Omul care stătea la porţile Ierihonului ştia că este orb. Şi noi suntem orbi, dar nu ştim. Acela ştia că este orb, căci toţi cei din jurul lui puteau da mărturie că ei văd, iar el nu. Aceia puteau descrie ce văd, iar el putea înţelege de ce a fost lipsit. Şi noi suntem nişte orbi, dacă ne comparăm cu sfinţii, nişte oameni ca şi noi, dar care şi-au luminat sufletul, au înţeles adevărul cu mintea şi cu inima lor. Doar atunci vedem limpede cât de multe nu vedem de fapt...
Prima noastră problemă constă în faptul că, printre noi, sunt atât de rari oamenii cu vedere duhovnicească şi că, ce e şi mai îngrozitor, credem că starea majorităţii este una firească. Iar dacă se găseşte un om rar care vede, aude, simte, înţelege şi trăieşte neobişnuitul, ne grăbim să-l plasăm în afara normei.
Acesta nu constituie pentru noi un reper şi un criteriu de judecată al orbirii, împietririi şi morţii noastre duhovniceşti. In locurile şi în vremurile în care s-au arătat sfinţii, cu aceştia s-a procedat precum au procedat oamenii cu Hristos. Erau ascultaţi cu neîncredere, cuvintele lor erau primite cu batjocură, nimeni nu a luat aminte la sfaturile lor şi nu le-a urmat exemplul. Uneori se uluiau de darurile duhovniceşti pe care le primeau, dar considerau că este un fenomen atât de neobişnuit şi de nefiresc, încât nici nu are sens să tindă şi ei spre acesta. Şi noi suntem astăzi orbi, căci nu vedem şi nici nu simţim duhovniceşte. Trebuie să ne punem problema: Ce nu vedem? Şi faţă de ce suntem orbi?
Poate că atunci ne va veni ideea să luăm aminte şi să încercăm să dezlegăm misterul.
Suntem orbi în faţa faptului că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Dumnezeu este prezent în biserică şi în afara ei, pretutindeni. Or, noi trăim de parcă Domnul n-ar exista. Hristos este alături de noi, prin El respirăm, ne mişcăm şi existăm, dar nu ne dăm seama de aceasta. De aceea, ne atribuim nouă înşine viaţa, puterea, mintea, trăirile, darurile şi reuşitele.
Aşadar, trecem pe lângă Cel Care este sursa darurilor enunţate şi suntem orbi din punctul acesta de vedere. Domnul este în mijlocul nostru, dar noi ne lăsăm cuprinşi de gânduri deşarte, lipsite de sens, susţinând conversaţii stricăcioase. Or, Hristos stă tăcut, precum stă un sărac în faţa uşii, căutând să vadă dacă cineva îl va vedea, îi va acorda atenţie şi îi va simţi privirea. Domnul vrea să vadă dacă prezenţa Sa va schimba ceva în inimile, gândurile şi cuvintele oamenilor.
Din păcate, nu vedem nici aceasta. Suntem atât de mulţi noi, cei orbi duhovniceşte, încât nici nu ni se pare straniu. Dacă tot suntem orbi, înseamnă că aceasta e o normă! E terifiant! Dacă privim în jurul nostru, constatăm că suntem la fel de orbi ca şi ceilalţi. Fiecare om poartă în sine chipul lui Dumnezeu, este icoana Lui şi are potenţa asemănării. Or, noi nu vedem nimic din acestea în om. Cu toate că chipul lui Dumnezeu din om a fost alterat, oare ne atârnăm faţă de o icoană sluţită de răutatea omenească la fel cum ne atârnăm fată de om?
Dacă găsim o icoană călcată în picioare şi întinată, cu câtă evlavie şi durere în inimă o ridicăm, o strângem la piept, o luăm cu noi, o curăţim şi o punem la locul cel sfânt, ca pe o muceniţă. Şi vom ţine cont că a fost sluţită, având „răni", dar vom avea evlavie faţă de ea, căci vedem în ea preînchipuirea celor întâmplate cu Dumnezeul devenit Om. Cum oamenii L-au bătut, L-au batjocorit, L-au scuipat şi au râs de El.
Pe toate acestea le putem vedea într-o icoană pictată în culori şi afectată, dar, când în faţa noastră este chipul cel nefăcut de mâna omenească - omul, vedem în el nu ştiu ce, numai nu chipul lui Dumnezeu. Ne atârnăm fată de el în mod diferit decât faţă de icoana de mai sus... Oare ni se sfâşie inima de sluţenia omului? Ne afectează faptul că este rău, invidios ş.a.m.d.? Nicidecum! Nu ne doare de ceea ce ne dezgustă! Şi celălalt simte aceeaşi repulsie când ne priveşte, fiindcă noi suntem la fel ca şi cei
pe care îi osândim... Aşadar, un orb bate în orbirea sa pe un alt orb, dar nimeni dintre ei nu recunoaşte că este orb, şi aceasta e nenorocirea!
