Pocainta si intorcerea la Dumnezeu

Pocainta si intorcerea la Dumnezeu Mareste imaginea.

Pocainta si intorcerea la Dumnezeu

Potrivit invataturii Bisericii oamenii nu se deosebesc intreolalta dupa virtutile sau rautatile lor, ci dupa dispozitia lor de a se pocai sau de a ramane in pacat. Pedagogia pe care Dumnezeu a exercitat-o prin lege si Proroci asupra poporului Sau ales a rodit acolo unde oamenii au ajuns la pocainta. Iar pedagogia pe care Biserica o exercita in lume rodeste acolo unde oamenii ajung la pocainta. Dupa Cuviosul Marcu Pustnicul (Ascetul), "toata felurimea poruncilor intru una se cuprinde: in porunca pocaintei".

Evanghelia sau vestirea imparatiei lui Dumnezeu este organic legata de propovaduirea pocaintei. Sunt relevante cuvintele pe care Sfintii Evanghelisti le-au consemnat din propovaduirea ultimului proroc al lui Israel. Sfantul Ioan Botezatorul zicea, mai-inainte vestind venirea imparatiei lui Dumnezeu in lume: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor". Propovaduirea pocaintei - pe care inaintemergatorul o adresa celor ce il ascultau, in vederea venirii imparatiei lui Dumnezeu - reprezinta rezumatul si chintesenta legii si a Prorocilor.   Scopul  legii   Vechiului   Testament  era,  precum noteaza Sfantul Apostol Pavel, sa vadeasca pacatul: "caci prin Lege vine cunostinta pacatului" si "n-am cunoscut pacatul decat numai prin Lege".

Parerea ca legea lui Dumnezeu avea ca scop ameliorarea morala a omului este gresita. Desigur, cei ce tin legea lui Dumnezeu este firesc sa propaseasca din punct de vedere moral. Dar aceasta nu inseamna nici ca legea s-a dat pentru ameliorarea morala, nici ca ameliorarea morala indiferent pana unde ar ajunge - poate mantui omul. De altfel, dreptii lui Israel nu erau totdeauna ireprosabili moraliceste, ci si pacatosi ce s-au incredintat pe ei insisi, prin pocainta si zdrobire sufleteasca, milei lui Dumnezeu, precum David. De asemenea, predica Prorocilor nu urmarea, simplu, ameliorarea morala a israelitilor, ci pocainta si intoarcerea lor, in vederea venirii imparatiei lui Dumnezeu.  

Dar si Hristos isi incepe Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu in lume prin chemarea la pocainta: "De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor". Acest inceput al propova-duirii lui Hristos - care coincide cu esenta dar si cu forma lexicala a propovaduirii inaintemergatorului - scoate in evidenta nu doar insemnatatea pocaintei, ci si locul ei primordial in intreaga viata a omului. Crestinul nu este chemat sa se pocaiasca o data si atat, ci sa se pocaiasca neincetat. Pocainta este inceputul, mijlocul si sfarsitul vietuirii crestine. Este "porunca universala"  sau atotcuprinzatoare, care il face pe om in stare sa implineasca si toate celelalte porunci. Dar ce este, in esenta ei, pocainta?

Pocainta poate fi definita ca intoarcere de la starea "impotriva firii" la cea "dupa fire" sau conforma cu firea, si ca intoarcere de la diavol la Dumnezeu. Iar intoarcerea aceasta se realizeaza prin dureri si asceza. Iarasi, pocainta este lepadarea pacatului si staruirea in virtute, departarea de rau si intoarcerea catre bine. Iar aceasta se intampla cand omul se osandeste pe sine ca pacatos si cauta cu zdrobire sufleteasca mila lui Dumnezeu. Pocainta nu este in ultima analiza un fapt moral, ci existential. Nu apartine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vietii duhovnicesti. Precum pacatul nu consta, simplu, in incalcarea poruncilor morale, ci in indepartarea de izvorul vietii, de Dumnezeu, tot asa si pocainta nu consta simplu in indreptarea morala, ci in intoarcerea la Dumnezeu si in salasluirea inlauntrul vietii celei indumnezeite. Pocainta rupe mintea de pacat si o lipeste de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea dupa har si impreuna-petrecerea cu Dumnezeu, ce se savarseste tainic in inima omului, pe "tronul harului", si il unifica pe om.

