Pilda despre Fiul risipitor care se intoarce la casa parinteasca dupa rataciri indelungate intr-o tara straina, a pacatului, unde a ajuns sa jinduiasca dupa mancarea pe care o mancau porcii, si este primit cu dragoste parinteasca si iertat de tatal sau, este precedata in Sfanta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de alte doua pilde asemanatoare ca inteles: - pilda cu oaia cea pierduta pe care pastorul o cauta neglijand pe celelalte 99 care nu s-au ratacit, cu drahma cea pierduta pe care femeia o cauta cu insistenta si afland-o, se bucura impreuna cu prietenele ei. Toate aceste pilde doresc sa arate „cat de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru firea omeneasca cea cazuta in pacat si, prin aceasta, sub influenta si sub puterea diavolului.”¹ Intoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie in casa parinteasca caci”bucurie este inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste”(Luca XV, 10).

Aceasta pilda, una dintre cele mai frumoase si mai pline de sens si de inteles, este menita sa ne arate chipul adevaratei pocainte; ce este, in ce consta si cum trebuie facuta spre a fi intr-adevar mantuitoare, pentru a fi „bucuria ingerilor si a oamenilor”, mai intai a Tatalui Ceresc – pe care-l simbolizeaza tatal din aceasta pilda.

Este bine venit ca, mai intai, sa aratam ca termenul de pocainta, ca de altfel multe alte cuvinte din limba noastra, cu vremea, au suferit o schimbare, o modificare de sens si de inteles, ba unele au dobandit un inteles peiorativ. Comparand intelesul lor originar cu cel nou, te miri cat de mare este schimbarea care s-a produs in sensul acesta al cuvintelor. Sa dam doar un singur exemplu: cuvantul prost – care la origine, in limba slavona, precum se stie, insemna om simplu, din popor, a ajuns sa insemne om lipsit de inteligenta, fara minte si judecata axiologica (a se vedea Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, p. 753). In acest sens graieste un personaj – domnitorul, dintr-o cunoscuta piesa de teatru: „Boieri si tu prostime!” – indicand prin acest cuvant din urma poporul de jos.

O situatie asemanatoare s-a petrecut si cu cuvantul pocainta care, in intelesul sau adevarat, indica una din cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre care consta in marturisirea pacatelor savarsite, din cainta, regret si hotarare de indreptare, din implinirea, dupa caz, a canonului primit, urmata de dezlegarea pe care o acorda preotul duhovnic. Dictionarul mai sus amintit, consemnand acest inteles originar si adevarat al cuvantului pocainta, nu intrevede sa aminteasca si sensul mai nou, folosit din pacate de foarte multi, chiar si de unii dintre credinciosii nostri neavizati, anume „a deveni adept al anumitor secte religioase crestine” (Dictionarul citat, p. 712). Sa ne amintim faptul ca unii dintre credinciosii nostri atribuie cu usurinta si fara sa-si dea seama, acest nume unor oameni care nici ei insisi nu si-l revendica, preferand numirea specifica confesiunii lor… Cuvantul acesta este echivalentul termenului grecesc metanoia – care implica procesul de convertire, de innoire si depasire a firii omenesti alterate de pacat.

Sfantul Ioan Scararul (numit asa dupa cartea lui intitulata Scara Raiului) defineste pocainta ca fiind „innoirea Botezului”, sau ca „un legamant cu Dumnezeu prin lucrarea faptelor bune – potrivnice pacatelor savarsite inainte” (Scara, Cuv. 3, 1), deci si o marturisire prin fapte bune a credintei si a numelui de crestin.

