Ne-a mai rămas să analizăm încă o Taină a Bisericii - Taina Sfântului Maslu. Iată definiţia din catehism a acesteia. Sfântul Maslu este acea Taină în care, prin ungerea trupului cu untdelemn, este chemat peste credincios harul lui Dumnezeu, care vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti. Această Taină se mai numeşte „Sobornicitate56", pentru că rânduiala bisericească prevede ca aceasta să se săvârşească de către un sobor de preoţi, deşi la nevoie poate fi săvârşită şi de către un singur preot.

Instituirea acestei Taine datează din vremea Evangheliei. Trimiţând Apostolii la propovăduire, Domnul „le-a dat putere asupra duhurilor necurate. [...] Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (Marcu 6, 7; 12-13). Incă din vremurie apostolice s-a format rânduiala săvârşirii acestei Taine. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui" (Iacov 5,14-15). Biserica deţine şi până astăzi cele trei componente ale acestei Taine indicate de Apostolul Iacov: rugăciunea sobornicească pentru bolnav, ungerea lui cu untdelemn şi lăsarea păcatelor. Trebuie să spunem îndată că Taina Pocăinţei (Spovedaniei) nu se anulează şi nu se înlocuieşte prin această Taină. Se consideră că în Taina Sfântului Maslu se lasă păcatele uitate, mărunte, rămase fără atenţie în virtutea unei lipse de sensibilităţi a conştiinţei noastre şi nicidecum cele pe care ne e ruşine să le mărturisim şi să le ascundem înadins. în privinţa acestui din urmă lucru trebuie să remarcăm faptul că orice viclenie cu Tainele, orice manipulare a acestora şi, în general, în relaţiile cu Dumnezeu sunt periculoase „căci «Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor»" (Evrei 12, 29).

După gândirea absolut limpede a Bisericii, Taina Sfântului Maslu ne este dată pentru vindecarea de boli, pentru restabilirea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti; iar această Taină, după cum arată experienţa, este foarte eficientă. în Biserica Romano-Catolică percepţia Sfântului Maslu este alta: acolo este înţeles ca un rămas bun înainte de moarte. Această idee a pătruns şi în mediul ortodox şi s-a întărit temeinic. De obicei, când preotul este invitat la un om evident muribund, mulţi ortodocşi cer să fie „spovedit, împărtăşit şi să se i se facă Sfântul Maslu", deşi acesta ar putea să nu aibă loc. Dar când unui om pur şi simplu bolnav (dar nu muribund în mod evident) i se propune să i se facă Sfântul Maslu, atunci lumea se sperie gândind: dacă e vorba de Maslu înseamnă că moartea e aproape. Dar dacă vom analiza textele rânduielii Tainei - a canoanelor, a multor tropare, a celor şapte rugăciuni lungi şi mişcătoare, precedate de citirea pasajelor apostolice şi evanghelice, atunci vom vedea că acestea nu conţin niciun cuvânt despre moarte sau pregătirea dinaintea morţii. Pe tot parcursul rugăciunilor Sfântului Maslu, noi cerem lui Dumnezeu să ridice bolnavul de pe patul său de boală, să-l vindece de bolile sufleteşti şi trupeşti şi să-l pună din nou în slujba Sfintei Sale Biserici.

Rânduiala Sfântului Maslu se găseşte în Moltifelnic57 şi nu este încorporată în viaţa litrugică a bisericii58 spre deosebire de celelalte Taine (după rânduiala bisericească originală şi Botezul cu Mirungerea, şi căsătoria sunt inseparabil legate de Euharistie). Pricina acesttii lucru este că Taina Sfântului Maslu este destinată oamenilor care suferă de o boală grea şi stau pe patul de boală acasă sau la spital. Omul sănătos merge singur la biserică, iar aici invers: Biserica vine la om acasă şi cu mare dragoste ridică rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoşire şi tămăduire. Acest lucru are un sens profund: marea mobilitate a Bisericii spre bine, disponibilitatea de a cerceta şi mângâia omul în acea situaţie extremă care constă în boala cea grea.