Şi mai e un aspect, totul este în mâinile lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt neînţelese. Ele pot fi înfricoşătoare, aducătoare de lumină şi orbitoare. Dar pot fi atât de fine şi de neobservat, încât e nevoie de toată atenţia noastră pentru a identifica lucrarea lui Dumnezeu. Intreaga noastră viaţă, viaţa fiecărui om în parte şi a fiecăruia dintre noi este în mâinile Domnului.
Tot ce se întâmplă în ea, fără excepţii, are un sens. Numai dacă noi putem să-l vedem şi să ne punem problema: „încotro mă duce Domnul? Care este rostul?" Dar nu să strigăm: „Nu-mi place! Mă doare! Mă deranjează! Nu-mi doresc asta! îndepărtează-te, Doamne, cu fericirile Tale, care vorbesc despre foame, plâns, prigoană şi singurătate... Nu-mi doresc aşa ceva!"
Dar alegem să rămânem orbi, atât în ceea ce priveşte viaţa noastră, cât şi în privinţa vieţii complexe şi încărcate a oamenilor legaţi de noi. Suntem orbi în înţelegerea căilor lui Dumnezeu în istorie, în raport cu anumite persoane sau grupuri întregi de oameni: credincioşi şi necredincioşi, ai noştri şi străini. Şi suntem la fel de orbi faţă de ai noştri, ca şi faţă de cei străini. Dacă ne gândim mai bine, oare nu înţelegem aceasta?
Or, stăm în praful din faţa porţilor Ierihonului şi ne închipuim că suntem văzători. Trece Hristos pe lângă noi, dar nu ne înălţăm glasul şi nu îi cerem ajutorul. Nu e nevoie să ni se spună „Taci, nu-L deranja pe învăţătorul", căci gândim în îngâmfarea noastră: „De ce aş avea nevoie de El? Le ştiu şi singur pe toate... Ce-mi mai poate da? Sunt văzător şi viu...".
Dar este un neadevăr! Omule, eşti orb şi mort duhovniceşte! Şi numai de la Domnul poţi primi vederea, numai prin El poţi primi viaţă. Cu părere de rău, nu vrem să vedem aceasta şi nu-I cerem nimic, iar Hristos trece pe alături. Mai mult de atât, se opreşte lângă noi, bate la uşa minţii, a inimii şi a vieţii prin toate întâmplările, prin toţi oamenii, prin toate trăirile, fără excepţie, în viaţa fiecăruia din jurul nostru, a lumii întregi şi a universului. Insă, nu auzim nici bătaia aceasta, nu mai zic de glasul Domnului, şi nu-I deschidem.
Să lecturăm iarăşi pericopa evenghelică. Hristos îl întreabă: „Ce vrei de la Mine?" Noi I-am fi răspuns: „Nu am nevoie de nimic, Doamne. Le am pe toate..." Sau, dimpotrivă, I-am cere orice: bogăţie, slavă, prietenie şi o mulţime de alte lucruri. Numai nu pe Domnul şi împărăţia Lui. De aceea nici nu-L auzim sau îl auzim atât de rar: „Vezi! Insă ai dobândit vederea, întrucât ai crezut. Eşti în pragul vederii, aşadar primeşte darul acesta în mâinile tale!" Dar iarăşi nu auzim cuvintele acestea, fiindcă avem o credinţă teoretică şi neputincioasă. De aceea, nici nu ne mai trebuie nimic, fiindcă ne considerăm „văzători". Este o realitate dureroasă!
Să reflectăm asupra acestora cu migală, câtă vreme mai avem posibilitatea să ni se deschidă ochii şi să vedem cât de bogată în slavă este viaţa, cât de aproape este Domnul, cum străluceşte cu slava veşniciei Sale, cât de infinit de smerit este, cât de blând şi de aproape este de noi, cum străluceşte lumina dumnezeiască pe fiecare chip ca pe o icoană, cum izvorăşte viata prin fiecare eveniment, în fiecare om, îndemnându-ne: „Deschide uşa! Deschide ochii, deschide-ti inima şi deschide-te! Lasă voinţa ta să fie flexibilă şi liberă! Lasă-ţi trupul să ajungă ca un pământ bogat în faţa semănăturii Domnului, şi atunci va rodi viată!"
Viaţa se naşte în om şi se lărgeşte în jurul său precum lumina, căldura, bucuria şi veşnicia. Ne-a fost oferit totul, dar cât de puţine din cele oferite ni le asumăm. Domnul să ne dăruiască bărbăţia de a fi drepţi: „Dăruieşte-ne, Doamne, şi bucuria de a vedea!" Amin.
Anul 1970
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "Predici la Triod şi Penticostar", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Predici la Triod şi Penticostar"
-
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Duminica a 31-a dupa Rusalii -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Duminica Orbului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.