Asadar, pocainta se afla in stransa legatura cu Botezul; ca pocainta este posibila tocmai fiindca, prin botez, am primit in noi „arvuna Duhului Sfant”, care ne da posibilitatea ca, atunci cand mugurii harului primit la Botez, crescand cu „varsta si cu intelepciunea”, sa aduca „roade vrednice de pocainta”, asa cum cerea si Sfantul Ioan Botezatorul celor care veneau la el (Matei III, 8). „O viata intreaga poate nu ne dam seama de roadele harului primit la Botez; dar atunci cand Dumnezeu binevoieste a lovi inimile noastre impietrite, asa cum a lovit Moise stanca in pustie, din care a curs apa, si din astfel de inimi curg lacrimile de pocainta care spala intinaciunea pacatului. Daca n-ar fi harul Botezului in noi n-ar curge nici lacrimile cele mantuitoare ale pocaintei. Harul Sfantului Botez, invaluit in negura pacatelor, se trezeste in noi ca dintr-un somn greu, ca dintr-un mormant, prin lucrarea pocaintei”. ²

Trebuie subliniat faptul ca pocainta nu este lucrarea unei clipe, a unui singur moment din viata noastra. Nu putem s-o incheiem intr-o ora si apoi sa spunem: am facut destula pocainta. Ea este si trebuie sa fie lucrarea unei vieti intregi. E adevarat ca pocainta ca Sfanta Taina, numita si Spovedanie sau Marturisire, inseamna marturisirea cu cainta momentana in fata preotului duhovnic. Acest fapt, insa, nu exclude ci chiar presupune pocainta ca lucrare a vietii intregi. „Tatal l-a primit pe fiul risipitor ca pe un fiu, nu ca pe un argat. Vedem de aici ca orice pacate am savarsi, oricat ne-am indeparta de Dumnezeu, daca ne pocaim, Dumnezeu ne iarta si ne primeste cu bratele deschise, ca tatal din parabola, pentru ca El „nu voieste moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu”(Iez. 33, 11).” ³ Asadar, prin pocainta permanenta ne pregatim pentru pocainta ca taina, in care ni se impartaseste harul iertarii si dezlegarii din partea duhovnicului in numele Sfintei Treimi. Deci, pocainta ca Taina nu se poate desparti de pocainta unei vieti intregi, ci una presupune pe cealalta si o solicita, una fiind completata de cealalta.

Urmarind cu atentie aceasta pilda a fiului risipitor, ne putem da seama ca aceasta pilda relatata de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, ne arata nu numai chipul adevaratei pocainte, ci si treptele, momentele, pe care le traieste cel ce se pocaieste cu adevarat. Fiul risipitor, dupa ce si-a cheltuit avutia parinteasca, ajuns in conditia de porcar in tara straina, intr-o zi isi vine in fire. E momentul in care pacatosul se trezeste la realitatea trista a starii de impatimire in care se gaseste. „Starea de impatimire, moartea sufleteasca, dupa cum o numesc Sfintii Parinti, cu toata aparenta ei fericire, nu satisface pe om, mai ales dupa ce acesta si-a venit in fire. Ea este ca apa sarata a marii pe care nefericitii marinari o beau in lipsa apei dulci; dar cu cat o beau mai mult cu atat gatlejul lor arde fara a le stampara setea. Cu cat alearga mai mult dupa fericirea pe care li se pare ca o primeau in urma satisfacerii poftelor si ambitiilor desarte, cu atat sunt mai setosi si mai neindestulati. Caci „traista unei astfel de fericiri e sparta la fund. Oricat ai pune in ea, tot goala ramane.” a spus un intelept – Nicolae Velimirovici.” ⁴

Fiul risipitor simte nevoia sa marturiseasca; la inceput in gandul si in mintea sa, apoi tatalui la care se intoarce: - Tata! Gresit-am… primeste-ma…! In aceste cuvinte se afla tot ce se cuprinde in notiunea de pocainta; si marturisirea cu lacrimi a pacatelor, si cainta sau parerea de rau pentru incalcarea poruncii si parasirea casei parintesti, precum si hotararea de a se indrepta, de a se intoarce la casa la care, conform propriei sale marturisiri, era indestulat de toate. Ca si Zaheu vamesul, el isi elaboreaza singur canonul cerand sa fie primit nu ca un fiu ci „ca pe unul din argati”. Acestea sunt momentele sau treptele adevaratei pocainte.