Cu toate acestea, cu timpul şi Sfântul Maslu a „pătruns" în viaţa de parohie. Acum aceasta se săvârşeşte la noi peste tot şi regulat în Postul Mare, iar la Maslu este admis fiecare. Pe de o parte, aceasta este o tradiţie bună, deoarece avem mulţi oameni bolnavi, oricine este bolnav de câte ceva, şi preoţii nu au mereu posibilitatea să-i viziteze pe toţi cei care doresc să primească Taina. Dar, pe de altă parte, există pericolul profanării Sfântului Maslu când se participă „pentru orice eventualitate", fără o necesitate deosebită. Reamintim că orice Taină presupune nevoia de aceasta şi chiar nevoia extremă - omul trebuie ca înainte de toate să dorească să se împărtăşească de Dumnezeu prin harul Sfântului Duh ce se dăruieşte în Taină. De acest lucru nu se face excepţie nici în Taina Sfântului Maslu. Ca şi orice altă Taină, Sfântul Maslu zideşte Biserica; sensul acestei zidiri constă în aceea că Biserica vrea să ne vadă mădulare vioaie, energice şi active ale sale şi nu bolnave, veştejite, abătute şi slăbănogite. Prin Taina Sfântului Maslu se zideşte - pe cât este posibil - „componenta umană" sănătoasă sufleteşte şi fizic a Trupului lui Hristos. De aceea trebuie înainte de toate să ne apropiem de această Taină pentru harul lui Dumnezeu, pentru împărtăşirea de Hristos, pentru a-L sluji pe El şi Biserica Sa şi nu doar pentru sănătatea fizică în sine.

In legătură cu această Taină de obicei apar o serie de probleme şi întrebări pe care trebuie să le abordăm. Acestea sunt întrebări generale, ca de exemplu care e sensul bolilor şi în general al suferinţei, cum să le abordăm, de ce în ciuda participării la Taine bolile nu dispar întotdeauna? In general, în istoria gândirii umane astfel de întrebări exprimă problema „teodiceei", adică a „îndreptăţirii lui Dumnezeu". Teodiceea ca parte a ştiinţei teologico-filosofice se ocupă de modul în care se împacă bunătatea şi desăvârşirea lui Dumnezeu cu existenţa răului pe pământ, a cărui manifestarea clară sunt bolile. Gândirea occidentală propune diverse variante de interpretare logico-intelectuale ale problemei; Ortodoxia, nerezolvând această antinomie în sfera mentală, dă un răspuns practic. Iată de ce natură.

Bolile, suferinţele, moartea sunt urmări ale căderii în păcat, păcat care, la rândul său, cum am vorbit deja, este un derivat al libertăţii omeneşti. Prin urmare, cugetând formal, Dumnezeu nu este pricina faptului că lumea, printr-o alegere liberă a primilor oameni, a devenit decăzută. Vorbind despre legătura dintre boală şi starea morală a omului trebuie să ştim că uneori boala este o consecinţă directă a imoralităţii. Spre exemplu: omul curveşte şi se îmbolnăveşte de o boală corespunzătoare, mănâncă mult şi dobândeşte tulburări gastro-intestinale. însă o astfel de corelaţie directă nu este deloc atotprezentă, cel mai des vedem alte lucruri. Omul este absolut necredincios şi e o persoană anti-morală, dar are parte de o sănătate excelentă; sau este un creştin evlavios, dar deseori se îmbolnăveşte grav. In astfel de cazuri nu putem spune că boala este o urmare a unui anumit păcat sau (ceea ce nu rareori este caracteristic ortodocşilor) să calculăm în mod răutăcios: „uite că te-ai îmbolnăvit din cauza cutărui sau cutărui lucru".

Odată cu căderea, „moartea a intrat în lume" (înţelepciunea lui Solomon 2, 24), adică principiul comun al stricăciunii şi distrugerii, a cărui manifestarea sunt bolile. Noi, născându-ne în această lume, primim o natură căzută, ne supunem ordinii mondiale căzute şi intrăm sub stăpânirea bolilor şi a morţii. Dar în lume a venit Dumnezeu şi a săvârşit mântuirea noastră şi nu doar îndreptând ceea ce a făcut Adam - toate cele exterioare au rămas la fel, căci hotărârea lui Dumnezeu despre starea lucrurilor după căderea în păcat nu s-a schimbat -, ci pregătindu-ne împărăţia a cărei începătură aici pe pământ este Biserica. Şi vedem că creştinismul apărut pe pământ a avut ca una dintre cele mai marcante manifestări, anume vindecarea bolilor. Evanghelia ne povesteşte despre neîncetatele vindecări ale lui Hristos Mântuitorul; El a transmis acest dar ucenicilor Săi, Apostolii, în aşa fel încât până şi umbra Apostolului Petru vindeca bolnavii (Fapte 5, 15), ştergarele şi şorţurile Apostolului Pavel (Fapte 19, 12) aveau putere tămăduitoare. Mai mult, Domnul a definit ca unul din semnele adevăratei credinţe vindecarea bolilor. „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: ...peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,17-18).

