Ispasirea este rascumpararea, prin suferința, a pacatelor savarsite. Ea este un semn al iubirii lui Dumnezeu, iar nu o urmare a razbunarii, caci, precum spun Sfintii Parinti, "Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut".
Despre ispasirea pacatelor, parintele Arsenie Boca spune: "Ispasirea nu-i o pedeapsa de la Dumnezeu, ci un mijloc de inteleptire, o indreptare mai aspra. Iar fiindca dreptatea lui Dumnezeu mereu tine cumpana intre fapta si rasplata, putem vorbi de legea dreptatii ca despre o lege milostiva, prin care ne curatim de petele faptelor rele. Asa se face ca simtim un Dumnezeu atotputernic, care restabileste, peste vointele oamenilor, echilibrul creatiei si echilibrul vietii, stricat de faradelegile oamenilor. Actiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrange faptele oamenilor cu urmarile lor, o numim ispasire."
Iisus Hristos, jertfa de ispasire pentru pacatele noastre
Pentru ca omul, odata cazut in pacat, nu isi mai putea ispasi singur greseala neascultarii, un altul, nevinovat, trebuia sa-l rascumpere din mana diavolului. In vechime, jertfele de ispasire au izvorat din sentimentul de pocainta, insa acestea nu ar fi avut niciodata puterea de a ispasi complet greseala omului si de a-l intari in propria lui fiinta. Acest lucru l-a putut face doar Fiul lui Dumnezeu, luand in persoana Sa intreaga fire umana slabanogita.
Moartea este plata pacatului, iar fiecare pacat savarsit intareste si mai mult dreptul de proprietate al mortii asupra omului. Iisus Hristos, omul prin excelenta, Dumnezeu adevarat, dar si om adevarat, S-a adus pe Sine jertfa de ispasire pentru pacatele intregului neam omenesc. Astfel, fiind omorat Cel singur nevinovat, moartea a fost zdrobita, ea neputand tine pe Cel care nu ii era dator cu nimic.
Sfanta Scriptura sta drept marturie in acest sens, precum citim: "Iisus Hristos este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale lumii intregi" (I Ioan 2, 1-2). "Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem. In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre" (I Ioan 4, 9-10).
Ispasirea vine din iubirea lui Dumnezeu
Pentru ca Dumnezeu este si drept, iar nu doar milostiv, pentru jertfa Fiului Sau, suntem datori vanduti cu ispasirea pacatelor noastre. In acest sens, parintele Arsenie Boca spune: "Cand dreptatea lui Dumnezeu a venit asupra noastra, a sosit vremea de plata sau ispasirea. Ispasirea nu-i o pedeapsa de la Dumnezeu, ci un mijloc de inteleptire, o indreptare mai aspra. Iar fiindca dreptatea lui Dumnezeu mereu tine cumpana intre fapta si rasplata, putem vorbi de legea dreptatii ca despre o lege milostiva, prin care ne curatim de petele faptelor rele."
In functie de credinta, dragostea si modul in care se raporteaza la Dumnezeu, mai ales in vremea ispasirii, fiecare om isi formeaza o imagine diferita a lui Dumnezeu. "Astfel, pe cand dreptul cunoaste un Dumnezeu personal, plin de iubire si apropiat oamenilor, pacatosul simte un Dumenzeu aspru, ascuns, amenintator, atotputernic si tare indepartat. Dar sunt pacatosi, cu totul vrajmasi lui Dumnezeu, care nici nu ingaduie sa li se zica pacatosi; acestia nu sunt impreuna-lucratori cu Dumnezeu; peste lucrul lor trebuie sa vina corecturi divine."
Precum primim cu usurinta a savarsi anumite pacate, tot asa se cuvine sa primim si urmarile acestora, care intotdeauna nasc suferinta (sufleteasca) si durerea (trupeasca); aceste urmari sunt ele insele o ispasire a faptelor, cuvintelor sau gandurilor rele care le-au pricinuit, caci "raul se pedepseste prin sine insusi".
Daca iubim adevarul, trebuie sa credem cu toata inima ca noi suntem cei care ne alegem viata pe care o traim, iar urmarile greselilor noastre se datoreaza tot noua. Inca si mai mult, greutatile din viata se dovedesc a izvora din iubirea lui Dumnezeu pentru noi, caci nu ne lasa in intunericul pacatelor. Pentru aceasta, parintele Arsenie Boca spune: "Noua toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai ingaduie si spala cu ele nevinovatiile noastre. Oamenii, insa, tare greu pricep ca indreptarea prin necazuri dovedeste nu parasirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea stim ca Dumnezeu are grija de noi, daca vom avea necazuri."
Dumnezeu nu ne paraseste in vremea ispasirii, precum s-ar parea, ci asteapta sa vada smerenia si intoarcerea noastra catre El. Inca si mai mult, El chiar ne ajuta in aceasta ispasire, daca Ii dam voie. "In vremea ispasirii, cand vin asupra noastra stramtorarile, daca le rabdam de bunavoie, neumbland cu ocolirea, ne ajuta Dumnezeu; iar de nu vrem sa primim cele ce vin peste noi, ca nu le intelegem, nu ne ajuta Dumnezeu, desi El ar fi vrut."
Inteleasa in acest sens (cel autentic), "ispasirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu in destinul insului si in destinul neamurilor, caci, stiind de mai inainte sfarsitul tuturor, El randuieste fiecaruia ispasiri in lumea aceasta." Astfel, nici un om nu poate scapa iubirii lui Dumnezeu, care ne iubeste si impotriva voii noastre. Parintele Arsenie spune: "Fiind atotbun si atotintelept, ne poarta de grija si ne spala cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem, ori vom intelege mai pe urma. Caci "Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv, dar nepedepsit nimic un lasa" (Naum 1, 3). El asteapta o vreme sa vada: ne grabim noi cu pocainta de bunavoie sau nu; invatam din necazurile altora sau asteptam sa ne spargem si noi capul cu ele, ca si ei?"
Cat despre cei pacatosi, care nici nu se intorc spre Dumnezeu, nici nu au parte de necazuri, parintele Arsenie spune: "Dumnezeu vrea sa ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grija. Asa se face ca sunt oameni pacatosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepadat Dumnezeu, caci, stiindu-le firea, precum ca nu au leac si nu pricep nimic din ocarmuirea Sa, ii lasa in pacatele lor. Nu ii fericiti, asadar, pe cei care nu au necazuri in lumea aceasta, caci, cunoscandu-i Dumnezeu ca n-au minte sa-I inteleaga caile, nu le mai randuieste o indreptare, prin incercari, in lumea aceasta, ci osanda, in cealalta."
Cu toate acestea, din pricina faptului ca oamenii nu mai au urechi care sa auda si inima care sa simta chemarea lui Dumnezeu, El recurge la o ultima metoda de a-i atrage la Sine, spre a-i feri de chinurile vesnice. "Calea cea mai lunga pe pamant este cea de la urechi la inima, incat ani de zile nu ajung ca sa ii dai de capat. De aceea, fiindca ochiul constiintei si-a pierdut vederea si nici urechea nu intelege chemarea cuvantului ce-si are obarsia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca sa nu piarda pe oameni, le randuieste o chemare mai tare, chemare care ustura, necazurile vietii. Acestea, insa, ii iau pe oameni mai aspru dintr-o alta parte, silindu-i sa-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam, spre inteleptirea noastra. Necazurile vietii sunt un grai mai simplu al lui Dumnezeu catre oamenii mai grei sau mai vicleni la minte."
Tot din iubire, ispasirea este randuita de Dumnezeu si pentru pacatele nemarturisite sau trecute cu vederea (uitate, neglijate), precum spune parintele Arsenie: "Cu pacatele nemarturisite are Dumnezeu tot o socoteala milostiva, insa pe noi ne ustura. Stiind Dumnezeu natangia noastra, nu ne lasa parasiti in intunericul necunostiintei, ci ne trimite necazuri sau canon fara voie. Asta-i ispasirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburari, copii slabi si orice alta suferinta care ne indoaie cerbicia (impietrirea inimii)."
Avand in minte si in inima faptul ca "dorul lui Dumnezeu dupa cel mai mare pacatos este neasemanat mai mare decat dorul celui mai sfant om dupa Dumnezeu", se cuvine sa avem incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, care nu ingaduie diavolului sa ne piarda fara a avea neincetat sansa mantuirii.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.