Sfantul Stefan cel Mare - Invatatorul si judecatorul

Sfantul Stefan cel Mare - Invatatorul si judecatorul Mareste imaginea.

Sfantul Stefan cel Mare - Invatatorul si judecatorul

In 1465, dupa luarea Chiliei, Stefan cel Mare a asezat doi parcalabi, pe Isaia si pe Buhtea, si "i-a invatat sa pazeasca cetatea de limbile necredincioase". Este pentru prima oara cand letopisetul il prezinta pe domnul Moldovei ca invatator al supusilor sai. Episodul avea sa se repete, ca parte integranta a unui ritual al victoriei.

La ospatul de dupa biruinta de la Ramnic, din 1481, Stefan a facut daruri ostenilor sai si "i-a invatat sa laude si sa binecuvanteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru ca de la Dumnezeu au fost cele intamplate".

Tot la un ospat, cel care a urmat victoriei din Codrii Cozminului, in 1497, domnul s-a adresat din nou ostenilor si "i-a invatat sa laude si sa binecuvanteze pe Dumnezeu cel Preainalt pentru cele ce le-au fost daruite, pentru ca toate biruintele sunt de la Dumnezeu".

Nu avem atestari ale altor discursuri ale lui Stefan cel Mare tinute in fata supusilor sai. De fiecare data, el s-a adresat exclusiv acelora care il insotisera pe campul de lupta. In nici unul dintre izvoarele azi cunoscute nu exista vreo mentiune despre invataturi si indemnuri date inaintea unor lupte, potrivit obiceiului suveranilor medievali, mostenit din Antichitate.

Stefan cel Mare le-a vorbit ostenilor sai numai dupa lupta, mai precis dupa o victorie. Dar intotdeauna, se pare. Biruinta asupra lui Radu cel Frumos, din 1473, si cea supra turcilor, din 1475, au fost si ele sarbatorite prin ospete, dar, pentru aceste ocazii, mentionarea directa a unor cuvinte ale domnului lipseste.

Discursurile lui Stefan sunt moralizatoare. Mesajul cel mai important este indemnul spre smerenie. Pare ca domnul ar fi dorit sa preintampine pericolul ca ostenii sai victoriosi sa uite adevarul din Pildele lui Solomon si din Cartile Macabeilor. In 1481, aceasta lectie de smerenie este data de domn cu toate ca la ospat participau si mitropolitul cu episcopii, mai potriviti, poate, sa adreseze asemenea cuvinte de invatatura. Ospatul de dupa caderea Chiliei este singurul prilej cu care Stefan a dat altfel de invataturi, exclusiv de ordin militar, si numai dregatorilor pe care ii lasa in cetate.

Calitatea monarhului de invatator al supusilor sai are o origine veterotestamentara. Nu numai preotii dadeau invataturi. Carmuitorii de neamuri, ca alesi ai lui Dumnezeu, se impartaseau din invatatura Domnului si erau datori a o transmite, la randul lor, supusilor. Adeseori, in cartile Vechiului Testament, sunt evocati monarhi care-i invata pe ceilalti poruncile si legile ori frica de Dumnezeu, care-i indeamna spre smerenie si ascultare. Prototipul suveranului intelept ramane, insa, regele Solomon.

Caracterizarea lui Stefan cel Mare din Letopisetul Tarii Moldovei pana la Aron Voda - "de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori, la ospete omoraea fara judetu" - lasa sa se inteleaga ca domnul Moldovei nu-si implinea una dintre indatoririle sale de monarh: aceea de a judeca fara partinire si cu dreptate. Numai ca acestui portret, schitat in secolul al XVII-lea, i se opune acela realizat in timpul vietii domnului, de medicul Matteo Muriano: ..este un om foarte intelept, vrednic de multa lauda, iubit mult de supusii sai, pentru ca este indurator si drept, vesnic treaz si darnic". Caracterizarea aceasta, venita din partea unui strain si cuprinsa intr-un raport trimis la Venetia, este mult mai plauzibila, pentru ca autorul ei nu poate fi banuit de ganduri ascunse, de influente din partea vreunui predecesor sau de incercarea de a-l lingusi pe domn.

