In cele din urmă am dori să abordăm nişte implicaţii dogmatice şi canonice1 ale Sfântului Maslu în practica bisericească, care deseori sunt trecute cu vederea sau sunt tratate foarte rigid şi chiar superficial.

1. Chiar dacă Biserica a numit destul de târziu Sfântul Maslu drept „Taină", în prezent acest lucru este mărturisit în unanimitate de toţi ortodocşii. De aceea, faţă de Maslu trebuie o atitudine asemănătoare cu cea faţă de alte Taine atât din partea celui care o săvârşeşte, cât şi din partea celui care o primeşte. Ca şi la orice altă taină, Sfântul Maslu trebuie făcut personal pentru cel bolnav (nu prin intermediari). Preotul trebuie să fie îmbrăcat în epitrahil şi felon, deşi multe cărţi indică îmbrăcarea tuturor veşmintelor (ceea ce e discutabil).

2. Problema numărului preoţilor este destul de complicată. Reieşind din textul de la Iacov 5:14 unde se vorbeşte despre „preoţii Bisericii" (la plural), reiese că această Taină trebuie săvârşită de cel puţin doi preoţi. Dar prin „preoţii Bisericii" putem înţelege şi „preoţimea" ca atare, în sensul că trebuie să chemăm nu vrăjitorii sau sacerdoţii păgâni, ci anume „preoţii Bisericii", fără a avea în vedere un anumit număr de preoţi. Anume aşa a fost înţeles textul iniţial, când ungerea bolnavilor era făcută de un singur preot şi o singură dată, după o rânduială foarte simplă.

Cu timpul însă, tradiţia a fixat pentru această slujbă un număr de şapte preoţi, simbolul de şapte fiind deseori extrem de exagerat. Simeon al Tesalonicului şi alţi Părinţi de după el spun că această Taină poate fi săvârşită de cel puţin trei preoţi şi doar în caz de mare nevoie de doi, iar de unul în nici un caz. Ei argumentează prin exemplul hirotoniei în arhiereu, unde este nevoie de mai mulţi arhierei pentru a face o hirotonie valabilă. Totuşi Biserica nu condamnă săvârşirea acestei Taine de un singur preot, ceea ce înseamnă un acord tacit pentru săvârşirea Maslului şi de un singur preot. Menţionăm că nu există argumente dogmatice serioase pentru ca Taina Maslului să fie săvârşită de mai mulţi preoţi, afară de acel plural interpretabil din Scriptură.

Liturgistul grec Ioannis Foundoulis consideră că interpretarea literală a pluralului de la Iacov 5:14 este o greşeală sau, cel puţin, o exagerare care, la rândul ei, a fost decisivă în elaborarea structurii actuale a slujbei, cu forma ei înşeptită. Deci nu slujba în sine ar necesita şapte preoţi, ci numărul preoţilor a dus la această formă a slujbei, pentru a oferi fiecărui slujitor câte un set de evanghelie-rugăciune-ungere. Mai mult decât atât, teologul grec observă că săvârşirea Maslului întreg (cu şapte evanghelii-rugăciuni-ungeri) duce la scurtări inevitabile ale slujbei şi, de aceea, consideră acceptabil ca numărul citirilor biblice, al rugăciunilor şi al ungerilor să se facă în funcţie de numărul preoţilor participanţi. Personal însă, consider că, pentru a evita confuziile şi acuzaţiile sterile, doar numărul ungerilor (făcute la sfârşit) trebuie să depindă de numărul preoţilor, iar structura înşeptită apostol-evanghelie-rugăciune să fie respectată la fiecare săvârşire extinsă a Maslului, iar dacă timpul nu permite, să se săvârşească Maslul pe scurt, care are un singur rând de lecturi.