Darul vindecării a fost propriu din belşug sfinţilor; în Biserică există cinul sfinţilor doctori fără de arginţi, adică cei ce tratau, pe lângă mijloacele medicamentoase obişnuite, prin harul Sfântului Duh, neprimind pentru aceasta recompensă.

Aceste exemple vii ne arată că Duhul Sfânt este Duhul sănătăţii, Duhul vindecării. El este propriu Tainei Sfântului Maslu, care odată cu împuţinarea harismei personale a vindecării, a darurilor personale ale Duhului la sfinţi, ca şi cum a absorbit în sine această însuşire tămăduitoare a sfinţeniei şi ne arată în Biserică restabilirea omului, depăşirea urmărilor căderii exprimate de boli. Atunci de ce creştinii, părtaşi ai Sfântului Duh, care au participat la această Taină şi la celelalte nu se vindecă mereu, ci continuă să bolească.

Ideea este că creştinismul, lăsând la exterior boala şi moartea în lume, le-a schimbat complet sensul. Moartea a încetat să mai fie moarte şi a devenit naştere spre viaţa veşnică; de asemenea, dacă Domnul îi lasă creştinului boala sa, înseamnă că el are nevoie de ea în virtutea stării sufletului său din punctul de vedere al existenţei veşnice. Problema teodiceei se rezolvă dacă vom introduce în viata noastră pământească perspectiva vieţii veşnice, într-adevăr, viaţa noastră este formată din două părţi inegale: viaţa pământească, scurtă, pregătitoare, şi viaţa veşnică, desăvârşită, deplină, de care creştinii îşi reamintesc în fiecare zi: aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie59. Nu putem înţelege în întregime lucrările lui Dumnezeu faţă de lumea aceasta şi a fiecăruia dintre noi pornind numai de la partea pământească a existenţei noastre. „Ce vom fi nu s-a arătat până acum (I Ioan 3, 2); vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură (I Corinteni 13,12), căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere (II Corinteni 5, 7); nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14). Toate problemele noastre vor cădea, se vor dezlega. Insă până atunci omului este credinţa, credinţa în faptul că „Dumnezeu este iubire" (I loan 4, 8) şi El se îngrijeşte de noi în aşa măsură încât şi perii capului „toţi sunt număraţi" (Luca 12, 7).

In afară de aceasta, calea mântuirii este îngustă şi strâmtă: „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). Creştinii parcurg, fiecare în măsura sa, calea sa după Domnul, iar El, fiind Om desăvârşit şi fără de păcat, a îndurat aici lipsuri, întristări, prigorniri şi moartea chinuitoare pe Cruce. Aşa şi creştinii merg pe urma Mântuitorului lor cu răbdare, smerenie şi cu mulţumire lui Dumnezeu suferă pe pământ felurite dureri. Şi dacă în ciuda tuturor eforturilor şi chiar a participării la Taine, în ciuda utilizării tuturor metodelor medicale legale, Domnul îi lasă omului în mod providenţial boala, înseamnă că aceasta este necesar pentru mântuirea lui, pentru zidirea sufletului în viaţa veşnică. Aceasta se află cu exactitate după moarte, dar deocamdată creştinii nădăjduiesc cu credinţă în bunătatea îngrijitorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne iubeşte cu o iubire de negrăit; trebuie să avem încredere că El face totul până la cele mai mici detalii pentru mântuirea noastră şi să reţinem că „necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice" (II Corinteni 4,17-18). Aşa trebuie să privim în general problema suferinţei pe pământ.

Dar din aceasta nu reiese că atunci când omul se îmbolnăveşte nu trebuie să întreprindă niciun fel de acţiuni în vederea tratamentului. Aşa au procedat numai câţiva dintre sfinţii mari, care prin puterea Duhului ce trăia în ei au lepădat cu totul trupul. Calea comună pentru creştini este alta. Aşa cum în lucrarea mântuirii lucrarea lui Dumnezeu se îmbină cu truda noastră morală, aşa şi în general Dumnezeu nu ne-a făcut să stăm cu mâinile încrucişate, aşteptând ca din cer să cadă nemijlocit asupra noastră darul lui Dumnezeu, ci ne-a făcut pentru tot felul de lucrări. Noi ştim că voia lui Dumnezeu se vede în lumina Evangheliei, anume din totalitatea stării interioare a omului, a activităţii lui şi a cursului exterior al lucrurilor.