Matteo Muriano a surprins la Stefan cel Mare cateva calitati - intelepciunea, spiritul de dreptate, atitudinea induratoare si darnicia - pentru care domnul era iubit de supusi. Aceste calitati fac parte din portretul clasic al suveranului judecator. Modelul este, si de aceasta data, biblic. Poporul lui Israel ceruse: "pune peste noi un rege, ca sa ne judece acela, ca si la celelalt" popoare" (I Regi, 7, 8). Regina din Saba ii spusese lui Solomon: "Din dragostea pe care Dumnezeul tau o are catre Israel, ca sa-i intareasca in veci, te-a fac rege peste el, ca sa faci judecata si dreptate" (II Paralipomena, 9, 8). Prin intelepciune "imparatesc imparatii si principii randuiesc dreptatea" (Pilde, 8, 15) "Uraciune sunt regii care faptuiesc faradelegea, fiindca numai intru dreptate se intareste tronul" (Pilde, 16, 12). Solomon sfatuieste in Pildele sale: "Mila si adevarul sa nu te paraseasca; leaga-le imprejurul gatului tau, scrie-le pe tabla inimii tale" (Pilde, 3, 3), iar Isus, fiul lui Sirah, indeamna: "Darnicia ta sa atinga pe toti cei in viata si chiar mortilor fa-le parte de darnicia ta (Intelepciunea lui Isus Sirah, 7, 35).

Domnul era intruchiparea legii, iar legea - un atribut al puterii. S-a remarcat, de altfel, ca "dreptatea este aceea care ii confera regelui ratiunea de a fi, sau mai degraba una dintre ratiunile sale de a fi". Desi ar fi putut lua decizii dupa bunul sau plac, Stefan cel Mare nu pare sa fi judecat "cu strambatate", altminteri nu s-ar explica de ce, dupa moartea lui, n-au aparut plangeri si nu s-a cerut rejudecarea anumitor pricini, asa cum de multe ori s-a intamplat in cazul altor domni. Dimpotriva, in amintirea posteritatii, Stefan a ramas ca un suveran care a impartit dreptatea cu intelepciune si masura. Felul in care aceasta imagine s-a pastrat multa vreme dupa moartea domnului este ilustrat de unul dintre "cuvintele" lui Ion Neculce, anume cel despre Movila lui Purcel, "legenda" care si-a castigat o oarecare notorietate mai cu seama prin "balada" lui Vasile Alecsandri. Ceea ce a fost socotit drept o istorioara fara temei istoric, o legenda populara, s-a vadit a fi, de fapt, o traditie perpetuata in familia Purcel, mici boieri din Tara de Jos a Moldovei. Indiferent care va fi fost in realitate pricina judecata de Stefan cel Mare si indiferent de modul in care o va fi solutionat, neamul Purcel a pastrat amintirea momentului in care acest domn le facuse lor dreptate.

Cauzele prezentate in fata instantei domnesti izvorau mai cu seama din dreptul de stapanire asupra pamantului. Unele documente contin formulari sau reflecta cazuri mai putin obisnuite, care merita un strop de atentie in plus.

De pilda, la 1462, Latco, nepotul lui Petru Ponici, a venit in fata scaunului de judecata "si ni s-a jeluit si a marturisit cu megiesii sai" ca privilegiile pe care inaintasii lui le avusesera de la Alexandru cel Bun "au fost in mainile panului Corui si el le-a stricat si le-a pierdut". In fata acestei situatii, domnul a "socotit cu panii" lui si, dupa chibzuinta, i-a intarit lui Latco stapanirile sale.

