Aţi făcut trimitere la bolnavii cărora li se administrează şi li se adresează roadele Sf. Maslu. Această Taină este una, prin excelenţă, a bolnavilor Bisericii?

Din nefericire, cam spre asta ne duce cu gândul practica de astăzi. Inclusiv introducerea din Molitfelnic, pusă preambul la textul liturgic al Tainei, insista foarte mult la cum să organizăm faina, câte lumânări să punem, câte beţigaşe, câte păhărele de untdelemn, dar nu ne spune care este starea preotului înainte de a sluji Taina Sf. Maslu. Că şi preotul, în sine, trebuie să fie lumânare, beţigaş şi untdelemn, pentru ca oamenii să simtă prin prezenţa lui nu doar un om care vine să acapareze câte ceva, ci care vine să dăruiască cu toată dragostea sa. De aceea Taina Sf Maslu începe cu un canon de rugăciune. Toată lumea crede că este canonul de rugăciune pe care trebuie să-l citească la strană cântăreţul. Canonul acesta din Taina Sf Maslu este canonul care-i priveşte în primul rând pe preoţii slujitori. Primul bolnav care se vindecă în Taina Sf Maslu este preotul, care acţionează cu aceste cuvinte asupra fisurilor din credinţa sa, zgârieturilor de pe nădejde şi ciobirilor din dragoste, pentru că el trebuie să fie întreg, deplin curăţit, atunci când slujeşte această Taină a Sf Maslu şi are loc un fel de reîmprospătare a Duhului lui Dumnezeu peste sine. Este important de înţeles de ce Biserica a pus şapte preoţi să slujească, în principiu, această Sfântă Taină, deşi se poate face şi cu doi, trei, ba uneori, în situaţii foarte grave sau foarte disperate, chiar cu un singur preot.

Există o disciplină canonică care însoţeşte disciplina liturgică, ba chiar o acreditează, şi care ne obligă la un număr mai mare de preoţi decât unul la Taina Sf. Maslu. Dar, duhovniceşte vorbind, la hirotonie, când Arhiereul i-a pus mâna pe cap preotului, n-a venit să-i spună, la un moment dat: „Se hirotoneşte robul lui Dumnezeu..., dar fii atent, îţi dau har pentru toate Tainele, dar Sf. Maslu numai cu şase preoţi lângă tine îl slujeşti...”. Biserica, în încercarea ei de a dovedi profunzimea acestei Taine, vrea să le arate credincioşilor că, există în raport special, aş îndrăzni a zice, cu fiecare dintre ei, şapte moduri de a fi întâmpinaţi de Dumnezeu. Mie-mi place să slujesc cu foarte mulţi preoţi, că niciodată nu ştii harul cui se pune în funcţiune şi nu ştii harul cui dintre cei de acolo este cel care ridică bolnavul de pe pat şi-l pune în picioare şi-l trimite la viaţa sănătoasă! Şi mai este un aspect: fiecare preot este cu darul său şi se poate uni propovăduirea unuia cu evlavia celuilalt, cu rugăciunea celuilalt, capacitatea de a ierta a unuia cu capacitatea de a vindeca a celuilalt, şi lucrurile acestea, aşa, se construiesc după regulile unei arhitecturi duhovniceşti ale cărei reguli chiar numai Duhul Sfânt le stăpâneşte deplin.

Taina Sf. Maslu porneşte, aşadar, cu acest canon, facere a lui Arsenie, un canon care îmi place să cred că îl construieşte pe preot pe dinăuntru, pentru a putea să construiască el pe alţii, dărâmaţii momentului, dinăuntru. Toată rugăciunea este punctată din când în când de câte un stih... „Doamne Iisuse Hristoase, Multmilostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tau...” Repet, este singularul acesta care apare obsedant în toată textura Tainei, prin care se arată intimitatea şi discreţia actului Tainei Sf Maslu. Cei care ştiu limba rusă cunosc că maslo înseamnă fie unsoare, fie untdelemn; uneori înseamnă inclusiv unt. Deci ungere şi untdelemn sunt cuvintele pe care le-am preluat din limba slavă pentru a putea defini această taină, prin materia şi prin gestul care însoţeşte materia în imediata slujire a celui credincios. Tot canonul „Stăpâne Hristoase, Multmilostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău!...”, este un canon care cere, invocă, Duhul Sfânt. Este un canon care cere reîmprospătarea virtuţilor şi lucrărilor Duhului Sfânt în viaţa preotului. Este un canon care, de fiecare dată, face amintire de faptul că preotul nu este altceva decât o interfaţă între Dumnezeu şi cel care primeşte Taina Sf. Maslu şi, mai mult decât atât, că nu este el, preotul, izvorul harului. Poate că nu este lipsit de interes să citim împreună sedealna acestui canon. Sunt două sedealne, de fapt.

Prima spune aşa: „ Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi, că la Tine alergând pururea, cu căldură cerem har”. Cea de-a doua, care defineşte într-un fel sau altul Persoana Care vine în ajutorul bolnavului, spune aşa: „Doctorul şi Ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi, însuţi, Stăpâne al tuturor şi Doamne, dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău, îndură-Te şi miluieşte pe acesta, care mult a greşit, şi-l izbăveşte de păcate, Hristoase, ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască'. Cu alte cuvinte, în permanenţă canonul acesta şi, de altfel, toate rugăciunile din Taina Sf. Maslu vin să facă relaţia între Dumnezeu şi cel care pătimeşte, cel care este bolnav, între Dumnezeu şi cel care are nevoie desăvârşită de prezenţa acestui Doctor şi Ajutător. Nu este nimic umilitor în a fi bolnav. Doar noi am cultivat, în ultima vreme - nu ştiu de unde ni se trage, probabil din sărăcia noastră sufletească şi materială, din filmele americane în care jogging-ul are sensul unei terapii anti-îmbătrânire de genul „alerg, deci persist în a exista”-, ideea că a fi bolnav este umilitoare, este una nemernică, mai ales atunci când, până la urmă, Taina Sf. Maslu ne dovedeşte, încă o dată, că a fi bolnav este o onoare. In fond, în căutarea mântuirii este un mod desăvârşit de a aştepta ca Hristos să-ţi vină în întâmpinare, cu ungerea şi bucuria Lui.

De fiecare dată, aşadar, preotul citeşte canonul acesta, cu gândul să se vadă că el e doar slujitor al lui Dumnezeu, împlinitor al voinţei lui Dumnezeu, pentru că El, Domnul, este Cel căruia îi adresăm aceste cuvinte. „ Tu însuţi, Cel ce eşti minunat şi multmi- lostiv pentru oamenii cei credincioşi, dă acestuia, ce boleşte cumplit, harul Tău de sus, Mântuitorule, Cel ce eşti mirul cel nestricăcios..." Deci sunt adresări directe Mântuitorului Hrîstos, pentru ca preotul să nu se îngâmfe, să nu înceapă să creadă că el este vindecătorul. De aceea, când aud pe câte unii care aleargă la Maslu la câte un părinte care face minuni, care vindecă „dă legat dă cununii” şi miluieşte cu vindecări pe pomelnice care conţin bani mulţi, foarte mulţi, mă gândesc că trăim drama păgânilor care alergau la zei, nu la Dumnezeul Cel Viu. Cam aşa se întâmplă cu noi câteodată, când alergăm la vindecători, nu la Vindecătorul; alergăm la slujitori, nu la Cel venit să slujească tuturor. Fiul, Ebed Iahve, Robul lui Dumnezeu, Sluga Domnului.

De aici temperanţa necesară slujirii acestei Sfinte Taine, pentru ca nimic din ceea ce faci să nu te scoată în afară pe tine, să te descopere pe tine ca fiind făptuitorul Maslului, ci pe Hristos însuşi, Care este chemat, în repetate rânduri, să fie sprijin vindecării şi sprijin, nu în ultimul rând, trecerii de la moarte la viaţă a celui bolnav. Sunt foarte multe cuvinte minunate puse în acest canom De fiecare dată se face relaţia între puterea lucrătoare a untdelemnului sfinţit ca o pecete, care vine, în fond şi la urma-urmei, să reactiveze punctele în care am fost mirunşi. Taina Sf. Maslu, prin untdelemnul pe care îl are la îndemână ca vehicul al harului, prin punctele pe care le atinge preotul la ungerea cu untdelemn sfinţit nu face altceva decât să reactiveze punctele mirungerii noastre, să ne aducă aminte că avem o pecete a darului Duhului Sfânt.

Taina Maslului nu face altceva decât să destupe aceste peceţi, să le relumineze, să le reajusteze după rânduiala pe care Duhul Sfânt o pune la îndemâna noastră. Foarte rar cred că acest canon este citit în particular în alte situaţii.

De exemplu, dacă preotul însuşi este bolnav, sau cineva din familia lui este bolnav, sau dacă preotul vrea pur şi simplu să-şi pomenească bolnavii. Din nefericire, fiind trecut în Molitfelnic ca un canon de obşte, s-a pierdut din vedere că este şi un canon de rugăciune particulară şi că preotul, asemeni unui Paraclis al Maicii Domnului sau unui acatist al unui sfânt, poate citi liniştit acest canon, aceste rugăciuni, ca pe nişte paraclise pentru cei bolnavi. Lăsând la o parte taina, care sigur că are preţiozitatea ei şi construcţia ei liturgică, acest canon poate fi oricând citit ca un canon de vindecare şi de aşezare în vindecarea lui Dumnezeu. Luminânda ne şi spune aceasta: „Cu milă caută cu ochiul Tău, Bunule, spre rugăciunea noastră, a celor ce ne-am adunat astăzi în biserica Ta cea sfântă, ca să ungem cu untdelemnul cel dumnezeiesc pe neputincioşii robii Tăi!...” Este singurul loc unde se foloseşte pluralul. Luminânda primară spune, şi se şi cântă uneori, când preoţii merg pe la casele oamenilor: „Pe cei ce ne-am adunat astăzi în casa aceasta creştinească”, în loc de „biserica Ta”; deci spaţiul este întotdeauna maleabil, mila lui Dumnezeu este importantă, ochiul lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu, care îl însoţesc pe preot, devenit el însuşi ochi, bunătate şi milă a lui Dumnezeu către credincioşi.

Incheindu-se acest canon, care strânge în sine rugăciunea de chemare a harului lui Dumnezeu, de sprijin din partea sfinţilor şi de protecţie din partea Maicii Domnului, preotul este deja înveşmântat cu stiharul canonului şi se pregăteşte să îmbrace hainele cuviinţei întru Taina lui Dumnezeu, pentru că imediat se dă binecuvântarea cea mare a Tainelor: „Binecuvântată este împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, preotul făcând semnul crucii cu Evanghelia peste vasul de untdelemn. De aceea, vreau să se înţeleagă bine: faina pusă în vase pentru a sprijini lumânările are rolul făinii puse în vase pentru sprijinirea lumânărilor. N-are o harismă primită în mod special pentru participarea ei la Taina Sf. Maslu; ea devine un aliment pus sub lucrarea harului sfânt numai când făina se amestecă cu untdelemnul de la maslu şi se fac renumitele lipii pentru cei bolnavi. Dar, în esenţă, ea are un simplu impediment: nu mai poate fi folosită, de exemplu, la Liturghie. Nu mai poate fi adusă la altar, deşi, în foarte multe părţi din ţară, din făina aceasta de la Liturghie se fac prescurile pentru a fi aduse înaintea altarului ceresc şi pentru a se putea sluji Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Taina Sf. Maslu ne obligă la un pic do rigoare în a folosi materia pe care o aducem către altar, pentru că ne obligă să vedem că importanţa darurilor pe care le aducem constau în harul Dăruitorului, Care le primeşte şi le redăruieşte credincioşilor, pentru contemplaţie şi vindecare. Dacă nu pricepem acest lucru, trecem intr-un soi de magie, într-un fel de dictatură băbească în Biserică, de neatenţie duhovnicească în utilizarea darurilor pe care le aducem în altar şi ne facem suplinitori ai lui Dumnezeu în rânduirea lucrurilor.

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
Porţile Cerului, Editura Agnos

Cumpara cartea "Portile cerului"


 

• Sfantul Maslu - inovatii si practici neortodoxe
  Publicat in : Viata liturgica
• Ungerea la Sfantul Maslu
  Publicat in : Viata liturgica