Iată că s-a îmbolnăvit un om. El nu va putea spune îndată: boala mea este direct de la Dumnezeu. Aceasta va fi o atitudine prea îndrăzneaţă şi mândră. Trebuie, în primul rând, să discernem ce a determinat boala, poate că un stil de viaţă nesănătos, suprasolicitare sau, din» contră, o activitate insuficientă, anumite condiţii de existentă. In acest stadiu se poate shimba ceva, dacă nu pentru a elimina cauzele bolii atunci măcar pentru a o uşura, în al doilea rând trebuie să apelăm la medici şi să parcurgem o serie de tratamente. Sfânta Scriptură ne spune direct: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul" (Cartea înţelepciunii lui îsus Sirah 38,1-2). Medicina tradiţională este fără îndoială o parte a vieţii omului binecuvântată de Dumnezeu şi este o mare rătăcire ca sub pretexte aparent religioase să evităm a ne trata. In al treila rând, împreună cu toate acestea, să alergăm către Biserică, spre mijloacele ei harice de vindecare, înainte de toate către Taina Spovedaniei, a împărtăşaniei şi a Sfântului Maslu. Şi, de obicei, prin îmbinarea metodelor fireşti de tratament cu cele harice boala se tratează sau, în orice caz, slăbeşte. Şi numai dacă după toate aceste eforturi boala nu îl lasă pe om, atunci putem trage o concluzie religioasă cum că ea este pentru el o lucrare provindenţială a lui Dumnezeu.

Criteriul aici este unul - o alcătuire duhovnicească paşnică a inimii şi mulţumire către Dumnezeu. Orice boală într-o măsura sau alta îndepărtează de la om pacea inimii. Pentru a o restabili, trebuie să se trateze. Când totul a fost deja încercat, iar boala nu se îndepărtează, înseamnă că e de la Dumnezeu; conştiinţa experimentată a acestuia îi împacă inima, în general trebuie să ţinem minte mereu că trăim într-o lume căzută, strâmbată şi stricată de păcat şi nu întotdeauna putem să observăm motivele exacte pentru ceea ce ni se întâmplă; dar „Domnul este aproape" (Filipeni 4, 5) şi El se îngrijeşte de noi. Pe de altă parte, este nesăbuit să tragem concluzii religioase pe negândite, nefolosind preventiv mijloacele fireşti date de Dumnezeu pentru schimbarea situaţiei proprii în bine. Aici, ca şi oriunde, viaţa se construieşte prin îmbinarea acţiunii omeneşti cu lucrarea lui Dumnezeu; nu există una fără cealaltă. Inţelepciunea creştină în aceasta şi constă, ca prin experienţă să dobândim cunoştinţă, uneori omenească, uneori dumnezeiască, uneori firească, uneori şi demonică, pentru a şti cum se îmbină toate acestea, cum se manifestă direct sau indirect şi cel mai important cum să acţionăm în urma acestei cunoştinţe după voia lui Dumnezeu, inclusiv în privinţa propriilor boli.

Acum să analizăm problema foarte actuală a atitudinii Bisericii fată de medicina netraditională.

Biserica acceptă medicina europeană tradiţională (şi cea populară probată de veacuri, spre exemplu cea pe bază de plante) şi nu permite fiilor săi să apeleze la „parapsihologi" de tot felul şi să folosească metode de tratament neobişnuite. De ce? Ideea este că orice fenomen pe pământ poate avea un caracter triplu: poate fi de la Dumnezeu, de la mersul firesc al lucrurilor şi de la diavol. In mersul firesc al lucrurilor, în mod indirect, de asemenea se poate face distincţia între ce este de la Dumnezeu (ceea ce există şi acţionează în cadrul naturii create de Dumnezeu) şi ce este de la diavol (un produs al păcatului omenesc şi al patimilor). Metodele netradiţionale de tratament nu au o definiţie clară a surselor lor şi de aceea Biserica, din precauţie, interzice recurgerea la acestea.