In 1474, Ivan, fiul lui Vasco de la Horodnic, impreuna cu fratii sai, au parat-o pe Marusca, fiica lui Ion Cupcici, si pe nepotul ei, Mihno, "zicand asa: ca ei sunt nepotii lui Cupcici dupa mama lor". Si, spune domnul, "pentru aceea, noi am cercetat si am judecat cu boierii nostri si i-am dat lui Ivanco si fratilor lui cum este drept si lege, dupa obicei, ca sa vie Ivan insusi cu 24 de juratori, care sa jure cu ei ca Ivan si cu fratii sai sunt nepotii lui Cupcici dupa mama lor, de asemenea ca sunt nepoti si ai Maruscai si ai lui Mihno". Dar Ivan si fratii lui "s-au lepadat de juramantul lor si nu au voit sa jure si cu juratorii lor". In schimb, Marusca, "ridicandu-se in acea zi hotarata, a si jurat inaintea noastra si inaintea tuturor boierilor nostri, si mari si mici, zicand asa: ca Ivan si cu fratii sai nu sunt nepotii lui Cupcici, si nici ai ei insasi, ai Maruscai, si nici ai lui Mihno". In urma acestui proces, care a necesitat si o cercetare de ordin genealogic, Maruscai si lui Mihno li s-au intarit toate satele lui Cupcici.

In amandoua cazurile evocate, Stefan cel Mare a avut alaturi, la impartirea dreptatii, pe boierii din sfat, pe care i-a cercetat si de a caror parere a tinut seama, domnul vadindu-se atent la una dintre Pildele lui Solomon: "Punerile la cale nu se infaptuiesc unde lipseste chibzuirea, dar ele isi iau fiinta cu multi sfatuitori" (Pilde, 15, 22).

O pricina interesanta a fost judecata de Stefan cel Mare in 1473. Petrea stolnicul, fiul lui Andrica, a parat-o pe Ilca, fiica lui Petru Ponici pentru moartea parintelui sau. Cum "Ilca nu s-a lepadat de acea moarte a lui Andrica, pe care l-a ucis Petru Ponici", ea a trebuit sa-i plateasca moartea dandu-i lui Petrea stolnicul un sat. "Si au ramas in pace vesnica", spune actul domnesc.

Daca cei aflati in cautarea dreptatii isi sustineau cauza prin acte false, Stefan poruncea - dupa un obicei urmat cu statornicie - ca acestea sa fie stricate. In cazul in care urice mai vechi erau pierdute sau distruse, domnul dadea un privilegiu de marturie.

In situatii exceptionale, suveranul isi exercita si dreptul de viata si de moarte asupra supusilor sai, decizand daca unul sau altul mai poate sa traiasca. "Pentru ca in lupta de la Baia marele vornic nu a implinit porunca primita, a trebuit sa-si puie si capul pentru aceasta, el si multi altii". Dintr-un motiv necunoscut, la 16 ianuarie 1471, la Vaslui, "au fost taiati Isaia vornic cu Negrila ceasnic si Alexa stolnic". La 1504, cu doua zile inainte de moarte, afland de disputele pentru succesiune care se iscasera, Stefan a cerut sa fie dus in camp, unde se purtau discutiile, si a poruncit ca fruntasii taberelor aflate in competitie sa fie executati. Abia apoi le-a vorbit celor ramasi. Nu sunt, acestea, gesturi necontrolate sau dovezi de cruzime: un suveran nu trebuia sa actioneze in virtutea sentimentelor, ci a datoriei sale. Este drept ca iertarea era una dintre virtutile crestine, dar faptele grave necesitau pedepse pe masura; in aceste cazuri, iertarea ramanea doar o "virtute privata" a suveranului. Viclenia era intotdeauna si peste tot pedepsita cu moartea. Uciderea unor capetenii in cazuri de neascultare avea, de obicei, un impact psihologic mare si ducea la destramarea grupului de presiune constituit. Finalitatea era stabilirea unui echilibru al relatiilor de putere. Cand vicleanul reusea sa fuga peste granita, pedeapsa domneasca se concretiza in confiscarea unor stapaniri.

