Un prieten ma anunta ca sotia lui a pierdut sarcina. O spune cu voce resemnata, dar si plina de speranta. Sunt tineri. Nu abandoneaza.
Reactia mea este, cum altminteri?, un amestec de melancolie si incredere. Si totusi. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ce ar fi putut deveni acel copil si ce inseamna absenta lui. Inainte de orice, dezamagirea parintilor nu poate fi masurata. Planurile, telefoanele date rudelor, alegerea numelui, pregatirea surioarei ca va avea in curand probabil un fratior sau inca o sora, jucariile - toate acestea nu devin de-a dreptul inutile, ci se constituie in decoruri ale unei bucurii amanate cu forta. Pe cat de euforice momentele de dinainte, hranite de sperante si vise, pe atat de dureroase clipele de dupa marcate de suferinta si neputinta. O intreaga lume se prabuseste. Nimic nu mai este ca inainte.
Revolta, fireasca pana la un punct, se amesteca, fluid, cu plansul eliberator. Apoi, inevitabil, gandul merge la cel mic, foarte mic, de doar cativa centimetri, a carui inima nici macar nu incepuse sa bata, dar care anunta implinirea miracolului vietii. O promisiune nedusa, din pacate, la capat. Frumusete care nu se mai intrupeaza, ascunzandu-se. De unde si senzatia permanenta, chinuitoare, de a fi pierdut ceva cu adevarat special, unic. De a fi fost, chiar daca numai provizoriu, in pragul unei minuni care, iata, a refuzat sa se arate in toata splendoarea. Furiei ii iau treptat locul nadejdea si asteptarea. Ceea ce nu a fost azi, va fi cu siguranta maine sau poimaine. Cu ajutorul lui Dumnezeu.
Realizezi, oricat de banal suna, ca a trai reprezinta un privilegiu. Nimic nu este de la sine inteles. Suntem, mari si mici, suma mecanismelor prin care rezistam la agresiunea pacatului. Un coleg de la Universitatea din Lausanne, unanim recunoscut pentru impulsurile date medicinei paliative, scria intr-o carte recenta ca doar existenta unui principiu, altul decat cel al hazardului, dincolo de toate regulile detectate de stiinta poate explica nasterea copilului sanatos. Un alt mod de a spune ca viata este un dar. Si, fapt esential, ca are un Daruitor. Acelasi medic indemna la regandirea statutului persoanelor venite pe lume cu handicap. Ele sunt dovada ca normalitatea are un pret. Pe care insa il platesc doar unii. Oricat de mare durerea, trebuie sa te desparti interior de cel sau cea care ar fi putut sa fie alaturi de tine, sa te imbogateasca precum nicio avere din lume nu o face.
Daca moartea parintilor lasa copiii orfani, cum se numesc oare parintii ai caror copii mor? Inexistenta unui termen specific arata cat de nefireasca este o asemenea succesiune. Ca nu este in regula ca viitorul sa se franga inaintea trecutului, ca noul sa se epuizeze mai repede decat vechiul. Acum, in ce mod ii canti unui prunc neajuns in lume, care s-a pierdut pe drum? Sonor, poate ar fi o sinteza, cu siguranta insuportabila, intre sirena ambulantei si vuietul alarmei de pe bloc. In cuvinte, cred ca Rilke are un posibil raspuns (in traducere libera): Sunt plin de imne nerostite, de aceea tacerea mea este atat de grea.
Radu Preda
Sursa: teologie-sociala.ro
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.