Sfantul Vasile cel Mare, facand trimitere la propovaduirea inaintemergatorului si a Domnului, face pocainta cel dintai asezamant al Eticii lui. De altminteri, unicul mijloc pe care il detine omul pentru a raspunde chemarii lui Dumnezeu si pentru a primi harul Sau, nu este calitatea morala, ci pocainta lui. Asa se intelege de ce aceia care au primit propovaduirea imparatiei lui Dumnezeu nu au fost fariseii, plini de virtutile lor formale, ci vamesii si desfranatele, care si-au simtit pacatosenia si s-au pocait. Preferinta pe care vadit Hristos o are pentru vamesi si desfranate - in defavoarea carturarilor si fariseilor care, din punct de vedere social, erau mai drepti si mai de cinste - pare ciudata daca privim crestinismul ca mijloc de ameliorare a vietii sociale si morale. Crestinismul de acest fel nu exprima, insa, Evanghelia lui Hristos. Ea da peste cap toate conceptiile conventionale religioase, morale si sociale ale omului. Hristos nu a cerut oamenilor sa fie mai putin pacatosi, ci sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu. Aceasta au spus-o si Prorocii Vechiului Testament. Dar si Apostolii chemau, prin propovaduirea lor, pe oameni sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.

Pocainta este necesara nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci si pentru a-l pastra sau a-l redobandi. intrucat omul pacatuieste zi de zi, este dator sa se pocaiasca zi de zi. Oricat ar fi de inaintat duhovniceste, are nevoie de pocainta. Aceasta nu se epuizeaza in anumite fapte, nici nu se limiteaza la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfarseste niciodata. Pocainta este pentru credincios lucrarea lui pe viata, iar exercitarea ei unica posibilitate de-a se mentine pe sine insusi madular al trupului lui Hristos.

Cu cat mai mult se pocaieste omul, cu atat mai deplin se cunoaste pe sine insusi; isi constientizeaza nimicnicia, isi deplange ticalosia si alearga la mila lui Dumnezeu. Astfel pocainta devine calea cunoasterii de sine, dar si a cunoasterii lui Dumnezeu, caci il apropie pe om de Dumnezeu si il face tot mai receptiv la harul Sau. De altfel, deja acest proces al pocaintei nu mai este un lucru doar omenesc, ci si rodul darului si impreuna-lucrarii lui Dumnezeu.

Aflat in starea de moarte duhovniceasca, omul nu simte pacatul, nici nu poate vedea inauntrul sau. Simtirea sau, mai precis, "vederea" pacatului este un insemnat dar al lui Dumnezeu. Viata crestina este viata de pocainta, adica de simtire a pacatului si de totala incredintare harului lui Dumnezeu. De aceea este insotita de plans si de lacrimi. Plansul acesta nu reprezinta o stare sterila sau negativa, ci creativa si aducatoare de bucurie. Iar lacrimile nu exprima sensibilitati sentimentale, ci profunde transformari existentiale, pricinuite de pocainta omului si de harul lui Dumnezeu. Din plans si din lacrimi izvoraste bucuria.

Staruirea in pocainta nu inseamna tacita acceptare sau tolerare a vietii pacatoase, ci constientizarea dimensiunii pacatului. Precum se stie, in primele veacuri ale istoriei Bisericii s-a dezbatut intens problema credinciosilor ce au cazut in pacate grele, si anume daca sau in ce masura pot fi iertati. in Epistola catre Evrei - unde se spune ca e cu neputinta a fi primiti spre pocainta oameni ce au fost luminati, au gustat darul lui Dumnezeu, au primit harismele Duhului Sfant si mai apoi au cazut - pocainta inseamna realipire la Biserica. Caderea crestinului dupa simtirea darului Duhului Sfant, pe care in acea vreme cei botezati o aveau prin aratarea harismelor, este identificata cu pierderea mantuirii. in Pastorul lui Hermas, scris intr-o epoca imediat ulterioara, se spune ca pentru credinciosii ce au cazut in pacate grele se mai acorda doar o singura data posibilitatea pocaintei. in cele din urma Biserica nu a pus ingradiri iertarii celor ce s-au pocait. Dar, pe de alta parte, nu a incetat sa pastreze o anumita severitate fata de pacatele grele sau de moarte, precum omorul, curvia, desfranarea si caderea de la credinta.