Ne-am putea intreba: Avea nevoie tatal din pilda de marturisirea fiului sau risipitor? Fara indoiala ca nu. Stia bine tatal ce-a facut fiul sau, precum bine cunoaste Dumnezeu pacatele noastre. Ci noi, noi insine avem nevoie de aceasta marturisire: „Faradelegea mea o cunosc si pacatul meu este inaintea mea pururea” – zice psalmistul David. Numai o marturisire cu cainta si parere de rau „sterge faradelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de „bratele parintesti” intinse de Dumnezeu prin mainile duhovnicului spre fiul care se marturiseste. Lui i s-a dat de catre Iisus Hristos „puterea legarii si dezlegarii pacatelor” (Ioan XX, 22 – 23), putere care nu s-a dat nici ingerilor, dar acesta tine si locul tatalui din pilda, care nu este altcineva decat Bunul Dumnezeu, invatand, sfatuind, certand si mangaind – dupa caz, intotdeauna cu iubire parinteasca, pe cel ce se marturiseste. Acest lucru pare straniu unora dintre noi. Ce nevoie avem noi sa ne marturisim pacatele inaintea preotului? Nu pot eu face pocainta si de unul singur? Fireste ca se poate face pocainta si in acest mod, dar acest fel de pocainta nu este nici completa si nici mantuitoare. Ce s-ar fi ales de fiul risipitor, daca ar fi ramas numai la tanguirea ce-o facea de unul singur in tara pacatului? El simte nevoia de a se marturisi, trebuinta care, o stim cu totii, este in firea omului.

„Noi credem ca adevarata pocainta este un act bilateral. O parte a ei o reprezinta stradania de indreptare, dorinta de innoire (si aceasta este, desigur, un dar a lui Dumnezeu) pe care o face credinciosul. A doua parte insa o reprezinta harul iertarii, pe care Dumnezeu il impartaseste prin mijlocirea slujitorului Sau investit cu aceasta putere, ca urmare a puterii date Sfintilor Apostoli si prin ei urmasilor legitimi pana la sfarsitul veacurilor”. ⁵

Sunt, apoi, unii crestini care se indoiesc de posibilitatea, mai ales in cazul unor pacate grele. In aceasta privinta, Sf. Ioan Scararul zice: ”Inainte de a cadea in pacat, dracii ni-l infatiseaza pe Dumnezeu ca iubitor de oameni, spre a ne indupleca mai usor la pacatuire; iar dupa ce am cazut in pacat, tot el ni-l infatiseaza ca aspru spre a ne indoi de iertare si a cadea in desnadejde” (Scara, Cuv. 5, 11) de aceea – continua acelasi sfant – „nu te speria chiar daca vei cadea in fiecare zi si nu te departa de la calea lui Dumnezeu ci stai cu barbatie si fara indoiala ca ingerul tau pazitor va cinsti rabdarea ta… nimic nu se poate asemana cu mila lui Dumnezeu, nimic nu este mai mare ca ea” (Ibidem, Cuv. 5, 38).

In Pateric citim ca un frate a intrebat pe Avva Sisoe: „ Ce voi face avva ca am cazut? I-a raspuns lui batranul: Scoala-te; Zis-a fratele: M-am sculat si iarasi am cazut. Deci a intrebat fratele: pana cand? Zis-a batranul: Pana vei fi apucat (de moarte) sau in bine sau in rau; caci cu ce se afla omul cu aceea se si duce!” Este deosebit acest cuvant si se cuvine sa luam aminte si sa nu ispitim pe Domnul Dumnezeul nostru amanand vremea pocaintei.

De remarcat faptul ca sunt multi crestini hotarati sa faca pocainta, dar putini sunt cei care stiu cum trebuie facuta adevarata pocainta. Nici intr-un caz ea nu inseamna parasirea Bisericii. Numai aici omul va invata sa faca adevarata pocainta. Numai aici este harul iertarii incredintat ierarhiei sacramentale, primit si transmis prin succesiune apostolica.

Stelian Gombos

1. Pr.Dr. Gheorghe Litiu, Cartea Vietii, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1991, p. 41

2. Pr. Dr. Gheorghe Litiu, op. cit., p. 42.

3. Petroniu Florea, Cuvintele Domnului, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2004, p. 267.

4. Pr. Dr. Gheorghe Litiu, op. cit., p. 43.

5. Pr. Dr. Gheorghe Litiu, op. cit., p. 44.

Duminica Fiului Risipitor - Predica AUDIO

Predica la Duminica Fiului Risipitor - PF Daniel