Medicina tradiţională stă ferm pe o platformă materială, vizibilă, firească şi de aceea este ştiinţă, adică o astfel de sferă de activitate ce permite reproducerea unui anumit fenomen în orice caz independent de om, dacă sunt îndeplinite condiţiile acestui fenomen. însă medicina netraditională operează cu lucruri invizibile, nemateriale sau subtil-materiale, care nu se reproduc experimental, fiind dependente de „operator", de omul care operează cu aceste lucruri subtile. Teoretic, acest lucru este posibil şi în Bserică - în epoca înfloririi harismatice a Bisericii vedem o ceată a sfinţilor, despre care s-a spus deja mai sus, care aveau darul personal al vindecării. Dar este foarte important: Biserica mereu a mărturisit că acesta este darul lui Hristos, harul Sfântului Duh. In prezent Biserica nu mărturiseşte astfel despre nimeni. Iar „operatorii" înşişi, parapsihologii, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, nu pot distinge cu ce operează. De cele mai multe ori aceştia nu asociază „energiile" lor nici cu Hristos, nici cu Biserica (deşi aceştia pot utiliza frazeologie creştină). Există oameni înzestraţi de la natură cu o subtilă sensibilitate; dacă aceştia sunt creştini adevăraţi, atunci Biserica (din nou - teoretic), după identificarea şi evaluarea darurilor lor, îi poate binecuvânta pentru tratament. Cu toate acestea, astfel de lucruri nu există acum. De aceea putem presupune cu o certitudine de 100 % că izvorul tămăduirii cu care operează parapsihologii se află în afara Bisericii şi cel mai probabil este unul ocult, adică este o acţiune demonică. Se înţelege că participarea creştinilor la aşa ceva nu poate fi deloc permisă.

Dacă vorbim de vechile sisteme de tratament tradiţionale - spre exemplu, cel chinezesc - atunci în acea parte ce ţine în mod direct de organismul omenesc acestea merită atenţie şi chiar, după o anumită aprobare, pot intra în practica medicală contemporană (spre exemplu acupunctura ş.a.). Dar, întrucât acestea, fiind mai complexe decât metodele medicale europene, includ ca element indispensabil folosofia necreştină, păgână, uneori vădit demonică, este necesară o maximă acurateţe şi precauţie în aplicarea lor, pentru ca nu cumva, tratând trupul, să ne vătămăm sufletul. Criteriul aici poate fi percepţia anumitor elemente ale practicilor de tratament orientale ale medicinii tradiţionale cu lunga sa experienţă şi cercetare ştiinţifică.

Există şi sfera afecţiunilor mintale. Psihologia şi psihiatria ştiinţifică modernă, deşi au obţinut succese însemnate, totuşi, din punctul de vedere al Bisericii au nevoie de anumite corecturi ale conceptelor, pentru a nu comite greşeli ce apar inevitabil când anumite fenomene, ca de exemplu, ale patimilor şi ale păcatului sau influenţa harică sau demonică asupra sufletului, se reduc numai la sfera naturală. De altfel, trebuie să ne ferim şi de greşeala „inversă", când bolile psihice sunt confundate cu fenomene spirituale precum posesiunea demonică, iar omului, în loc de ajutor medical real, i se propun rugăciuni de exorcizare, scăldarea în izvoare sfinte etc., ceea ce doar agravează starea bolnavului.

Iată ce se poate spune în parte despre.problemele ce se află, să zicem aşa, în „sfera de acţiune" a Tainei Sfântului Maslu. In general, sănătatea este un dar preţios al lui Dumnezeu, iar acesta trebuie păstrat şi îngrijit. Insă trebuie să ne îngrijim nu ca scop în sine şi nici din considerente hedoniste, ci anume din punct de vedere creştin - spre a fi un slujitor viguros şi proaspăt al Bisericii, care prin această Taină minunată mărturiseşte că ea cuprinde toate sferele existenţei omeneşti, nu doar cele duhovniceşti, ci şi cele sufleteşti şi trupeşti, şi că dăruieşte cu dragoste omului ajutor în toate situaţiile vieţii sale.

Egumen Piotr Meşerinov

Fragment din cartea "Viaţa în Biserică. Despre credinţa noastră", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Viaţa în Biserică. Despre credinţa noastră"

Note:
56 N. t.: în limba rusă această Taină bisericească mai este cunoscută şi sub denumirea de „Taina Sobornicităţii".
57 N. t.: Trebnic.
58 N. t.: Adică a parohiei.
59 Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, articolul 12

 

• Se poate savarsi Maslul pentru cei ce nu sunt ortodocsi?
  Publicat in : Sfintele Taine
• Maslul - taina ungerii spre vindecare
  Publicat in : Dogma
• Sfintele Taine din Biserica si din afara ei
  Publicat in : Dogma
• Ungerea la Sfantul Maslu
  Publicat in : Viata liturgica