ingaduinta crescanda a Bisericii fata de cei ce cadeau in pacate grele este legata, desigur, de crescanda ei institutionalizare, dar si mai mult de progresiva impunere a botezului pruncilor. De regula, intrarea in Biserica nu mai era legata de experienta personala a harului innoitor al Sfantului Duh. Iar cand omul nu a gustat nici macar pentru o singura data harul acesta, lesne poate cadea. in Scara se pomeneste de o anume manastire a celor ce se pocaiesc, asa numita "inchisoare", unde mergeau monahii ce cazusera in pacate grele. Monahii acestia traiau de buna voie ca niste osanditi. Se supuneau pe ei insisi de buna voie la chinuri de nedescris, isi afundau mintea in adancul smereniei si implorau mila lui Dumnezeu-, sau ziceau ca e cu neputinta sa se poata apara in vreun fel si ca sunt nevrednici de iertarea lui Dumnezeu. Pricina osandirii lor de buna voie era simtamantul pierderii harului lui Dumnezeu pe care il cunoscusera mai inainte.

Pacatul nu este o realitate de sine statatoare, care sa se supuna unor masuratori obiective. Orice evaluare a pacatelor sau impartire a lor in pacate de moarte si pacate ce nu sunt de moarte este cu totul imposibila. Moartea duhovniceasca a crestinului nu survine prin savarsirea unui anumit pacat, ci prin ruperea lui de  trupul lui Hristos.  Desigur, ruperea aceasta se exprima si prin anumite pacate concrete. Si e firesc ca pacatele ce sunt infatisate obiectiv drept mari, sa vadeasca moartea duhovniceasca a omului. in acest sens putem si suntem datori sa distingem intre pacate de moarte si pacate ce nu sunt de moarte. Distinctia acesta nu are doar ratiuni practice, ci si pastorale. insa instrainarea de Dumnezeu si, prin urmare, starea de moarte duhovniceasca pot aparea si fara a fi semnalate vadit pacate de moarte.

Toate pacatele nepocaite si nespovedite devin pacate de moarte. Parintii Bisericii nu insista atat pe impartirea pacatelor in "de moarte" si "nu de moarte", ci indeamna credinciosii sa vegheze si sa se lupte cu fiecare slabiciune personala prin care ii poate stapani pacatul. Cand credinciosul este luat in stapanire de pacat, se desparte de Dumnezeu. Asadar, distinctia intre pacate mici si mari nu trebuie cautata doar in ceea ce priveste faptele obiective, ci si in ceea ce priveste situatia personala a omului. Pacat mare este "acela care stapaneste pe fiecare, si mic acela pe care il stapaneste fiecare". Pacat de moarte este tot pacatul pentru care omul nu se pocaieste si nu cere iertare. Dar, obiectiv vorbind, nu exista nici un pacat de neiertat, daca in om exista dispozitia pocaintei si a cererii iertarii. De altfel si hula impotriva Duhului Sfant, ca dispretuire a celor dumnezeiesti sau ca stare de ne-pocainta, despre care Hristos spune ca nu se va ierta, poate fi cultivata si se poate manifesta nu doar prin pacate mari, ci si prin pacate mici la vedere. Dar principalul pacat care il duce pe om la hula impotriva Duhului Sfant este nerusinarea.