3. Cât priveşte primitorul Tainei, acesta poate fi un creştin care suferă de o anumită boală trupească sau sufletească, dar şi aici se impun anumite concretizări. Textul de la Iacov sugerează ca bolnavul să-l cheme pe preot acasă (pentru că el însuşi nu se poate deplasa), iar expresia „rugăciunea... va ridica pe cel bolnav" vorbeşte clar de o şedere la pat. Deci Maslul ar trebui să se facă doar celor grav bolnavi şi numai aşa putem înţelege de ce romano-catolicii au ajuns să facă Maslul doar înainte de moarte („extrema unctio"), căci ideea ungerii extreme nu putea să apară din senin. Desigur, nimeni nu e perfect sănătos, şi totuşi, Taina Sfântului Maslu trebuie făcută exclusiv oamenilor care real suferă de o boală ce nu se vindecă prin rugăciunile particulare ale bolnavului sau printr-un tratament medical primar, ci presupune o „intervenţie" mai serioasă şi pe plan medical, şi pe cel duhovnicesc.

4. Şi teologul francez Jean-Claude Larchet consideră că Sfântul Maslu trebuie săvârşit „numai pentru cei care suferă de boli grave (fără a fi insă în pragul morţii) în vreme ce credincioşii care aşteaptă de la el doar iertarea păcatelor ar trebui îndrumaţi spre Spovedanie, iar cei care doresc binecuvântarea şi paza vieţii lor, să fie îndrumaţi spre alte slujbe de mijlocire, pe care Biserica le oferă”.

5. Sfântul Maslu trebuie făcut doar celor bolnavi, inclusiv copii sau persoane inconştiente (care nu pot fi împărtăşite). Pomenirea altor persoane decât cele prezente la Maslu sau ungerea hainelor lor cu ulei este un obicei greşit, şi acestea nu extind nicidecum „efectul Tainei" asupra celor absenţi. Această percepţie magică a harului trebuie dezrădăcinată definitiv din Biserică.

Nu se admite de a face Maslu oricând, oricui şi oricum. Practica unor mănăstiri (dar mai ales parohii şi catedrale) de a face Maslu în fiecare săptămână sau şi mai des este greşită, iar rigorile duhovniceşti faţă de primitorul Tainei sunt cu desăvârşire neglijate.

Deci practica actuală a Sfântului Maslu trebuie revizuită sub mai multe aspecte, mai ales dacă se va ţine seama de istoria acestei slujbe şi de legătura ei cu Spovedania şi împărtăşania.

6. La Sfântul Maslu se binecuvântează doar uleiul necesar ungerilor. Restul uleiului adus la biserică rămâne pentru necesităţile liturgice sau sociale ale comunităţii, fără a fi binecuvântat. Ceea ce se întâmplă în unele comunităţi, când la Maslu „se sfinţesc" zeci şi chiar sute de litri de ulei, este o gravă abatere de la rânduiala Bisericii şi duce la o batjocorire a „materiei sfinţite a Tainei". De asemenea, trebuie să precizăm că, în Tradiţia Bisericii, la Maslu se foloseşte exclusiv ulei de măsline.

Indicaţiile despre aducerea şi binecuvântarea făinei sunt şi ele străine de rânduiala ortodoxă. Este adevărat că unele cărţi vorbesc despre folosirea făinei, dar peste tot făina e amintită ca un simplu suport pentru lumânări sau pentru beţişoarele de uns şi nimic mai mult. Sfaturile unor preoţi de a face din acea făină nişte turte sunt nişte încercări nereuşite de a explica rostul deja pierdut al ei. Bineînţeles, atunci când se merge la casa omului, pâinea sau vasul cu făină pot în continuare folosi ca sfeşnic pentru lumânări, dar la biserică, unde sunt sfeşnice, lucrul acesta e total inutil.

Despre ungerea hainelor sau a altor lucruri personale ale bolnavilor prezenţi sau absenţi, nici nu are rost să vorbim. E un păcat strigător la cer! Ce ar fi să botezăm doar hăinuţele unui copil sau să cununăm mirele cu rochia de mireasă a viitoarei soţii, dar fără prezenţa personală a acesteia? Deci, dacă şi Maslul este Sfântă Taină, el se săvârşeşte doar asupra persoanelor prezente, care trebuie să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

Ieromonah Petru Pruteanu

Fragment din cartea "Sfantul Maslu si alte slujbe de vindecare", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfantul Maslu si alte slujbe de vindecare"

Nota:

1 Prin „implicaţii canonice" nu avem în vedere careva reguli prevăzute în canoane, ci norme şi principii după care se conduce sau ar trebui să se conducă Biserica în anumite condiţii.