vorbeste nimic despre moarte, ca si cand s-ar adresa unor copii „nemuritori" si temandu-se sa se apropie de misterul mortii altfel decat cu inflorituri si minciuni.

Uitarea mortii caracterizeaza lumea, totul ordonandu-se cu mare arta si pricepere in sensul uitarii, de ca si cand omul modern n-ar suporta ideea prea brutal impusa; de ca si cand in spatele expresiei „toti oamenii sunt muritori" s-ar ascunde un gand nemarturisit, neinteles, dorinta obscura ca ar putea exista si exceptii, ca sfarsitul nu ma priveste pe mine imediat, si ca, in tot cazul, niciodata nu e momentul oportun pentru a te gandi la el.

Mortii sunt ingropati cu constiinta incarcata, aproape pe furis, rapid, discret. Mortii sunt niste sperietori, ei ii deranjeaza pe cei ce vor sa se bucure de viata. Linele cimitire, in monotonia lor aproape hidoasa, dau oribila impresie a unei morti industrializate, a uitarii in anonimatul soartei comune. Acei ce-si mai aduc aminte au amintiri referitoare la ceva care nu mai exista, poezia tristetii lor apare dintr-un trecut mort. Memoria, dimpotriva, apare din viata, ea pastreaza trecutul foarte prezent. Fiecare mort este o fiinta singulara si de neinlocuit, traind vesnic in memoria lui Dumnezeu. Biserica, in rugaciunile ei pentru cei morti, cere de la Dumnezeu harul vesnicei pomeniri; regula Sfantului Benedict prescrie sa avem amintirea mortii in fiecare zi, prezenta in ochii nostri.

In existentialism, moartea conditioneaza vestita „transcendenta", dar ea se dovedeste neputincioasa, ea nu transcende moartea: cea care este depasita de moarte este, dimpotriva, fiinta vie. Ca o astfel de dialectica degajeaza cu barbatie problema mortii este sigur, dar ea isi arata in acelasi timp si insuficienta: finitul si neantul sunt constientizate, dar nici o lumina nu este adusa aici asupra sensului mortii. O astfel de obturatie sau subtiere a reflectiei conduce cel mult la formula: cine vrea neantul il va avea. Simone de Beauvoir esueaza cand incearca sa „conjure pe morti cu cuvinte". Or, adevarata transcendenta trebuie sa afirme contrariul: nu viata este fenomen al mortii, ci moartea este doar un fenomen episodic si pasager al vietii. Numai in aceasta optica moartea primeste o semnificatie grea de sens si deosebit de luminoasa.

Profundul pesimism al lui Freud sau Heidegger se formeaza neaparat in momentul in care se reflecteaza asupra vietii din perspectiva sfarsitului ei. A recunoaste si a accepta acest sfarsit este deja o atitudine filosofica profunda si adevarata, caci „Nimeni nu vorbeste despre viata atat de bine ca moartea", noteaza Julien Green. Intr-adevar, o durata nesfarsita in conditiile vietii terestre, timpul lipsit pur si simplu de sfarsitul lui ar priva existenta de sensul ei. Simone de Beauvoir, in toti oamenii sunt muritori, se apropie de Berdiaev si exprima o justa intuitie: durata nedefinita a existentei biologice ar culmina intr-o plictiseala nesfarsita. Se poate adauga ca oroarea unui destin infernal vine exact de la o astfel de plictiseala eternizata. Pentru Parintii Bisericii, viata fara sfarsit, in conditiile terestre, nu poate fi decat un cosmar demonic si tocmai iubirea de Dumnezeu fata de creatura Sa este cea care impiedica imortalizarea acestui stadiu de viata, care n-ar fi decat moarte suspendata.

Sensul Istoriei, posibilitatea ei insasi, este legat direct de sfarsitul ei, de bilantul ei, de transcendenta ei, mai ineluctabila chiar decat moartea, spre „cu totul altceva". „Dusmanul care va fi distrus ultimul este moartea", declara energic Sfantul Apostol Pavel. Ultimul rau se dovedeste a fi si ultima solutie a conditiei umane. Moartea, „imparatul infricosarilor", cum o numeste Iov, suscita cea mai legitima angoasa, impiedica profanarea obisnuita prin uitare si situeaza la acel nivel de profunzime care impresioneaza in toate cazurile prin maretia tainei ei. Sfantul Augustin, la inceputul vietii, plange plecarea prietenilor sai si marturiseste: „Devenit o mare intrebare pentru mine insumi, imi cercetam sufletul."

Valoarea fiintei umane se masoara prin atitudinea ei fata de moarte. Platon invata filosofia ca arta de a muri bine. Dar filosofia nu cunostea biruinta asupra mortii, ea poate doar sa o postuleze, nu poate insa sa invete cum trebuie sa mori in inviere. Ea doar afirma, si in aceasta consta toata maretia ei, ca timpul nu poate sa contina eternitatea, ca fara sfarsitul lui ar fi mai absurd decat moartea, ca aceasta lume care ucide pe Socrate cel drept nu este adevarata lume. Ba, mai mult, crimele ei marturisesc despre existenta unei alte lumi, unde dreptatea imparateste si unde Socrate traieste vesnic tanar si frumos. Pentru Justin, destinul lui Socrate prefigureaza destinul lui Hristos, Care moare si inviaza si in Care Socrate renaste pentru vecie.

Moartea nu este un moment, ea coexista si insoteste omul pe tot parcursul vietii. Ea este prezenta in toate lucrurile ca limita lor evidenta. Timpul si spatiul, momente care se sterg si distante care separa, sunt tot atatea rupturi, morti partiale. Orice despartire, schimbare, faptul ca nimic nu poate niciodata sa se reproduca identic descopera suflul mortii in chiar inima vietii si ne arunca in neliniste. Orice plecare a unei fiinte dragi, sfarsitul oricarei pasiuni, urmele timpului pe fata, ultima privire aruncata asupra unui oras, sau asupra unui peisaj pe care nu-l vei mai vedea niciodata sau, pur si simplu, o floare palita suscita o profunda melancolie, o experienta imediata a mortii anticipate.

Natura nu cunoaste nemurire personala, ea nu cunoaste decat supravietuirea in specie. Ateii nu pot visa decat la o supravietuire in operele lor sau in amintirea generatiilor viitoare; este o melancolica nemurire de dictionar, cel mult.

Virulenta mortii nu poate fi neutralizata decat prin propria sa negatie. De aceea, in centrul pamantului se inalta Crucea, si Viata accepta in mod liber sa treaca prin moarte, pentru a o face sa se ftrame si pentru a o anula: „cu moartea pe moarte calcand", canta Biserica in noaptea Pastilor. Origen raporteaza o traditie conform careia trupul lui Adam ar fi fost ingropat acolo unde Hristos a fost rastignit. Un altul spune ca lemnul Crucii este din arborele edenic. Crucea lui Hristos a devenit astfel Pomul vietii. Biblia ignora nemurirea naturala si releveaza invierea venita de dincolo: din moartea si invierea lui Dumnezeu-Omul. Astfel, doar crestinismul accepta tragicul mortii, il priveste in fata, caci Dumnezeu trece El insusi pe acest drum si-L urmeaza toti.

Daca filosofia aduce cunoasterea mortii, asceza crestina ofera arta de a o depasi si de a anticipa astfel invierea. Intr-adevar, moartea este in intregime in timp. Ea este datata pentru cei din jurul unui muribund, dar pentru cel care tocmai a murit, moartea sa nu are data, fiindca el se afla deja intr-o alta dimensiune. Asa cum sfarsitul lumii nu are un „maine" terestru, moartea nu este pentru nimeni o zi calendaristica si pentru aceasta moartea fiecaruia, ca si sfarsitul lumii este astazi; la fel si in imparatie, nu maine, ci chiar azi se intra, in ziua ospatului euharistic.

Pentru spirit, devenit nemuritor, inexistenta mortii este o evidenta, fiindca ea se afla dincoace, iar el dincolo. Element al timpului, moartea se afla in urma noastra; inainte se afla ceea ce este deja trait in botez: „mica inviere", iar in euharistie: viata vesnica. Cel care urmeaza pe Hristos „nu va veni la judecata, ci s-a mutat deja de la moarte la viata", „cel ce mananca trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica".

Ultima realitate din noi insine traieste in pragul acestei treceri-paste, credinta descopera acest fapt si „vede ceea ce nu se vede", dupa expresia Sfantului Apostol Pavel.
„Cel care vine la Mine, fara a uri. chiar propria-i viata, nu poate fi ucenicul Meu." A uri, aici, inseamna a se opune obstacolelor, atasamentul lui excesiv fata de viata, aici, jos sau fricii de moarte, care intemniteaza sufletul. Pentru omul atent, moartea fara spaima manifesta propria-i maretie si noblete. Ea purifica si dezbraca fiinta omului de ceea ce nu este esential, ne invita sa-i pastram „o buna amintire", redreseaza scara valorilor, o apreciaza de o maniera dezinteresata, dincolo de timp si fata in fata cu eternitatea. Fata unui mort, pentru cateva momente, exprima o frumusete spirituala plina de pace si maiestuoasa: „acest suras nepatruns al mortilor, care se acorda atat de bine cu minunata lor tacere". Prezenta mortii are ceva maret, ea innobileaza sentimentele, pentru un moment il face pe fiecare mai adevarat si mai important. Moartea celuilalt este o incercare, si cel care trece prin aceasta proba primeste demnitatea de a supravietui si de a se pregati pentru taina propriului sau bilant.

In mod normal, moartea ar trebui sa fie vremea secerisului unei vieti „incarcate de zile", coapta pentru vesnicie. Dupa frumoasa expresie a vechilor martirologii, ea este „dies natalis", ziua nasterii, si numai Dumnezeu „stie ziua si ceasul". Cuvantul lui Pascal: „se moare singur", sau al lui Kierkegaard: „pentru mine a muri nu este o generalitate", inseamna ca fiecare isi asuma in intregime moartea. Omul este preotul mortii lui, el este ceea ce face din propria-i moarte. Sfantul Maslu ne introduce admirabil in acest ultim sacerdotiu si ofera „un untdelemn de bucurie" si inaltarea inimii deasupra trupului in agonie.

Diadoh noteaza ca bolile grave tin locul martiriului. Ba, mai mult, fiecaruia i s-a dat harul, harisma martiriului, cand, in fata calaului pe care-l inlocuieste moartea, omul poate sa spuna „sora noastra moartea" si sa recite Crezul, aceasta evidenta de a fi trecut deja de la moarte la viata. Marii Parinti duhovnicesti se culcau adesea in propriile cosciuge ca intr-un pat de nunta si manifestau o familiaritate frateasca, o intimitate cu moartea, care nu este decat o trecere si un punct de plecare definitiv. Erasm observa aceasta intimitate la sfinti si socoteste ca ea constituie o a doua natura, care o inlocuieste pe cea veche.

Sfantul Serafim de la Sarov ne invata „bucuria de a muri"; „pentru noi, a muri este o bucurie", spunea el ucenicilor sai. De aceea, adresa oricarui om pe care-l intalnea aceasta salutare pascala: „bucuria mea, Hristos a inviat". Moartea este inexistenta si viata imparateste.

In Epistola catre Corinteni, Sfantul Apostol Pavel se ridica la o viziune uimitoare: „toate sunt ale voastre, fie viata, fie moartea", ambele sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt harisme.

Paul Evdokimov

.

• Cum sa mostenim viata vesnica
  Publicat in : Editoriale
• Aceasta este viata vesnica
  Publicat in : Editoriale
• Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
  Publicat in : Editoriale