Ca taina a realipirii de Biserica a madularelor care s-au rupt de trupul ei, pocainta este cel de-al doilea botez; este botezul lacrimilor. Dar in afara de taina pocaintei, care savarseste esential reincadrarea unui anume membru in Biserica,  exista  si  marturisirea   (spovedania),  ca  practica intrabisericeasca. Aceasta reprezenta de la inceput conditia pentru a participa la dumnezeiasca Euharistie. Credinciosii, dupa marturisirea publica si iertarea reciproca, se impartaseau cu trupul si sangele lui Hristos "spre iertarea pacatelor". Mai tarziu insa, din ratiuni practice, mai precis pentru a se evita provocarea unor conflicte sau intelegeri gresite, marturisirea (spovedania) s-a redus la cadrul preocuparii duhovnicesti personale a credinciosilor, asa cum aceasta s-a dezvoltat in lucrarea   de  calauzire   a  monahilor   de   catre  parintii  lor duhovnicesti.

Astazi taina marturisirii (spovedaniei) poarta pecetea traditiei monastice si coincide, in ultima analiza, cu taina pocaintei. Credinciosul isi marturiseste pacatele si primeste iertarea. Daca se constata o zdruncinare serioasa a legaturilor lui cu Biserica sau daca de fapt s-a rupt de Biserica si apare chestiunea realipirii lui la ea, preotul nu recurge de obicei la alta taina. Se savarseste tot taina ce reuneste in sine pocainta si marturisirea, in care se folosesc insa, dupa cum duhovnicul gaseste de cuviinta, si canoane spre tamaduire sufleteasca. Cu toate acestea, in lucrarea Bisericii este bine sa se distinga intre spovedania ca practica intrabisericeasca - la care credinciosii sunt chemati regulat, pentru pazirea si calauzirea lor duhovniceasca - si pocainta, care se face doar in cazuri exceptionale, pentru cei ce pacatuiesc de moarte si sunt rupti de Biserica.

De obicei in viata monahala se face distinctie intre spovedanie si marturisirea gandurilor. Marturisirea gandurilor se face catre un parinte duhovnicesc care nu este neaparat nevoie sa fie cleric, pe cand spovedania - care e insotita de iertarea pacatelor - se face doar de catre cleric. Astfel, monahul merge des la parintele sau duhovnicesc pentru a-si spune gandurile si a primi sfat de la el, dar se spovedeste mai rar. Lucrarea parintelui duhovnicesc nu este sa-si stapaneasca despotic fiii, ci sa ii sprijine, sa ii intareasca si sa ii calauzeasca treptat la adevarata libertate.

Marturisirea pacatului este o fapta de raportare integrala la Dumnezeu. Tratarea ei ca proces juridic ii denatureaza caracterul. Pacatul nu este o simpla nereusita. Este tulburare sau rupere a comuniunii cu Dumnezeu. Iar marturisirea lui reprezinta expresia zdrobirii sufletesti a omului inaintea lui Dumnezeu. Cand omul isi simte si isi marturiseste pacatul, devine expresia adevarului unui fenomen spiritual universal; devine adevarat. Exprima drama pacatoseniei universale. Se deschide pe sine insusi universalului. Dar si ceea ce se savarseste in el are dimensiuni universale; se refera la intreaga umanitate.

Prin spovedanie se iarta pacatele. Aceasta nu inseamna insa ca omul trebuie sa inceteze de-a si le aminti sau de-a se intrista de ele. Sfantul Apostol Pavel, cu toate ca s-a dat intreg pe sine insusi lui Hristos, n-a incetat sa isi aminteasca si sa se intristeze ca, mai inainte de a fi crestin, a luptat impotriva Bisericii. De altfel omul pacatuieste zilnic si zilnic are nevoie de iertare de la Dumnezeu. Acest fapt il vadeste si Rugaciunea imparateasca. Iertarea aceasta nu anuleaza importanta capitala a spovedaniei. Cererea zilnica a iertarii reprezinta un element esential al vietii duhovnicesti.

Georgios Mantzaridis

Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

08 Februarie 2016

Vizualizari: 18843

Voteaza:

Pocainta si intorcerea la Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE