Contemplarea si practica
Relatia dintre contemplativ si practic.
In Occident exista in prezent doua subiecte in viata spirituala care par dificile si trezesc incordare. Sunt, pe de o parte, subiectul vietii practice a crestinului, iar, pe de alta, intrebarea daca mai e loc pentru viata contemplativa si in ce mod poate fi realizata vocatia pentru viata contemplativa evitand totodata refugiul in sine sau intr-un pustiu al lucrurilor.
Si mi se pare ca Evanghelia ne ofera un raspuns ziditor, minunat la aceasta intrebare, atat doar sa respectam conditia de a nu defini practica si contemplarea prin notiuni incompatibile. In caz contrar, nu vom mai putea, desigur, sa le imbinam nicicum.
De obicei, practica este determinata de obiectul sau: activitatea medicului este grija fata de bolnavi; cea a juristului este un anumit volum de munca juridica etc. In activitatea sa, omul este deseori dat uitarii, ceea ce se retine este doar fapta, munca. In afara de asta, importanta practicii in inteles mirean, comun, este determinata de masura succesului pe care il provoaca. Aceasta terminologie a succesului si a esecului joaca acum un imens rol oriunde, intrucat este vorba de categorii umane, si nu sociale. De asemenea, ea provoaca si niste probleme imense, intrucit ghinionistul este stigmatizat atat de societate, cat si de propria sa constiinta; insuccesul insa este determinat de succes, iar acesta este, la randul sau, masurat de criterii exterioare.
In ceea ce priveste momentul contemplativ, suntem obisnuiti ca acesta este legat de un anumit mod de viata (spre exemplu, monahismul - pustie, zavorare, chilie, plecare din viata publica), iar viata contemplativa in valtoarea unei activitati sociale ni se pare a fi nefireasca.
Aici apare o contradictie pe care suntem obligati sa o rezolvam. Or, a fi crestin este imposibil in afara contemplarii, caci nu exista cunoastere a lui Dumnezeu si comunicare cu El daca nu exista cel putin predispozitie spre contemplare. Insasi contemplarea este un dar de la Dumnezeu; insa pornirea, predispozitia de la care contemplarea isi poate lua inceputul depinde semnificativ de noi insine. Mi-am propus sa cugetam putin la aceste lucruri, sa vedem, mai intai de toate, ce este practica pentru crestin.
Vorbind in general, tot ceea ce constituie natura crestina a omului - practica, contemplarea, rugaciunea - toate sunt in Hristos, adica ceea ce este incompatibil si nu corespunde lui Hristos este inca necrestin in noi.
Daca ne rugam parca in pofida voii lui Dumnezeu - iar asta se intampla cu noi mereu, atunci cand suntem stapaniti de dorinte, de visuri si spunem: „Doamne, da-mi! Da-mi! Da-mi!" - stiind ca acestea nu corespund planului de zidire a imparatiei, ci doar planului vietii noastre personale - atunci suntem in afara lui Hristos sau, mai exact, ne plasam intr-o alta pozitie fata de El, nu mai suntem in starea in care participam impreuna cu El la mantuirea lumii, nu mai participam la viata lui Dumnezeu Care mantuieste lumea.
Esenta activitatii lui Hristos - dragostea.
Care a fost, asadar, activitatea lui Hristos? In primul rand, ea nu a fost determinata de vreun obiect; ea era determinata de mila, dragoste, compatimire. Toate cazurile de vindecare pe care le gasim in Evanghelie (invierea fiului vaduvei din Nain sau invierea lui Lazar), toate minunile savarsite asupra naturii (cum a fost linistirea furtunii in marea Tiberiada) sunt determinate de un singur lucru: lui Hristos ii este mila, in cel mai puternic sens al cuvantului, ii este mila de faptura ce piere, si atunci El intervine cu ceva, ceva ce e facut din mila si compatimire, insa niciodata fapta Sa nu are o valoare centrala - El nu a savarsit niciodata minuni de dragul minunilor. Nu si-a determinat locul sau in istorie ca vindecator, ca cineva ce poate readuce natura la armonie, ca cineva ce poate preface piatra in paine, ca cineva ce isi poate lua o asemenea putere asupra omului si a lumii, incat sa creeze in mod fortat imparatia lui Dumnezeu, or, aceasta tocmai astfel nu poate fi creata.
In al doilea rand, daca e sa ne exprimam omeneste si, implicit, intrucatva grosier, daca a fost pe-atunci un ghinionist, atunci acesta a fost Hristos, intrucat privind viata Sa si moartea Sa din afara credintei vedem o veritabila catastrofa. Vedem un om ce s-a inselat toata viata referitor la Cine este El. Credea ca este Dumnezeu - si s-a inselat. Savarsea faptele milei, iar cei asupra carora le savarsea, mai devreme sau mai tarziu, ii intorceau spatele; iar cand a sosit ziua in care a intrat in Ierusalim si au sosit zilele Patimilor Sale, aceeasi gloata care roia in jurul Sau, care astepta de la el minuni, vindecari, mila si invatatura, s-a intors impotriva Lui; cand, dupa cumplita noapte din gradina Ghetsimani, urmeaza Saptamana Patimilor si, in cele din urma, moartea (vorbesc acum ca un om ce nu cunoaste invierea), o infrangere totala! A murit ca un raufacator, si nu ca un erou sau ca un mucenic; nu a murit pentru vreo idee; a murit pentru ca i-a fost atribuita o alteratie politica, a fost considerat periculos din punct de vedere politic si social si, impreuna cu doi talhari, a fost rastignit. Rastignirea a capatat semnificatia actuala tocmai datorita lui Hristos. Crucea constituie astazi un simbol maret; in acea epoca insa erau crucificati criminalii, era un echivalent al esafodului. Privelistea rastignirilor nu era prin nimic deosebita, erau rastigniti mii de oameni: nimic nou, nimic extraordinar, Hristos a murit fara a se evidentia prin ceva. Oamenii se plimbau in jurul Sau si carteau: „Ei, spuneai ca esti Fiul lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu te iubeste, sa te scoata atunci de pe cruce. Ziceai ca are o bunavointa aparte fata de Tine: coboara de pe cruce si te vom crede"
Astfel, vorbind despre lucrarea lui Hristos, despre felul in care activa, vedem ca activitatea Sa nu este determinata prin vreun obiect anume. Nu a cautat sa fie nici vindecator, nici facator de minuni si nici altceva. Singurul Lui impuls erau dragostea, compatimirea, grija, mila, ce erau intr-atat de neselective, incat adesea i se reprosa ca salveaza niste nemernici si ticalosi care nici nu merita sa le fie schimbata soarta, pentru a nu incurca restul societatii. Si, pe de alta parte, a suferit esec pe toate fronturile, a fost un ghinionist in toate.
Din aceasta perspectiva trebuie sa avem o mare atentie atunci cand gandim asupra activitatii crestine ca fiind una prielnica si de succes, indreptata asupra unei tinte pe care o atinge, care se desfasoara astfel incat sa se incununeze cu succes. Nu inseamna ca oportunitatea, succesul, consecventa nu corespund activitatii crestine, insa nu ele alcatuiesc esenta momentului crestin, momentului lui Hristos in practica. Esenta aceasta consta in faptul ca Hristos in toata activitatea Sa, in fiece cuvant, fapta, in intreaga sa fiintare exprima si faptuia la modul concret vointa si dragostea lui Dumnezeu. Hristos apare aici ca o lucrare Dumnezeiasca a lumii. Hristos era Dumnezeul activ, Dumnezeu in miscare, dinamica Dumnezeiasca intrupata. Este foarte important acest lucru, intrucat nu practica in sine este trasatura de baza a activitatii crestine, ci faptul ca, in afara de crestin, nimeni nu poate fi mijlocitor, calauza a interventiei directe a lui Dumnezeu, intrucat noua ne-a fost data o cunoastere, o cunoastere bine definita. Hristos ne-a spus: „De acum nu va mai zic slugi, ca sluga nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute". Iata baza principiala. Faptul ca fiecare dintre noi, in particular, nu este in stare de acestea pornind dinlauntrul propriei sale persoane inseamna doar ca nu detinem profunzimea impartasirii la cugetul lui Hristos, despre care vorbeste Apostolul Pavel, nu suntem sensibili la calauzirea Duhului Sfant. Principial insa, acestea nu schimba nimic; nici fiecare crestin in parte, nici Biserica cu majuscula si nici cu cea mai marunta minuscula, adica orice comunitate de credinciosi, cat de mediocra ar parea, nu are voie sa cugete altfel. Vocatia noastra este sa fim locul unde Dumnezeu actioneaza liber si oamenii prin care actioneaza liber.
Si aici survine intrebarea: de unde poate oare crestinul, fie o Biserica in intregime, fie cineva in particular, sa fie calauza, mijlocitor al acestei dinamici Dumnezeiesti? Cred ca vom gasi raspunsul tot in Evanghelie, daca va amintiti, Capitolul 5 de la Ioan, care se citeste in timpul prohodului: „Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis". Anume: dupa cum aud, judec. Ceea ce aud - repet (si aceasta este judecata lui Dumnezeu), si fac aceasta deoarece nu caut voia Mea, nu caut sa-mi exprim parerea Mea, dorinta Mea. Eu ascult, iar cuvintele Mele sunt ceea ce spune Dumnezeu. Gasim aici o legatura profunda, tainica dintre adancurile tacerii si cuvantul pronuntat.
Tacerea si vorbirea.
Un nevoitor anonim din secolul al XI-lea, care a lasat putine scrieri, insa interesante, spune: „Daca avem putinta sa-l numim pe buna dreptate, dupa Sfanta Scriptura, pe Hristos Cuvant al lui Dumnezeu, atunci putem spune ca Dumnezeu este tacerea infinita in care El naste in curatenie." Este important acest lucru, intrucat legatura dintre cuvant si tacere are o importanta deosebita.
Unul dintre parintii Bisericii din epoca pustiei, Avva Pamvo, a fost chemat odata de catre frati sa pronunte un cuvant de salutare fata de un episcop ce urma sa vina in vizita. "Nu-i voi vorbi nimic", raspunse avva. De ce?, il intrebara fratii. Daca acesta nu este in stare sa-mi inteleaga tacerea, cu atat mai putin imi va intelege cuvintele."
Ne inselam atunci cand gandim ca unii cu altii comunicam prin vorbire. Daca intre noi nu exista profunzimea tacerii, cuvintele noastre nu exprima nimic. Intelegerea are loc anume la nivelul in care doi oameni se intalnesc intr-o tacere profunda, dincolo de orice expresie verbala.
Iata, despre Hristos acest monah a zis ca El este Cuvantul care exprima pana la capat continutul unei asemenea taceri. Nu cuvantul nascut dintr-o larma sufleteasca (cat de des vorbim nu din adancurile, ci de la suprafata unei framantari a sufletului), ci cuvantul care naste, vorbind din experienta omeneasca, atunci cand omul insusi intra in adancul taciturn al sufletului: cand, ca un har, asupra noastra coboara linistea, impacarea launtrica si tacerea. Daca ea coboara asupra a doi oameni, acestia nici nu pot, pentru inceput, sa-si vorbeasca, intrucat isi dau seama ca orice cuvant va sfarama aceasta liniste, ea se va sparge tandari cu un trosnet asurzitor si nu va ramane nimic. Pe cand, daca te lasi sa taci tot mai departe si mai departe, poti atinge o asemenea liniste, incat stii ca la o asemenea profunzime a tacerii poti sa vorbesti fara a o incalca, ci imbracind-o pe aceasta in cuvinte. Ati remarcat, probabil, faptul ca atunci cand vorbesti incet, linistit, atunci alegi cuvintele, nu lasi nimic la indemana intamplarii, ci lasi mai bine cuvantul nespus decat sa fie in plus, caci fiecare cuvant trebuie sa fie un adevar despre ceea ce contine linistea.
Antonie Bloom
Cumpara cartea "Facand din viata rugaciune", Editura Sophia
-
Tacerea si plansul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Tacerea
Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
-
Tacerea care vorbeste
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.