In actele emise de cancelaria Moldovei in primii ani ai domniei lui Stefan cel Mare se regaseste, cu o anume frecventa, asa-numita pedeapsa materiala. "Cine ar voi sa clinteasca aceasta intarire si danie, acela este potrivnic noua si calcator al cartii noastre si va vedea marea noastra pedeapsa si urgie", spun documentele. Intr-un singur caz din cele cunoscute, pedeapsa materiala este insotita si de pedeapsa spirituala. Un act de danie catre Manastirea Bistrita, din 7 aprilie 1458, contine urmatoarea formula: "Iar cine ar voi sa clinteasca aceasta danie si zapis al nostru sau sa le ia vama sau orice, cine ar voi sa clinteasca sau sa incalce cu orice, acela sa fie blestemat de Domnul Dumnezeu Atottiitorul, si de Preacurata Lui Maica, si de cei 318 parinti purtatori de Dumnezeu de la Nicheia, si de toti sfintii si sa fie asemenea lui Iuda, blestematului Arie, si celor care au strigat asupra Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru, Iisus Hristos: sangele Lui asupra lor si asupra copiilor lor. Si, pe langa aceasta, acela va fi sub pedeapsa noastra si urgia domniei mele" .

Treptat, pedeapsa materiala dispare din documente si-i face loc celei spirituale. Dania catre Manastirea Probota, din 9 iulie 1466, este insotita doar de blestem: "cine le-o va clinti si le-o va strica, aceluia sa-i chinuiasca Dumnezeu trupul aici, iar in veacurile viitoare, sufletul si la cumplita judecata sa-i fie paras Sfantul Nicolae si sa fie asemenea tradatorului Iuda si blestematului Arie si celor care au strigat: sangele Lui asupra lor si asupra copiilor lor, care este si va fi in veacurile cele fara de sfarsit, amin". Apoi, vreme de doua decenii, blestemul nu mai este cunoscut actelor cu destinatie interna, pentru ca, incepand din 1487 si pana la sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare, in actele de danie sanctiunea sa se reduca la pedeapsa spirituala, dezvoltata din ce in ce mai mult.

In aceste noi formule de blestem, aveau sa fie invocati nu numai Iisus Hristos, Maica Domnului si cei 318 parinti de la Niceea, ci si cei patru Evanghelisti, cei 12 Apostoli, in frunte cu Sfintii Petru si Pavel, cei 24 de "prooroci dumnezeiesti" si "toti sfintii care din veac au placut lui Dumnezeu". Faptul ca, in toate actele privitoare la danii domnesti catre manastiri, pedeapsa spirituala este invocata cu regularitate din 1487 adica din acelasi an in care incepe si marea opera de constructie a bisericilor lui Stefan cel Mare, nu este, desigur, intamplator. Nici vorba nu poate fi, in acesti ani de apogeu ai domniei lui Stefan cel Mare, de folosirea blestemelor din documente in scop de legitimare sau ca "justificari ale dominatiei".

Un caz de manifestare a atitudinii induratoare a domnului - evocata de Matteo Muriano in portretul sau - pare sa se fi petrecut in 1470. Un document unic pentru domnia lui Stefan cel Mare s-a emis in ziua de 8 februarie a acelui an, in legatura cu eliberarea unui rob tatar fugit din Moldova in Polonia. "Dam si am dat aceasta carte a noastra - spune actul invocat - tatarului si robului nostru, care a fugit de la noi si din tara noastra in Tara Leseasca, anume Oana tatarul, si copiilor lui, pentru aceea ca el sa vina de la sine inapoi, si cu copiii lui, la noi si in tara noastra, iar de robie sa fie iertat, el insusi si copiii lui, in vecii vecilor, si sa nu-l aducem din nou in robie, si nici pe copiii lui, ci sa se aseze in tara noastra, el si cu copiii lui, slobod si in bunavoie si fara nici o nevoie, asa cum stau si traiesc in tara noastra toti romanii dupa legea lor romaneasca, si sa fie si sa traiasca dupa aceasta lege si dupa acest obicei, in tara domniei mele, tot asa si el insusi, apoi, si cu copiii lui si sa nu dea si sa nu plateasca niciodata nimic dupa dreptul robilor si al tatarilor, nici coloade, nici dare, sa nu plateasca nici unui boier al sau, la care va trai atunci".

Nu cunoastem pricina pentru care tatarul Oana - probabil un rob domnesc - va fi fugit din Moldova, dar importanta acordata de Stefan cel Mare fugarului este de-a dreptul ciudata. Indiferent de motivele pribegirii si de statutul lui Oana, este de remarcat cazul in sine: iertarea domnului a mers pana la eliberarea unui rob, iar pentru ca decizia lui sa nu poata fi contestata, in document apare si pedeapsa materiala: "Iar cine va voi sa-l traga inapoi in robie, pe el sau pe copiii lui, peste aceasta carte a noastra, acela va vedea asupra sa marea pedeapsa si urgie a domniei mele".

In cazul logofatului Mihail, motivele fugii acestuia in Polonia, la venirea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei, trebuie sa fi fost mult mai crrave si mai insemnate decat cele pe care le va fi avut robul tatar Oana. Cu toate acestea, urmarind, fara indoiala, un anume interes politic, azi nemaistiut, domnul Moldovei a fagaduit iertare pribeagului. "Te-am iertat si am alungat toata mania si dusmania din toata inima noastra. Si nu vom pomeni niciodata, in veci, cat vom trai, de vorbele si faptele trecute, ci te vom milui si te vom tine in mare cinste si dragoste, deopotriva cu boierii nostri credinciosi si cinstiti. Si satele, ocinile tale, pe toate ti le-am intors. Vino, deci, la noi, indata ce ne vei face acea slujba cu care te-am insarcinat. Toate acestea mai sus-scrise iti fagaduim sa le tinem si sa le indeplinim dupa aceasta carte a noastra, pe cinstea si pe credinta noastra crestineasca, fara inselaciune si fara nici un viclesug", promitea Stefan cel Mare intr-o scrisoare datand din primul sau an de domnie. Totusi, Mihail a preferat sa ramana dincolo de hotarele Moldovei.

In afara situatiilor prezentate, trebuie sa mai fi existat si altele de acest gen, pentru ca milostenia suveranului medieval facea parte din actul de justitie, din actul de guvernare in fond. Monarhul era nu numai judecator, ci si "suveranul iertarilor, impartitorul vietii, ocrotitorul", intocmai ca si imparatul ceresc.

Ca Stefan cel Mare isi implinea menirea de monarh judecator se intrevede si din faptul ca, in domnia lui, se copiaza Sintagma lui Matei Vlastares, text normativ de sorginte bizantina. La 1472, Ghervasie, la 1475, Iacov, si, la 1495, Damian - acesta din urma lucrand chiar "din porunca" domnului - au copiat Sintagma dupa o traducere sud-slava, reproducand atat randuielile privitoare la clerici, cat si pe cele referitoare la mireni. Este drept ca prima copie s-a facut pentru Manastirea Neamt, a doua - pentru Manastirea Putna, iar cea de-a treia - pentru biserica Sfantul Nicolae din Iasi, insa, precum s-a remarcat, cate un exemplar trebuie sa fi avut si cei implicati direct in impartirea dreptatii: mitropolitul, domnul si poate unii dintre boieri. Mai mult decat atat, se poate presupune ca nu numai Neamtul si Putna au avut in bibliotecile lor aceasta pravila, ci si alte manastiri, daca nu toate, macar cele mai mari.

Si, daca o copie a apartinut bisericii Sfantul Nicolae Domnesc - nu pentru uzul preotului de acolo, desigur, ci pentru folosinta curtii, cand domnul poposea la Iasi pentru judecarea unor pricini -, atunci probabil ca un exemplar al Sintagmei trebuie sa se fi aflat la toate bisericile de curte. Din toate acestea ni s-au pastrat doar trei manuscrise si se poate banui existenta altuia, datand din 1464, astazi pierdut. Cu toate acestea, pravila bizantina a fost una dintre primele carti copiate in Moldova lui Stefan cel Mare si probabil - in afara celor de cult - cartea cu cea mai mare raspandire.

Stefan S. Gorovei

Maria Magdalena Szekely

 

 

Pe aceeaşi temă

11 Mai 2012

Vizualizari: 11794

Voteaza:

Sfantul Stefan cel Mare - Invatatorul si judecatorul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE